4,565 matches
-
conceptuală a postmodernismului: "Termenul a fost atât de des folosit încât pricinuiește mai multe probleme decât soluționează"165. Judecată tipic americană, fiindcă rostul filosofiei este să soluționeze probleme, nu să le încurce speculativ și inflaționar. Consecința, o delimitare limpede față de postmodernism, cu expresa renunțare de a găsi în acesta punctul comun al clădirilor lui Michael Graves, al romanelor lui Pynchon și Rushide, al poemelor lui Ashberry și O'Hara, al diverselor tipuri de muzică pop și rock, al scrierilor lui Heidegger
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de a găsi în acesta punctul comun al clădirilor lui Michael Graves, al romanelor lui Pynchon și Rushide, al poemelor lui Ashberry și O'Hara, al diverselor tipuri de muzică pop și rock, al scrierilor lui Heidegger și Derrida etc. Postmodernismul, crede Rorty, complică artificial lucrurile și periclitează (prin sofistica diferanței) avantajele câștigate prin cercetările lui Darwin, prin filosofia lui Nietzsche, a lui Wittgenstein sau Dewey. El găsește trei răspunsuri la modul cum să ne raportăm la filosofia occidentală tradițională: husserlian
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
181, cu o influență profundă asupra vieții intelectuale occidentale contemporane, ca reflex și al pesimismului socio-politic european și american de după eșecul socialismului, Marx încetând a mai fi alternativa la gândirea lui Nietzsche și Heidegger. Rorty asimilează acest "pesimism" heideggerian cu postmodernismul, găsind că ar fi "mesajul final al Occidentului către lume" și conform căruia Occidentul "și-a epuizat posibilitățile", încât a sosit ora stingerii în grădinile sale moderniste și postmoderniste, cum ar zice cinicul Cioran. Desigur, calea deschisă rămâne pragmatismului. Rorty
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu vede în Occident o aventură încheiată, ci una continuă, încât alternativa postmodernistă a lui Heidegger trebuie contracarată cu aventura de tip Dickens. Dar dacă forța gândului heideggerian vine pe filieră eminesciană nevăzută, atunci este o eroare să-l asimilezi postmodernismului, când, în realitate, Heidegger va cunoaște o nouă aventură în perspectiva transmodernității. Dar să vedem soluția neopragmatismului rortyian în materie de spiritualitate europeană și occidentală. După Rorty, Charles Dickens ar întruchipa, cu adevărat, geniul Occidentului, nu Heidegger, cum s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dreptate avea Heidegger, fiindcă el nu judeca lucrurile din perspectivă ideologică. Or, e limpede că Rorty părăsește "echilibrul antitezelor", ieșind din zona de transparență și optând, politic și ideologic, doar pentru una dintre părți. Rorty se iluzionează, astfel, că părăsește postmodernismul politic al corecturilor, când, în realitate, îl confirmă, dat fiind că acesta nu este un neutralism nici ontologic, nici dialogic. Rorty îl vede pe Heidegger ca adversar al romanului, al povestirii, deci al democrației, deși avea un mare talent dramatic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui Nietzsche și al lui Heidegger pentru "ultimii oameni". (Aici, poate că are dreptate! Dar care erau acei "ultimi oameni" vizați?). Nietzsche și l-ar fi augmentat prin disprețul față de femeie. (Dar dacă filosoful viza pseudo-feminismul asumat peste veac de postmodernism?). Nietzsche, Freud, Heidegger, Derrida sunt, în realitate, niște asceți căutători de puritate. Aceasta ar fi și marea eroare a creștinismului european. Spre deosebire de postmoderniști, care cred că Nietzsche și-a dus nihilismul până la capăt, Rorty apreciază că tocmai asta n-a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
angajare la facultate"191. Mai mult, e foarte profitabil, din această postură privilegiată, să-i ataci dur pe Martin Heidegger și pe Mircea Eliade! Rorty e de acord cu observațiile critice ale lui Habermas la adresa lui Foucault, Deleuze și Lyotard că postmodernismul lor "nu oferă nici un motiv <<teoretic>> pentru a acționa într-o anumită direcție socială și nu în alta"192. Deși pare la extrema comunismului clasic zice Habermas -, Michel Foucault e mai degrabă înlocuitorul lui Marx și Freud, substituind modelul represiv
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ceea ce s-a întâmplat și se va întâmpla cu sufletul omului, ci o descriere a unui proces real din viața omului"194. De aceea, reamintesc spusa, că omul cel mai realist de pe pământ este omul care se roagă. VIII. PARADOXURILE POSTMODERNISMULUI ROMÂNESC 1. Suportul postmodernității. Primul dintre paradoxurile postmodernismului românesc este precaritatea infrastructurii postmoderne. Asupra acestei curiozități au atras atenția Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Daniel Corbu, și, mai ales, Adrian Dinu Rachieru. Acesta din urmă argumenta că, în lipsa suportului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu sufletul omului, ci o descriere a unui proces real din viața omului"194. De aceea, reamintesc spusa, că omul cel mai realist de pe pământ este omul care se roagă. VIII. PARADOXURILE POSTMODERNISMULUI ROMÂNESC 1. Suportul postmodernității. Primul dintre paradoxurile postmodernismului românesc este precaritatea infrastructurii postmoderne. Asupra acestei curiozități au atras atenția Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Daniel Corbu, și, mai ales, Adrian Dinu Rachieru. Acesta din urmă argumenta că, în lipsa suportului postmodernității, textualismul și doctrina sa aferentă au riscat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
precaritatea infrastructurii postmoderne. Asupra acestei curiozități au atras atenția Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Daniel Corbu, și, mai ales, Adrian Dinu Rachieru. Acesta din urmă argumenta că, în lipsa suportului postmodernității, textualismul și doctrina sa aferentă au riscat să transforme postmodernismul românesc într-o nouă "formă fără fond": "Golit de postmodernitate, postmodernismul românesc riscă să suporte un tratament <<junimist>>, dovedindu-se păgubos, o nouă formă fără fond"195. Daniel Corbu, încercând să preîntâmpine asemenea efecte perverse, explică astfel de ce înainte de 1989
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Sorin Alexandrescu, Mircea Martin, Daniel Corbu, și, mai ales, Adrian Dinu Rachieru. Acesta din urmă argumenta că, în lipsa suportului postmodernității, textualismul și doctrina sa aferentă au riscat să transforme postmodernismul românesc într-o nouă "formă fără fond": "Golit de postmodernitate, postmodernismul românesc riscă să suporte un tratament <<junimist>>, dovedindu-se păgubos, o nouă formă fără fond"195. Daniel Corbu, încercând să preîntâmpine asemenea efecte perverse, explică astfel de ce înainte de 1989, în absența unei civilizații postindustriale, a unei tehnologii informaționale de tip
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o nouă formă fără fond"195. Daniel Corbu, încercând să preîntâmpine asemenea efecte perverse, explică astfel de ce înainte de 1989, în absența unei civilizații postindustriale, a unei tehnologii informaționale de tip occidental, în condițiile unei economii centralizate și ale îngrădirilor libertății "postmodernismul s-a manifestat la noi în artă ca un avangardism de refugiu, ca un mod de rezistență la paranoia ideologiei totalitare. Sincronismul de care se vorbește a avut loc doar la nivel teoretic"196. Dar dacă postmdernismul a fost, în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de rezistență la paranoia ideologiei totalitare. Sincronismul de care se vorbește a avut loc doar la nivel teoretic"196. Dar dacă postmdernismul a fost, în România pre-decembristă, "un avangardism de refugiu", înseamnă că a constituit, implicit, orice altceva, numai nu postmodernism, dat fiind că, în Occident, postmodernismul a pus capătă tuturor avangardelor. Mai mult, pretinzând că acest "avangardism de refugiu" a însemnat o armă de rezistență și de luptă contra ideologiei totalitare, Daniel Corbu recunoaște că textualismul a fost o ideologie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Sincronismul de care se vorbește a avut loc doar la nivel teoretic"196. Dar dacă postmdernismul a fost, în România pre-decembristă, "un avangardism de refugiu", înseamnă că a constituit, implicit, orice altceva, numai nu postmodernism, dat fiind că, în Occident, postmodernismul a pus capătă tuturor avangardelor. Mai mult, pretinzând că acest "avangardism de refugiu" a însemnat o armă de rezistență și de luptă contra ideologiei totalitare, Daniel Corbu recunoaște că textualismul a fost o ideologie, ceea ce presupune alt argument asupra inexistenței
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pus capătă tuturor avangardelor. Mai mult, pretinzând că acest "avangardism de refugiu" a însemnat o armă de rezistență și de luptă contra ideologiei totalitare, Daniel Corbu recunoaște că textualismul a fost o ideologie, ceea ce presupune alt argument asupra inexistenței unui postmodernism optzecist, dat fiind că postmodernismul a fost, în același Occident, o postideologie. Insă, probabil, în anii aceia, optzecismul nu și-a putut permite luxul să fie nici măcar o ideologie, fiindcă o ideologie anticomunistă fățișă n-a îndrăznit nimeni să afișeze
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mult, pretinzând că acest "avangardism de refugiu" a însemnat o armă de rezistență și de luptă contra ideologiei totalitare, Daniel Corbu recunoaște că textualismul a fost o ideologie, ceea ce presupune alt argument asupra inexistenței unui postmodernism optzecist, dat fiind că postmodernismul a fost, în același Occident, o postideologie. Insă, probabil, în anii aceia, optzecismul nu și-a putut permite luxul să fie nici măcar o ideologie, fiindcă o ideologie anticomunistă fățișă n-a îndrăznit nimeni să afișeze, cu excepția unor disidenți rarisimi precum
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
naționale imediat după instalarea ocupației sovietice, ci și resurecția demnității naționale în toate țările din fostul bloc sovietic, de îndată ce acesta s-a prăbușit. Probabil, singura excepție a survenit în România, unde revoluția a fost înfăptuită de către moștenitorii direcți ai comunismului. Postmodernismul optzecist, dimpotrivă, s-a asociat cu tendințele neointernaționaliste și împotriva conștiinței naționale, având ca adversar intern tocmai licărul "naționalist" ivit din teoria protocronismului elaborată de Edgar Papu. Protocronismul voia să scoată în relief anumite "priorități" culturale izvorâte din inițiative autohtone
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și de stat. Această literatură, indiscutabil, mai "elevată", nu putea fi în dezacord esențial cu textele supraviețuitoare din proletcultism în care erau elogiați cei doi "eroi" providențiali din fruntea țării, Nicolae și Elena. Dimpotrivă, o completau la modul elitar, rafinat. Postmodernismul atesta o deplină sincronizare a lumii socialiste românești cu civilizațiile postindustriale din democrațiile vestice. Așadar, dezacordul nu era la nivelul formelor culturale, ci doar la nivelul sistemului, adică la nivelul flagrantei desincronizări dintre postmodernismul de import și lipsa suportului postmodernității
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o completau la modul elitar, rafinat. Postmodernismul atesta o deplină sincronizare a lumii socialiste românești cu civilizațiile postindustriale din democrațiile vestice. Așadar, dezacordul nu era la nivelul formelor culturale, ci doar la nivelul sistemului, adică la nivelul flagrantei desincronizări dintre postmodernismul de import și lipsa suportului postmodernității. Desigur, și acest decalaj putea fi explicat, deoarece materialismul dialectic și istoric admitea că "suprastructura" o poate lua înaintea "structurii", dar nu era cazul să se remarce public antiteza în prag de eșec. Iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Asemenea reacție firească s-a produs în Rusia, în Polonia, în Cehoslovacia etc., prin personalități de calibrul lui Soljenițân, Soloviov, Bukovski, Havel, Kundera, Arendt. Din fericire, asemenea personalitate a existat și în România. Este Paul Goma. Iar judecata lui asupra postmodernismului optzecist nu lasă loc de dubii. Goma afirmă răspicat că "avangardismul de refugiu" al postmoderniștilor români nu are nimic a face cu "rezistența". În inclementele sale jurnale, în publicistica lui incendiară, de forță eminesciană, chiar dacă nu are geniul ei artistic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
XIX-lea și de la începutul celui următor. Propaganda comunistă a vorbit, la noi, de "epoca de aur", dar, bineînțeles, tot ca "formă fără fond". De aceea, recurgând la pomenitul joc de cuvinte și numind textualismul un... textilism, Goma afirmă că postmodernismul anilor optzeci a fost un soi de sămănătorism urban, chiar de cartier, reprezentat foarte bine de industria textilă. Aceasta a fost, se pare, cea mai importantă mutație estetică, în limbaj lovinescian, în sămănătorismul dâmbovițean: din rural el a devenit urban
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ofensiva s-a dirijat spre impunerea grupului în instituțiile statului, ca singurul livrator de valori pe măsura noii paradigme culturale și civilizaționale într-o Europă Unită. Impostura noului maniheism, evocând pe cel din anii '50, în contradicție evidentă cu ideologia postmodernismului vestic, pluralist, nu a scăpat observației lucide și necruțătoare a singurului disident român veritabil de mare notorietate Paul Goma. După opinia lui Goma, textualiștii au înlocuit protocronismul naționaliștilor cu autocronismul unei pseudo-disidențe, spre a legitima, mai departe, conformismul intelighenției, sub
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de opinie, în numele unei pseudo-societăți civile. Adrian Dinu Rachieru a sesizat că există două etape în evoluția postmoderniștilor români, după 1989. În primii ani, ei au fost preocupați mai cu seamă de ocuparea instituțiilor culturale, pe când discuțiile în jurul conceptului de postmodernism aproape că au sucombat, pentru ca de prin 1995 să revină în forță, moment când au și reușit să "clasicizeze" curentul, impunându-l ca temă de studiu în manualele alternative din învățământul preuniversitar. Reculul teoretic din primii ani s-ar putea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o infrastructură postmodernă de semn întors. Sau, cum spune Adrian Dinu Rachieru: "gestionarea dezastruoasă a țării, dizolvarea autorității, multiplicarea centrelor decizionale, instalarea haosului fac din România, prin excelență, o țară postmodernă"197. Și nu este o apreciere singulară. Despre un postmodernism "haosmic" vorbesc și alți comentatori. Mai dau un exemplu, găsit pe internet, deci de largă audiență, semnat de Lucian Sârbu. Comentând best-seller-ul lui H.-R. Patapievici Omul recent, Lucian Sârbu (2002), aprecia că "România a fost în ultimii 12 ani
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pământ", prin replierile "relativiste", într-o postmodernitate malignă, în care politicienii, miliardarii, industriașii au jucat mascarada relativismului (un director de întreprindere, de exemplu, putea concede că este și proprietarul acelei unități de stat!), în vreme ce intelighenția se consideră naiv postmodernistă, un postmodernism inautentic, mizerabil, stupid, creând "un coktail otrăvitor", care ne-a dat lovitura de grație. Lucian Sârbu nu susține altceva decât Paul Goma privitor la conformismul naiv sau interesat al postmoderniștilor români. Ce-i drept, și pe alte meleaguri teoreticienii vorbesc
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]