4,326 matches
-
a IX-a" de Ludwig van Beethoven introduce în mișcarea finală vocea omenească sub formă de soliști și cor. Procedeul va fi preluat și de alți compozitori în creațiile lor, fără a impieta însă asupra rolulului predominant al orchestrei. Cuvântul simfonie derivă din grecescul "syn" ("împreună") și "phōnē" ("a suna"). În secolul al XVII-lea, termenul era folosit pentru introducerile orchestrale ale operelor ("sinfonia"), cantatelor, oratoriilor, pentru introducerile orchestrale ale ariilor, dar și pentru lucrările de ansamblu care puteau fi clasificate
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
era folosit pentru introducerile orchestrale ale operelor ("sinfonia"), cantatelor, oratoriilor, pentru introducerile orchestrale ale ariilor, dar și pentru lucrările de ansamblu care puteau fi clasificate ca și sonate sau concerte. Factorul comun în folosirea variată a termenului a fost tratarea simfoniei sau sinfoniei ca o parte dintr-un fragment mai mare dintr-o compoziție. Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară urmărirea evoluției ei în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost exploatată cu o
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
care puteau fi clasificate ca și sonate sau concerte. Factorul comun în folosirea variată a termenului a fost tratarea simfoniei sau sinfoniei ca o parte dintr-un fragment mai mare dintr-o compoziție. Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară urmărirea evoluției ei în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost exploatată cu o mare intensitate pe parcursul întregului secol: catalogul simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de astfel de lucrări distincte. În
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
a termenului a fost tratarea simfoniei sau sinfoniei ca o parte dintr-un fragment mai mare dintr-o compoziție. Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară urmărirea evoluției ei în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost exploatată cu o mare intensitate pe parcursul întregului secol: catalogul simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de astfel de lucrări distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc, sau chiar privat care
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
un fragment mai mare dintr-o compoziție. Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară urmărirea evoluției ei în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost exploatată cu o mare intensitate pe parcursul întregului secol: catalogul simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de astfel de lucrări distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc, sau chiar privat care să conțină o serie (stoc) de simfonii. Colecții valoroase au fost descoperite
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
intensitate pe parcursul întregului secol: catalogul simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de astfel de lucrări distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc, sau chiar privat care să conțină o serie (stoc) de simfonii. Colecții valoroase au fost descoperite în Finlanda, Sicilia, Kiev sau Salem. Centrul de conducere în producerea simfoniilor a fost fără îndoială Viena, urmată de Germania, Italia, Franța și Anglia; însă o activitate importantă a avut loc și în Scandinavia, Spania
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
lucrări distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc, sau chiar privat care să conțină o serie (stoc) de simfonii. Colecții valoroase au fost descoperite în Finlanda, Sicilia, Kiev sau Salem. Centrul de conducere în producerea simfoniilor a fost fără îndoială Viena, urmată de Germania, Italia, Franța și Anglia; însă o activitate importantă a avut loc și în Scandinavia, Spania, Polonia și Rusia. În al doilea rând, un aspect important este dezvoltarea continuă a simfoniei, începând de la
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
în producerea simfoniilor a fost fără îndoială Viena, urmată de Germania, Italia, Franța și Anglia; însă o activitate importantă a avut loc și în Scandinavia, Spania, Polonia și Rusia. În al doilea rând, un aspect important este dezvoltarea continuă a simfoniei, începând de la sfârșitul secolului al XVII-lea cu necesitățile tehnice ale instrumentelor, conținutul și contrastul de tempo, și ducând în final la o serie echilibrată a procedurilor care rezumă stilul clasic. În cele din urmă, caracterizând pe o scară mai
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
al XVII-lea cu necesitățile tehnice ale instrumentelor, conținutul și contrastul de tempo, și ducând în final la o serie echilibrată a procedurilor care rezumă stilul clasic. În cele din urmă, caracterizând pe o scară mai largă, caracterul public al simfoniei, împreună cu faptul ca aceasta nu depinde de o anumită virtuozitate pentru a obține un astfel de efect, i-a oferit o greutate și o semnificație care solicita abilitățile unui compozitor. Poziția din ce în ce mai proeminentă oferită simfoniei în secolul al XVIII-lea
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
mai largă, caracterul public al simfoniei, împreună cu faptul ca aceasta nu depinde de o anumită virtuozitate pentru a obține un astfel de efect, i-a oferit o greutate și o semnificație care solicita abilitățile unui compozitor. Poziția din ce în ce mai proeminentă oferită simfoniei în secolul al XVIII-lea, apare în mod tangibil în dubla importanță pe care acesta o ocupă în cataloagele publicate și rolul remarcabil pe care îl ocupă în scrierile vremii. În Antichitatea greacă, termenul Συμφωνια indica consonanțele, în mod particular
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
unei flașnete ("organistrum"). În Germania, spineta va fi mai târziu numită "Symphonie". Prima folosire a termenului pentru a indica o compoziție muzicală instrumentală se găsește într-un manuscris din secolul al XV-lea descoperit la Leipzig, care conține și o simfonie „pentru "tuba" și alte instrumente armonioase” (a nu se confunda latinescul "tuba" cu instrumentul modern; tuba renascentistă este tot o specie de instrument de suflat din alamă, dar de o cu totul altă construcție). Începând cu secolul următor, cuvântul „simfonie
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
simfonie „pentru "tuba" și alte instrumente armonioase” (a nu se confunda latinescul "tuba" cu instrumentul modern; tuba renascentistă este tot o specie de instrument de suflat din alamă, dar de o cu totul altă construcție). Începând cu secolul următor, cuvântul „simfonie” este folosit tot mai frecvent, cu semnificații diferite. Astfel, în 1585, la Antwerpen, o colecție de madrigale este denumită "Symphonia angelica di diversi eccellentissimi musici". În Italia, în 1589, Luca Marenzio adună sub numele de "Symphoniae" o serie de "intermezzi
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
mai multe voci, pe care o intitulează "Cantus sacrae symphoniae". În 1603 apare la Nürnberg o colecție de piese sub numele de "Sacrae symphoniae diversorum excellentissimorum auctorum". Compoziția muzicală care, din secolul al XVII-lea, este denumită tot mai frecvent "simfonie" (în italiană: "sinfonia") este preludiul instrumental al unei opere lirice, specie dezvoltată în acel timp în Italia, mai ales la Florența - începând cu Jacopo Peri ("Euridice"), Giulio Caccini ș.a., în cadrul cercului cultural "Camerata de' Bardi", având ca mentor muzical pe
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
ș.a., în cadrul cercului cultural "Camerata de' Bardi", având ca mentor muzical pe Vincenzo Galilei. Un exemplu îl constituie "sinfonia" cu care se deschide celebra operă "L'Orfeo" a lui Claudio Monteverdi (1607). Mai târziu, se stabilește o distincție clară între „simfonia” franceză și cea italiană. Spre deosebire de introducerea orchestrală a operelor franceze - "ouverture" (care urma schema propusă de Jean-Baptiste Lully, anume lent-rapid, uneori cu reluarea primei mișcări), "sinfonia" italiană (popularizată în special de școala muzicală din Neapole prin Alessandro Scarlatti, răspândindu-se
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
care urma schema propusă de Jean-Baptiste Lully, anume lent-rapid, uneori cu reluarea primei mișcări), "sinfonia" italiană (popularizată în special de școala muzicală din Neapole prin Alessandro Scarlatti, răspândindu-se apoi în toată țara) era caracterizată prin mișcările rapid-lent-rapid. Termenul de simfonie este încă utilizat în sensuri diverse. Johann Sebastian Bach denumește "Symphonie" ciclul de invențiuni pentru clavecin (1723), precum și preludiul "Partitei în do minor pentru clavecin". În apropierea jumătății secolului al XVIII-lea, generația (autointitulată autoare a „stilului galant”) care va
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
către un stil radical schimbat (cunoscut astăzi drept „clasicism”) cuprinde un număr de reacții puternice la adresa esteticii muzicii baroce. Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788, fiul lui Johann Sebastian), Johann Gottlieb Graun (1702-1771) și Georg Christoph Wagenseil (1715-1777) aplică termenul de simfonie pentru o piesă orchestrală de sine stătătoare, împărțită - de regulă - în trei mișcări contrastante (reluând mai vechiul model oferit de italieni). Un rol important în dezvoltarea acestui nou fel de simfonie l-a jucat Școala muzicală de la Mannheim, conturată în jurul
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
1702-1771) și Georg Christoph Wagenseil (1715-1777) aplică termenul de simfonie pentru o piesă orchestrală de sine stătătoare, împărțită - de regulă - în trei mișcări contrastante (reluând mai vechiul model oferit de italieni). Un rol important în dezvoltarea acestui nou fel de simfonie l-a jucat Școala muzicală de la Mannheim, conturată în jurul compozitorului și dirijorului Johann Stamitz (1717-1757). Cele mai timpurii simfonii de concert sunt orchestrate pentru orchestră de coarde, cu clavecin și deseori fagot ca parte a grupului continuo. Deși norma conține
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
regulă - în trei mișcări contrastante (reluând mai vechiul model oferit de italieni). Un rol important în dezvoltarea acestui nou fel de simfonie l-a jucat Școala muzicală de la Mannheim, conturată în jurul compozitorului și dirijorului Johann Stamitz (1717-1757). Cele mai timpurii simfonii de concert sunt orchestrate pentru orchestră de coarde, cu clavecin și deseori fagot ca parte a grupului continuo. Deși norma conține patru instrumente( două viori, o violă și un bas) trio simfoniile pentru două viori și bas sunt destul de întâlnite
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
și dirijorului Johann Stamitz (1717-1757). Cele mai timpurii simfonii de concert sunt orchestrate pentru orchestră de coarde, cu clavecin și deseori fagot ca parte a grupului continuo. Deși norma conține patru instrumente( două viori, o violă și un bas) trio simfoniile pentru două viori și bas sunt destul de întâlnite în fazele timpurii ale simfoniei. Simfoniile formate sub standardul a 4 continuă să fie cultivate până la sfârșitul secolului, în special de către compozitorii care lucrează la centrele mai mici din provincie, dar și
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
pentru orchestră de coarde, cu clavecin și deseori fagot ca parte a grupului continuo. Deși norma conține patru instrumente( două viori, o violă și un bas) trio simfoniile pentru două viori și bas sunt destul de întâlnite în fazele timpurii ale simfoniei. Simfoniile formate sub standardul a 4 continuă să fie cultivate până la sfârșitul secolului, în special de către compozitorii care lucrează la centrele mai mici din provincie, dar și în circumstanțe speciale, de către bine cunoscute figuri cum ar fi Carl P.E. Bach
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
orchestră de coarde, cu clavecin și deseori fagot ca parte a grupului continuo. Deși norma conține patru instrumente( două viori, o violă și un bas) trio simfoniile pentru două viori și bas sunt destul de întâlnite în fazele timpurii ale simfoniei. Simfoniile formate sub standardul a 4 continuă să fie cultivate până la sfârșitul secolului, în special de către compozitorii care lucrează la centrele mai mici din provincie, dar și în circumstanțe speciale, de către bine cunoscute figuri cum ar fi Carl P.E. Bach, ale
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
sub standardul a 4 continuă să fie cultivate până la sfârșitul secolului, în special de către compozitorii care lucrează la centrele mai mici din provincie, dar și în circumstanțe speciale, de către bine cunoscute figuri cum ar fi Carl P.E. Bach, ale cărui simfonii pentru orchestră de coarde din 1773 au fost scrise pentru Gottfried van Swieten. Noua specie se răspândește în restul Europei. Numărul părților componente se mărește la patru, prin introducerea de către Johann Stamitz înainte de mișcarea finală a unei alteia, în tempo
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
1773 au fost scrise pentru Gottfried van Swieten. Noua specie se răspândește în restul Europei. Numărul părților componente se mărește la patru, prin introducerea de către Johann Stamitz înainte de mișcarea finală a unei alteia, în tempo de "menuet". Între compozitorii de simfonii se numără Matthias Georg Monn (1717-1750), Wenzel Raimund Birck (1718-1763, la Viena), Leopold Mozart (1719-1787, la Salzburg), François-Joseph Gossec (1734-1829, la Paris). În Anglia, genul simfonic se face cunoscut prin lucrările compozitorilor germani Johann Christian Bach (1735-1782) și Karl Friedrich
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
la Paris). În Anglia, genul simfonic se face cunoscut prin lucrările compozitorilor germani Johann Christian Bach (1735-1782) și Karl Friedrich Abel (1723-1787), stabiliți la Londra. În Italia se remarcă Giovanni Battista Sammartini (1701-1775), Andrea Luchesi (1741-1801) și Antonio Brioschi (1725-1750). Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în principal este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven. Haydn introduce un climat afectiv puternic prin afilierea sa cu
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
ale secolului al XVIII-lea și în principal este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven. Haydn introduce un climat afectiv puternic prin afilierea sa cu mișcarea artistică a vremii, numită "Sturm und Drang"; simfoniile sale stabilesc coordonatele formatului clasic al speciei. A scris 104 astfel de compoziții, multe cunoscute astăzi prin titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată mult mai recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul stabilit astfel
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]