5,159 matches
-
să identifice obiectivele unui individ similar cu el însuși. Și, de aceea, pentru Gosseyn Trei, venise momentul deciziei. În tăcere, dădu patru semnale, care se succedară rapid, pentru super-creierul său. Apoi se lăsă pe spate, relaxat, fixându-și privirea în tavan. La stânga sa se auzi un sunet puternic. Era vocea unui bărbat care scosese un Uuhhh! prelungit. Și apoi: "Hei!" Ultima exclamație venise dinspre purtătorul de cuvânt al celor șase indivizi care, în tot acest timp. stătuse mai la o parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
așteptat ca ea să fie încă aici... Fusese în mod evident adusă la bord prin vreo deschidere în perete. Peretele cel mai indicat era cel cu cea mai puțină aparatură zidită în el și cu o tăietură pe mijloc, de la tavan până la podea; acela trebuia să fie locul unde se despărțea și aluneca într-o parte. Printr-o asemenea deschizătură largă, obiectele mari puteau fi introduse în laborator sau scoase de acolo. Părea o rușine să piardă timpul. Pentru că el se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
presus de orice, avea nevoie de un public să stea nemișcat pentru a auzi ce are el de spus. Gândul acela neplăcut se afla încă în mintea sa când, puțin mai târziu, o voce de tenor rosti, în engleză, din tavan: - Gilbert Gosseyn, ești cu totul sub controlul nostru. Aici, nu-ți poți folosi super-creierul pentru a evada. Deși cuvintele transmiteau o posibilitatea la care Gosseyn deja se gândise, auzind-o rostită cu voce tare, înțelese: "...Asta este ce au învățat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
gândire, se îndreptă spre ușă și mai încercă o dată mecanismele. De data aceasta, când se auziră cele două clicuri, ușa se dădu la perete. Gosseyn nu mai pierdu vremea. Fără să mai privească înapoi, păși într-un hol larg, cu tavanul înalt. Aproape imediat, senzația neplăcută reveni: "Bine, bine," gândi el, "eu am judecat ca o ființă umană, iar ei au aplicat logica Troog..." Logica Troog părea să anticipeze că, după o discuție, prietenească sau nu, dacă o ființă umană a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
și a doua oară, când capsula se aflase la bordul navei Troog, îi evocaseră nedumerirea. De data aceasta, testările erau pentru a se asigura că se află într-adevăr în capsulă. Așa părea să fie. Pentru că, atunci când ridică mâinile, întâlni tavanul tare, metalic, la câțiva centimetri deasupra lui; și se părea că stă întins pe același fel de saltea de care își amintea. Erau câteva deosebiri, desigur, între celelalte ocazii și acum; de data aceasta era îmbrăcat bine, nu gol; și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
-n filmele lui Tarantino. Pereții erau plini de tălpi, ușile ciobite sau pătate de mucuri de țigară. De closete nu te puteai apropia, ceva clipocea întotdeauna sub picioare, capacele și mânerele fuseseră furate cu atenție și precizie. Flotoarele urcaseră în tavan; cele de jos dispăreau mereu. Rămăseseră doar lănțișoarele, dar cineva le luase și pe ele, așa că decanatul le înlocuise cu-o tijă strâmbă de fier, de care, dacă trăgeai, îți sărea tot dispozitivul în cap. După ora șase, holurile se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
jumătate din stradă (mai exact, toată partea dreaptă) și, odată cu ea, jumătate din privirea mea de copil. Ochiul meu drept va rămâne întotdeauna opac, închis, infirm, acoperind cu rigiditatea pleoapei imaginile fragile: pereții curați, obloanele verzi, lampa plutind diminețile sub tavan, perna rotundă, răcoarea dormitorului, holul cu mozaic, lumina călduță a bucătăriei, borcanele cu șerbet roz, castronul de griș cu lapte și cacao, aburii fugind pe geam („Mănâncă, altfel o să ajungi ca ei!“, mă certa maică-mea), boneta bunicii Aneta (să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de părinți; așa se proceda atunci), cine mai poate ști și cine mai are timp să-și aducă aminte? Acolo se-adunau iarna și prietenii mei, la o votcă sau un „Vinifruct“: Gino și Cezar, cocoțați pe dulapul bunicului, sub tavan; Mihnea și cu mine, spate-n spate pe ziarele de pe dușumea; Andrei ținând afară de șase (oricum n-ar fi încăput pe ușă). Noi ceilalți, rămași înăuntru, ne întrebam din priviri: când mergem la meditații? cine apără marți pe „Dinamo“? cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
metalică, pâlpâind în oxigenul rarefiat. Dacă ai fi scăpat de frig și sufocare, te-ar fi strivit presiunea, ca un bloc de zece etaje. Aveam de unde-alege. Cu „Avianca 45“ m-aș fi dat de două ori cu capul de tavan, la opt și la patru mii de metri; a doua oară, tavanul ar fi ajuns sub picioare. În „American Airlines 10“ aș fi prins aterizarea pe furtună de la Little Rock, Texas, înainte să alunecăm și să ne izbim cu toții de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sufocare, te-ar fi strivit presiunea, ca un bloc de zece etaje. Aveam de unde-alege. Cu „Avianca 45“ m-aș fi dat de două ori cu capul de tavan, la opt și la patru mii de metri; a doua oară, tavanul ar fi ajuns sub picioare. În „American Airlines 10“ aș fi prins aterizarea pe furtună de la Little Rock, Texas, înainte să alunecăm și să ne izbim cu toții de pasarelă; era noapte, ploua cu găleata, vârtejuri grele, cum numai la televizor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
serviciu. Nu insista. Nevastă-sa îl aștepta cu ușa deschisă: îl pândea să intre, îi smulgea servieta și, după cum povestea Maria (mereu atentă la detalii), îi „băga bucăți“ cu ea în cap. Se auzeau plesniturile de deasupra, prin parchet și tavan. Domnul Cocă încasa în tăcere. Atunci era moale, călduț, tocmai bun de bușit; și doamna Cocă știa asta. I-am ocolit cu grijă, cotind după bloc. Cartierul fermenta la locul lui: banal, trist, intact. Nici Sadoveanu nu l-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și-au rămas nu știu câți prinși acolo, printre dărâmături.“ „Fără aer?“, m-a întrebat Maria. Își mai revenise. „Cu aer. Nu asta a fost problema. S-au spart țevile și subsolul s-a inundat: înotau ca șobolanii, cu capul lipit de tavan.“ „Și n-a intervenit nimeni?“ „Ba da. Cineva de-afară a auzit strigătele de ajutor, a mers prin vecini, a dat de conducta principală de apă și-a închis-o. Am citit prin ziare povestea, un arhitect știa toate detaliile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
știut că s-a întâmplat ceva rău. Casa lui Mihnea nu mai arăta la fel. Acoperișul căzuse pe jumătate, ca o felie de tort. Tabla despicase planșeul, trăgând totul după ea; podul lipsea, la fel bucătăria din mansardă. Zidurile plesniseră, tavanele săriseră prin geamuri. Aproape că nu mai recunoșteai locul. Soarele se scurgea prin prăjitura asta moale, albă de praf. Parcă o răscolise cineva cu un cuțit uriaș. M-am repezit la intrare, pe treptele pe care le cunoșteam cu ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
altceva, eu o să mă retrag. Vă doresc succes.“ „Mulțumim.“, a spus Penciu. Ălălalt n-a zis nimic. M-am întors pe călcâie și-am făcut doi pași spre ușă; mă rog, ce mai rămăsese din ea. Călcam pe bucăți din tavan, dădeau un zgomot sec, crocant. Pe-al treilea n-am mai apucat să-l fac. Aproape pe loc mi-am dat seama că greșisem; n-ar fi trebuit să le întorc spatele. Până și-un puști din telenovelle știe asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
zăcea crăpată, ca o fractură de craniu. Nici monitorul nu arăta prea bine, cu ditamai cărămida trecând prin ecran. Am împins dărâmăturile cu piciorul, căutând restul. Lipseau niște chestii, cineva parcă deșurubase capacul și plecase cu hard-ul, sau poate tavanul zdrobise totul în cădere, îngropând piese și circuite sub kilograme de moloz. Doar imprimanta se-afla la locul ei, neatinsă, cu foile încă aliniate în capac. Rapotan găsise prognoza lui Mihnea gata tipărită, probabil că doar întinsese lăboanța aia a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și calzi fără prea mare succes. Parcă o vedeam pe maică-mea balansându-se cu cratițele și oalele pline cu apă fiartă, aduse de pe aragaz. Le deșerta în cadă, se-auzea un plescăit lipicios și căldura se ridica umedă până în tavan: te înecai de-atâta abur. Pe urmă dădea drumul la robinetul de apă caldă: curgea apă rece sau nu curgea nimic. Eu mă uitam prudent, de după ușă. Apa caldă venea doar o dată la două zile, seara, de la șase la opt.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Geamurile nu se deschideau niciodată, păreau sudate unele de-altele, încă din construcție. Te întrebai de ce: ca angajații să nu poată respira? să nu se sinucidă? să fie feriți de poluare? Înăuntru, birourile se înghesuiau meschin, tăiate la nivelul capului: tavanul lipsea, retezat de-o invizibilă sabie ninja, iar pereții fuseseră înlocuiți cu paravane de plastic expandat. Totul purta un nume nou, pe care Maria l-ar fi rostit cu voluptate, dacă n-ar fi semănat cu-o boală de piele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
aveam nici una, nici alta. Până la urmă, ne-am întors la hotel cu troleibuzul 41. Șoferul asculta manele, un obicei național al transportatorilor. Muzica se revărsa vesel-trist, curgea fără oprire din sintetizator și-acordeon, ca vremea de-afară. Geamurile picurau, pe tavan se formase condens. Podeaua băltea ușor. Până și scaunele păreau înmuiate: placajul se descojise și apa se strecurase prin adâncituri, formând iazuri și heleștee în miniatură. O culoare leneșă, păstoasă, de șuruburi ruginite. Cine știe câte bacterii și spirochete își făceau de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sigur. Se profila și gara, șoseaua trecea chiar printre port și stația ei de taxiuri. „Știți povestea cu tribunalul...“, s-a avântat Mihnea. Vorbea tare, gesticula, se agita ca o clătită în tigaie. Încă puțin, și dădea cu capul de tavan. Se mai și-apleca spre noi în față, să auzim mai bine. Picăturile de salivă săreau în toate direcțiile; nu se vedeau, dar le simțeai. Am tras cu ochiul spre tânărul Lupu; părea scârbit. „N-o știm.“, l-am anunțat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu toții într-o cameră mare, albă, cu miros de cherestea. Maria s-a apucat să caute păienjeni, tânărul Lupu și-a sprijinit umbrela de perete. Putea fi orice, sufragerie, dormitor, depozit. Becul oricum lumina chior, atârna de-un fir din tavan, ca la țară. Pe jos, un parchet de lemn decolorat. Parchet era mult spus, lemnul nu fusese prelucrat, se strângeau nodurile din scânduri, nimeni nu le rașchetase. În mijloc, un cufăr. Genul de chestie adâncă și borcănată, cu mânere, tip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de pe Litoral: răpirea din Serai, lampa lui Aladdin, partida de poker dintre căței. Prin materialul plușat, buldogul îi pasa cu laba un as de treflă șoricarului pe sub masă. În rest, pereții arătau normal: albi, coșcoviți, cu floricele verzui pictate pe tavan. M-am uitat împrejur. Camera nu-ți oferea decât o fereastră, lată și joasă. Puteai s-o încaleci și săreai în grădină. Mihnea a acoperit-o cu un fel de draperie sau de perdea opacă, nu-ți dădeai seama. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu admirație și invidie. Un fel de submarin de beton, cu sute de ușițe și compartimente. Și-l construise singur, săpând spații paralelipipedice în pereții ultimei camere, până o transformase în depozit. Apoi umpluse spațiile cu cărți, din podea până-n tavan: câteva mii de volume înfundate în firide și nișe, pe etajere din lemn de cireș, șlefuite lucios, ca-n atelier. Dacă ar fi reușit să spargă și tavanul, ar fi montat și-acolo vreo două rafturi. Totul plutea ordonat, tras
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o transformase în depozit. Apoi umpluse spațiile cu cărți, din podea până-n tavan: câteva mii de volume înfundate în firide și nișe, pe etajere din lemn de cireș, șlefuite lucios, ca-n atelier. Dacă ar fi reușit să spargă și tavanul, ar fi montat și-acolo vreo două rafturi. Totul plutea ordonat, tras la linie: „vechea“, pașoptismul, „Marii Clasici“ (întotdeauna mă întrebasem care or fi „micii clasici“?), epoca modernă, contemporana. Oriunde întorceai privirea, dădeai de ediții complete, grele, de la „Fundații“ sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
din România lui Nicolae Ceaușescu își deversaseră produsele revoluției socialiste pe strada Edgar Quinet. Parcă oprise o rată în amfiteatrul Odobescu. Vara, mirosul de transpirație, ieșit din petele bluzelor sau direct de sub părul crescut sănătos la subțiori, se ridica până-n tavan, făcând aerul irespirabil. Gleznele groase, încălțate în orice, de-orice culoare, tropăiau de fericire când venea profesorul. Brațele fâlfâiau energic, anunțând răspunsul înaintea întrebării. Te simțeai ciudat, extraterestru. Cam așa au mers treburile vreo 22 de ani. Eu vroiam altceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nimic cu ei, mi se păreau niște insecte fragile și utile, de păstrat la casa omului: te ajutau să scapi de gândaci, furnici și musafiri. Când Maria mă implora să strivesc câte-o victimă nevinovată, depistată în cine știe ce colț al tavanului sau ascunsă după noptieră, mă făceam că o turtesc, după care o apucam delicat cu un șervețel ud și-o aruncam pe geam, afară, la soare și viață. O dată pe lună, femeia de serviciu venea să pună ordine în toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]