5,132 matches
-
putea repeta, E negru, dar ar fi un păcat grav împotriva adevărului și dacă ar afirma, E cenușiu, mai ales când va descoperi că o dungă albă, ca o cravată subțire, coboară pe pieptul animalului până la începutul pântecelui. Glasul Martei răsună dincolo de ușă, Tată, trezește-te, te așteaptă câinele, Sunt treaz, vin acum, răspunse Cipriano Algor, dar imediat regretă că rostise ultimele cuvinte, era pueril, aproape ridicol, un bărbat de vârsta lui se agita ca un copil căruia i s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
ar fi condus pașii, a ajuns în fața figurilor pe care le modelase, bărbatul, femeia. În câteva secunde bărbatul se transformă într-o grămăjoară informă de lut. Poate că femeia ar fi supraviețuit dacă, în urechile lui Cipriano Algor, n-ar răsuna de pe acum întrebarea pe care Marta i-o va pune mâine, De ce, de ce bărbatul și nu femeia, de ce unul și nu amândoi. Lutul femeii a fost frământat peste lutul bărbatului, sunt din nou un singur lut. Primul act al spectacolului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
sunt picioarele, acum gâtul pare înțepenit. Umbra se dusese, și ei nu-i putea pune întrebări, în vana și iraționala supoziție că o umbră are limbă pentru a articula răspunsuri, dar armonicele suplimentare ale cuvintelor rostite de Marçal continuau să răsune între boltă și podea, între un perete și celălalt. Înainte ca vibrațiile să se stingă complet și substanța dispersată a tăcerii întrerupte să aibă timp să se reconstituie, Cipriano Algor dorea să afle misterioasele motive pentru care n-avea rost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
bucătărie. Nu voia să-și trezească fiica, dar o trezi, sau era deja trează, ocupată să lipească fragmente din propriile vise sau trăgând cu urechea la activitatea oarbă pe care viața, secundă cu secundă, o desfășura în uterul ei. Glasul răsună clar și limpede în liniștea casei, Tată, unde mergi așa devreme, Nu pot să dorm, mă duc să văd cum a ieșit lucrarea, stai acolo, nu te scula. Marta spuse doar, Bine, nu era deloc greu, cunoscându-l, să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
simți, iar Marta răspunse, Obosită, dar bine, Cipriano Algor spuse, Eu mă simt mai bine ca niciodată, și Marta spuse, Asta trebuie să fie ceea ce numim satisfacția datoriei împlinite. În ciuda aparențelor, nu era nici o ironie în aceste cuvinte, în ele răsuna doar o oboseală pe care ne-ar plăcea s-o numim infinită dacă acest calificativ n-ar fi în mod evident disproporționat. Oricum, nu munca trupului o obosise, ci faptul că asista neputincioasă, fără să poată face nimic, la supărarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
se va citi sentința. Luă telefonul pe care fiica lui îl lăsase pe masă, Cipriano Algor, la telefon, telefonista spuse, Foarte bine, vă fac legătura, se lăsă o tăcere, un bâzâit subțire, și vocea șefului departamentului de achiziții, sonoră, plină, răsună în receptor, Bună seara, domnule Cipriano Algor, Bună seara, domnule, Presupun că știți de ce va telefonez astăzi, Da, domnule, continuați, vă rog, Am în față rezultatele și concluziile sondajului privind articolele dumneavoastră, pe care unul dintre subșefii departamentului, cu aprobarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
Se miră că i s-a pus zgarda, nu era obișnuit când călătoreau, dar mirarea crescu, deveni confuzie, când stăpâna și stăpânul mai tânăr veniră să-l mângâie pe creștet, în timp ce murmurau cuvinte de neînțeles printre care propriul nume Găsit răsuna în mod neliniștitor, deși ce-i spuneau nu era chiar așa de rău, O să venim să te vedem într-o zi. O atingere ușoară îl făcu să înțeleagă că trebuia să-și urmeze stăpânul, situația redevenise clară, furgoneta era pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
să citească o carte, când i se păru că aude deschizându-se ușa de la camera tatălui. Cum el nu avea obiceiul să se trezească în timpul nopții, își ciuli urechile, probabil vroia să meargă la baie, dar pașii imediat începură să răsune, prudenți, însă perceptibili, în sălița de la intrare. Poate se duce la bucătărie să bea apă, își zise. Zgomotul inconfundabil al zăvorului de la intrare o făcu să se scoale rapid. Își puse în grabă halatul și ieși. Mâna tatălui era pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
văzu banca de piatră pe care o uitaseră pietrarii și se așeză pe ea, și din nou auzi glasul lui Marçal, totuși cuvintele de acum sunt diferite, cheamă iar și iar, neliniștite, de departe, Tată, mă auzi, răspunde-mi. Vocea răsună înăuntrul peșterii, ecourile trec de la un perete la altul, se multiplică, dacă Marçal nu tace un minut nu vom putea auzi vocea lui Cipriano Algor spunând, de departe, ca și cum și ea ar fi fost un ecou, Sunt bine, nu te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
Hingherul m-ar fi iertat. Citeam pe fața lui în acele momente că nu mai iubea decât câinii. Dacă ar fi stat în puterea lui, ar fi lăsat numai câini pe pământ. O lume ca o imensă haită. — Ucide-l! răsună din nou ordinul. Buldogul a țâșnit. Îl auzeam gâfâind și am închis ochii din nou. Încă două salturi, un salt și colții lui aveau să se înfigă în beregata mea. Am întins mâinile să mă apăr, m-am zgâriat rău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de el, frecându-și palmele de bucurie. „Hei, fiți atenți”, a strigat Mopsul și a ridicat pușca. Țintea o pasăre neagră, cu pete albe, aproape de mărimea unei găini, cocoțată în vârful unui gutui sălbatec, ca acela de la poarta Martei. A răsunat împușcătura, dar pasărea n-a căzut. A tresărit doar, înspăimântată de moarte. „N-ai nimerit, n-ai nimerit”, râdea Nelson, iar ochiul lui, singurul, i se învârtea ca un titirez în orbită. Glontele atinsese, în schimb, urechea unui cățel care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
sângeroase. — Sator Arepo, Întreb eu batjocoritor, știi tu care este răspunsul final ce se ascunde În spatele Sublimei Anagrame? — Nu, conte, răspunde imprudentul, și aștept să mi-o spui cu cuvintele tale. Un râs infernal izbucnește de pe buzele-mi palide și răsună pe sub vechile bolți. — Naivule! Numai adevăratul inițiat știe că nu știe asta! Da, stăpâne, răspunde prostit curierul cel ciung, cum doriți, eu sunt gata. Ne aflăm Într-o magherniță murdară din Clignancourt. Astă-seară trebuie să te pedepsesc pe tine, Înaintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
sub un pendul. Imbecili. Plătesc și plec, Înainte ca ei să poată să-și imprime trăsăturile feței mele În memorie. Și iată-mă În colțul lui Place des Vosges. Trec pe sub porticele cu coloane. Care era filmul acela vechi ce răsuna de pașii solitari ai lui Mathias, cuțitarul nebun, noaptea, prin Place des Vosges? Mă opresc. Aud pași În urma mea? Bineînțeles că nu, s-au oprit și ei. Ar fi de-ajuns niște vitrine de expoziție și porticele astea ar deveni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
cred că mania de a le ridica pe un soclu ideal este perfect absurdă: nimic nu este mai ideal decât un poet... Poetul este un clavecin și nimic mai mult. Fiecare idee care trece pune degetul pe o clapă: clapa răsună și dă o notă, aceasta e tot”. În prefața celei de a II-a ediții a volumului Les fleurs du mal Charles Budelaire, apărut la Paris în 1869, Gautier afirma faptul că cuvintele au pentru un poet, în afara sensului pe
ARTĂ, DEGENERARE, KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic''. In: ARTĂ, DEGENERARE , KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic'' by Edi APOSTU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/381_a_550]
-
grozavă, continuă Wakefield, Îi tot dau Înainte vorbind despre mine, ce vreau eu, și alte de-astea. Dar tu? Nu cred ca ți-e prea lesne, bîntuind pămîntul, tot timpul În misiune - telefonul lui Wakefield vibrează din nou, iar bîzÎitul răsună În Încăperea tăcută. — Închide blestemăția aia. Zgomotul mă scoate din minți, mormăie Diavolul, Înghițind dintr-o sorbire ce-i mai rămăsese din whiskey. — Tu ești ăla cu puteri supranaturale, tu să-l Închizi, explodează Wakefield, uitînd de bunele maniere. Îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
avea mai mult de douăzeci de ani. Douăzeci și unu, cel mult. Prea tânără pentru Jack. Spera că Jack era destul de matur ca să-și dea seama de asta. Miriam și Jack porniră spre clădirea ziarului Express. — Fără îndoială că va câștiga Express, răsună vocea lui Miriam, plutind peste întinderea de asfalt. Citizen e doar puțin mai răsărit decât un ziar parohial, nu? Vreau să zic, pentru numele lui Dumnezeu, se spune că încă mai folosesc mașini de scris. „Dacă îi dai dreptate, te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
întregime stăpânire pe viața unei femei. Nici nu-ți închipui cu câtă ardoare își doresc unele femei copii. Devine o nevoie sfâșietoare, iar negarea ei provoacă o durere și o suferință de neînchipuit. Se simt efectiv incomplete. În vocea lui răsuna o indignare înverșunată. — Fiind o femeie de carieră necăsătorită, probabil că ți se pare greu de înțeles lucrul ăsta. Fran tânjea să-i spună cât de bine îl înțelegea, dar de-abia dacă se cunoșteau și, oricum, se afla acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Nu știu ce se întâmplă cu el. Pare un alt om. Laurence o opri și o cuprinse în brațe o clipă. — Nu sunt specialist, dar mă tem că e un început de Alzheimer. Cuvântul groaznic, tăios răsună dureros în mintea ei. — Fran, îmi pare foarte rău. Dar dacă vrei să ia parte la nunta noastră, cred că trebuie s-o facem cât mai curând. Fran nu se simți în stare să-i răspundă. Nu-și putea lua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Epuizată, Fran își luă geanta și le urmă exemplul. Exista ceva simbolic în atmosfera tăcută, pustie a locului. I se ivi în minte o imagine încă și mai pustie, după ce ziarul o să dea faliment și angajații o să fie concediați. Doamne, răsună o voce ce o făcu să tresară, nu știam că mai e cineva pe-aici. Era Sean McGee, rămas în pantaloni scurți de lycra și maiou sport, așezându-și casca astfel încât să-și mențină echilibrul între coada de cal și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Tata e acasă. Băiatul și câinele intrară în goană pe ușă, oprindu-se doar cât îi luă lui Ben să-și scoată rolele. Îi întâmpină o aromă îmbietoare de sos bolognez și pâine cu usturoi, combinația lui preferată. În cameră răsuna jazul lui Keith Jarrett, dat mai tare decât i se permitea lui, observă malițios. Urcară scările într-o viteză demnă de Grand National. În biroul lui, Jack stătea ghemuit la calculator, uitându-se la modelele de format pentru noul ziar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
din sprânceană către el pe când o conducea pe Fran spre ieșire. — Pa, Fran, dragă, gânguri ea, uitându-se peste umăr la figura spășită a soțului ei. — Scuze, iubito, îl auzi Fran spunând, foarte încet, pe când se urca în mașină. — Bun, răsună vocea cu inflexiuni aristocratice a Henriettei în aerul serii. Spune-o așa cum se cuvine. În genunchi. Simon se strâmbă. — Trebuie? — Da, îl somă Henrietta fără milă. Sau o să rămâi nemâncat în seara asta. Ultimul lucru pe care îl zări Fran
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
amândoi, anume, că tragedia lor consta în faptul că acest lucru încă mai conta foarte mult și n-avea să poată fi uitat, orice ar fi făcut. Fran iubea birourile de la Citizen când erau pustii aproape tot atât de mult ca atunci când răsunau de vacarm. Întotdeauna își găsea liniștea aici. Chiar și la două dimineața, când părea să fie singura făptură de pe-o rază de câteva mile, nu se simțea niciodată singură sau înspăimântată. În parte, asta se datora faptului că locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
care ne-a inspirat pe toți, și înclin să cred că nu vom mai cunoaște niciodată pe cineva care să-i semene, așa că lui îi dedic acest Premiu al Presei Regionale din Provinciile de Est. Mulțumesc, doamnelor și domnilor. Aplauzele răsunară cinci minute în șir, timp în care oamenii își aminteau de jurnalistul pe care îl cunoscuseră și îl iubiseră. Până și unul-doi gazetari hârșâiți băgară nasul în pahar ca nu cumva un suspin compromițător sau o lacrimă să-i dea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
dintr-o nevoie de legitimare internă. Evadarea în vis, exotism și imaginar, muzicalitatea, melancolia, inefabilul liric, idealismul - proprii romantismului german - sînt revendicate ca elemente de continuitate, unii autori identificînd elemente de legătură între acesta și simbolism; un sunet eminescian autentic răsună în versurile lui D. Anghel, Șt. Petică sau G. Bacovia. Ut musica poesis - unul dintre principiile simboliștilor - a constituit un imbold, pe drumul emancipării de figurativism, al autonomizării lirice, al ieșirii de sub incidența poeziei didactice, epice și retorice. Cultivarea iraționalului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la țară“ (Tzara), „Dintr-o vară“ și „Un căscat în amurg“ (Vinea). Ele au fost scrise însă în vacanța de vară a lui 1915, undeva la proprietatea familiei Rosenstock din Gîrceni (județul Vaslui): „seara slei drumurile cu metal/și podurile răsunară ca lemnul viorilor/bufnițele vechi scăpară beznele din gheare,/ce romantic am trecut pe cal/printre mestecenii cu brațe de fum/către casa de grinzi cu perdelele albe.// Era cald și sofale adînci și pe masă cafea/ Tristan Tzara, cînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]