KorAP: Find »[drukola/base=ținut & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...136 137 138 ...508 >

12,690 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputință, deoarece regii și episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ținuturile românești erau dominate de slavi, care înțelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea limbii, liturghiei și alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniți din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveț, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sumară af fi fost aceasta. Se pune întrebarea: dacă n-au existat episcopi (horepiscopi), cine săvârșea hirotonia preoților? Chiar dacă ar fi supraviețuit numai scaunul de la Tomis, mutat ulterior undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidații la hirotonie din ținuturile îndepărtate unde s-ar fi preoțit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns. Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migrației slavo-bulgarilor păgâni, necreștinați încă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și în Transilvania și pe văile râurilor interioare. Hunii n-au pătruns în Transilvania, spre deosebire de neamurile germanice (goți, gepizi). Dar și în perioada aceasta, secolele IV-V, legăturile comerciale ale locuitorilor Daciei (din nordul Dunării) cu Imperiul au continuat. Despre ținuturile autohtone din Banat și Crișana, în vremea lui Attila, avem date în amintirile solului bizantin Priscus din Panion, trimis de împăratul Teodoric II la curtea regelui Attila. În scrierile sale, Priscus face o distincție între stăpânii "barbari" nomazi și sătenii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a crescut rapid prin strămutarea în Câmpia Tisei și a celorlalți iazigi din regiunile de la est de Carpați. O dată cu aceștia au pătruns și primele grupuri de roxolani. În acest fel, a început infiltrarea sarmatică sistematică în zona Tisei și a ținuturilor de câmpie adiacente de-a lungul Mureșului și al Crișurilor. Ponderea sarmaților a crescut în zonă, iar raporturile lor cu romanii erau strânse și amicale-produsele romane sunt abundente în așezările sarmatice. Dar implicarea iazigilor în războaiele marcomanice, sub Marcus Aurelius

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și integrarea lor progresivă în masa populațiilor romanice au dus la dispariția lor treptată de pe harta Europei. Istoria goților ar putea fi împărțită în trei mari perioade: 1. Cuprinde istoria goților de la începuturi (secolul IV a. H.) și până la părăsirea ținuturilor din nordul Europei, țărmul de sud al Mării Baltice, când se produce migrația lor spre sud, în a doua jumătate a secolului II d. H. 2. Acoperă epoca migrației lor, a deplasărilor lor succesive spre sud și sud-est și așezarea temporară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar, pe la mijlocul secolului al IV-lea, ele se pun în mișcare și, fiindu-le închisă calea spre sud, din cauza statului persan, ele pornesc spre apus și trec Donul, în 375, după ce au supus pe alani (sarmați) din Kazahstan și din ținutul cuprins între Volga și Don. Trecerea Donului de această numeroasă masă etnică a reprezentat un atac de mari proporții, o irezistibilă năvală ce i-a adus într-un an până în Dacia. Ambrosius, istoric bisericesc, prezintă modul în care invazia hunică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bulgari, pe la anul 800.32 NOTE 1. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, București, Editura Științifică, 1969, p. 77-78. 2. Ibidem, p. 79-81. 3. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 600-601; V. G. Kotigorosko, Ținuturile Tisei superioare în secolele III î. e. n.-IV e. n., București, 1995. 4. Istoria Românilor, vol. II, p. 602-603; D. Protase, Autohtonii în Dacia. II. Dacia postromană până la slavi, Cluj, 2000, p. 99-103. 5. Istoria Românilor, vol. II, p. 603-604. 6. Ibidem

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este dificil de stabilit. În unele părți ale țării, hotarele satelor sunt neregulate, ca și cum oamenii s-ar fi așezat din întâmplare, în schimb, în alte părți, în regiunile cu populație foarte veche, ca în Vâlcea sau în Țara Făgărașului, tot ținutul era împărțit în moșii cu forme regulate-ceea ce dovedește că nu e vorba de așezări colonizate la întâmplare, ci de o reglementare a hotarelor stabilite de o autoritate superioară, recunoscută de toți. Întemeierea statelor medievale românești, în secolul al XIV

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ocuparea părții de câmpie a teritoriilor românești, ci s-au întins și în regiunea deluroasă-deal, ca și podgorie, sunt cuvinte slave-și în cea de munte, până în văile cele mai ascunse. De această dată, năvălitorii (slavii) se instalează efectiv în ținuturile ocupate și pretutindeni-asistăm la o colonizare slavă. Nu este vorba numai despre o dominație politică, ca până atunci, și de unele grupuri reduse de populație, stabilite în mijlocul autohtonilor, ca pe vremea sciților, celților și sarmaților din vechime. De fapt, este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întemeierea statelor de-sine-stătătoare (medievale). Concret, susține C. C. Giurescu, în vremea în care slavii cuceritori au ocupat Dacia (nordul Dunării) ei au luat în stăpânire (supus) populația romanică de-aici. Vlahii și Vlașca sunt denumiri date de slavi. În momentul ocupării ținuturilor noastre, a doua jumătate a secolului al VI-lea, romanicii (oameni liberi) au devenit rumâni (cei neliberi), slavii au numit pe romanici, pretutindeni, vlahi, cu acest termen i-au numit și pe strămoșii noștri din nordul Dunării (vlahi și Vlașca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmare, vlahii au fost, la origini, populația supusă de slavi, numiți de ei rumâni.30 Un alt fapt însemnat ce atestă procesul de cucerire a teritoriilor carpato-dunărene este numele slav al aristocrației (nobilimii) românești: boierii. În momentul așezării (ocupării) în ținuturile românești din stânga (nordul) Dunării, slavii au luat în stăpânire pământul, au devenit proprietarii, de fapt, stăpânii lui. Acești stăpâni (proprietari) ai pământului au alcătuit boierimea sau nobilimea romanicii au fost supuși, adică munceau mai departe pământurile lor, dar pentru aceasta

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
numit unguri, iar țara lor, Ungaria (izvoarele bizantine o numeau "Turcia"). Ca și alte popoare asiatice, ungurii erau un neam de păstori nomazi, crescători de vite în turme, foarte războinici. Ungurii, ca popor fino-ugric, erau originari din Asia centrală, din ținuturile care se întindeau la apus de Munții Altai, în apropiere de nordul Persiei. Din acest teritoriu de baștină, ei migrează, în secolul I d. H., spre apus. O vreme ei au zăbovit în teritoriile de stepă ce se întindeau între Volga

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
controversă amplă care a continuat multă vreme. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1781-1782, Fr. J. Sulzer lansa teoria imigraționistă, care avea să facă carieră într-o bună parte a istoriografiei. Dar în acel moment, teza continuității românilor în ținuturile carpato-dunărene, după 275, avea deja o vechime de câteva secole în literatura științifică și politică europeană. Ideea este atestată întâia oară, în secolul al XIII-lea, la Anonymus și Simon de Keza, care admit prezența "vlahilor" ori a "păstorilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Strămoșii românilor au trăit ca păstori, în munții inaccesibili din Carpați și Macedonia. Un alt istoric bulgar, St. Romanski, într-o revistă din 1925, afirma: "cu nici o dovadă serioasă nu se mai poate susține părerea că românii de astăzi, din ținuturile Daciei de altădată, despre prezența cărora istoria nu pomenește nimic până în secolul al XIII-lea, sunt urmașii coloniștilor și dacilor romanizați".7 În 1937, la Paris, a apărut lucrarea lui Ferdinand Lot, Les invasions barbares et le peuplement de l

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
zece secole, este impresionantă¨. El consideră că tăcerea scriitorilor bizantini, "singurii care contează", s-ar datora lipsei lor de interes față de o "plebe mizeră și tăcută", ei concentrându-și atenția asupra cuceritorilor barbari din nordul Dunării, care ocupă succesiv aceste ținuturi. Examinând datele furnizate de argumentele de ordin lingvistic, F. Lot constata că ele sunt categoric împotriva continuității daco-romane în nordul Dunării. Istoricul francez arăta, ca și Roesler, că vocabularul slav bogat în sfera termenilor bisericești și de organizare statală, relațiile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
parte, el preciza: Admit fără rezerve faptul că tăcerea textelor în legătură cu daco-romanii, timp de aproape zece secole, nu este un argument hotărâtor împotriva continuității unei populații romanizate la nordul Dunării. Este foarte adevărat că cei din evul mediu desemnau un ținut după numele populației stăpânitoare". Însă Lot nuanțează mai departe: Totuși dacă textele tac despre populația din nord, ele nu tac și în privința populațiilor de limbă latină de la sudul Dunării. Ele au ocupat un spațiu mai întins decât credea Jirecek (vezi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
război, însă goții n-ar fi consimțit la plecarea întregii populații civile, baza existenței (supraviețuirii) lor în nordul Dunării".17 Brătianu susține că populația autohtonă (daco-romană) nu avea nici un interes să treacă Dunărea ca să se așeze pe malul drept, în ținuturi la fel de pustiite și, în plus, s-a ajuns la o înțelegere tacită între locuitorii provinciei romane (Dacia), ruinați de fiscalitate, și cuceritorii barbari. În același sens se exprimă și C.C. Giurescu.18 În sfârșit, N. Iorga invocă exemplul concludent al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lui Nestor se afirmă limpede că, înainte de venirea (năvălirea) ungurilor, în ultimii ani ai secolului al IX-lea, vlahii îi învinseseră pe slavii din Panonia și regiunile învecinate. Acesta nu a fost, se pare, ultimul dintre schimburile de populație din ținuturile dunărene. O migrațiune în sens invers (de la nord la sud) e firesc să se fi produs și ca urmare a năvălirii ungurilor. Geograful anonim de la începutul secolului al XIV-lea menționează în sudul Dunării, "între Macedonia, Ahaia (Grecia) și Salonic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au refugiat în mediul rural, de aceea numele orașelor a dispărut și s-a pierdut până și noțiunea de oraș, dar nici proprietățile (fermele) agricole (villae) n-au supraviețuit (vezi cap. I). În asemenea condiții vitrege, continuitatea trebuie urmărită în ținuturile rurale (sate), mai conservatoare și mai rezistente, care au păstrat formele de organizare străveche (arhaice), precum comunitatea sătească, putem menționa denumirea de sat (fsat), din latinul fossatum, și aceea de țară (țări), din terra (terrae). Comunitatea rurală s-a organizatt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
materiale arheologice, al perioadei medievale (secolele VII-X-anii 602-970), de formare și închegare a comunității populare românești, trebuie să facem câteva importante sublinieri. După evacuarea Daciei, așa cum arătam, asistăm la dispariția orașelor și a așezărilor mai mari din văi datorită traversării ținuturilor noastre, în urma prăbușirii stăpânirii hunice, de către cetele de războinici supuse anterior lui Attila. În urma acestor hoarde au rămas numai ruine fumegânde și o populație sărăcită, fugită prin munți și văgăuni, care n-a mai îndrăznit să întemeieze sate în locurile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuvinte albaneze în limba română ar indica "în mod clar" așezarea refugiaților din Dacia aureliană în vecinătatea Dardaniei și Prevalitaniei, patria primară a albanezilor, argumentele lingvistice, consideră el, sprijină teza imigrării: "În Dacia sud-dunăreană, daco-romanii s-au așezat într-un ținut unde limba uzuală era latina, în timp ce în Moesia Inferior era greaca. Latinizarea dacilor se poate explica mai convingător dacă se consideră că viitorii români sunt urmașii refugiaților instalați la sudul Dunării, în 275, cufundat într-un mediu iliro-roman". Și el

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmașii refugiaților instalați la sudul Dunării, în 275, cufundat într-un mediu iliro-roman". Și el continuă: "Lingviștii au remarcat că limba română vorbită în Transilvania, Valahia și Moldova nu prezintă particularități dialectale foarte pronunțate. Este un indiciu că ocuparea acestor ținuturi de către oamenii care vorbeau "românește" nu datează din antichitatea timpurie (secolele III-IV). Mai mult: între dacoromâna vorbită astăzi la nordul Dunării și macedo-româna vorbită în sud, în Macedonia, Thesalia, Epir și Grecia de către aromâni nu există o diferență profundă. Este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Nu mai rămân decât trei posibilități deja susținute: se poate admite că perioada comună din dezvoltarea limbii române vechi s-a desfășurat 1. numai în Dacia, 2. numai în Peninsula Balcanică, 3. în Dacia și în Peninsula Balcanică, pentru că aceste ținuturi comunicau între ele. Primul punct de vedere pare a fi astăzi total abandonat nici istoricii, nici lingviștii nu mai sunt tentați să-l susțină. Al doilealimba română s-ar fi născut la sud de Dunăre, iar dacoromânii ar fi imigrat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este mai puțin adevărat că acestea s-au suprapus unei romanități locale, est-carpatice, surprinsă arheologic la sfârșitul antichității (cf. D. Gh. Teodor, I. Ioniță, V. Spinei). Această expansiune nu justifică însă, în nici un caz, teoriile unor slaviști, conform cărora aceste ținuturi au fost ocupate succesiv de alte populații venite din stepă, alani, pecenegi și cumani. De la acești nomazi, care au lăsat și ei urme destul de evidente în toponimia provinciilor răsăritene (Moldova, Basarabia), mai degrabă decât de la rămășițele triburilor slave, au preluat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1114, Anna Comnena îi menționa pe vlahii care îi călăuzeau pe năvălitorii cumani la trecerea Dunării, ca și o căpetenie a lor, Pudilă sau Budilă, care dau de veste împăratului Alexie despre trecerea fluviului. Aceste "Vlahii" erau răspândite în diferite ținuturi din sudul Dunării, iar despre originea și patria lor există o tradiție istorică consemnată de Kekaumenos, scriitor bizantin din secolul XI (1075): acestea proveneau din valea Dunării (dintre Dunăre și Sava), vechiul leagăn al romanității daco-moesice. Cinnamus reproduce și el

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]