5,219 matches
-
cărui ambiguitate contribuie, în mare măsură, „metamorfoza” produsă: dublul este feminin. Falsa moarte e prezentă de-a lungul întregii piese, iar granița dintre ea și moartea adevărată este aproape imperceptibilă, până-ntr-atât încât cele două par unite printr-o bizară similitudine. Dacă, în Cymbeline, Imogena nu moare de-adevăratelea, asta se întâmplă pentru că, în locul licorii otrăvite ce-ar fi provocat o moarte reală, doctorul Cornelius îi încredințase un medicament ciudat, un fel de drog (în realitate, inofensiv) care produce doar
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de îngrozitoare, cum numai marea o poate inspira”. „Omul ăsta e ca marea”, secretul magnetismului său este tocmai faptul că fascinează și sperie în același timp. Dar și Ellida fascinează și sperie. Și Ellida are conștiința apartenenței la o specie bizară: „Ce mă îngrozește e această atracție ascunsă în adâncul inimii mele”, mărturisește ea. O atracție vecină cu moartea, dar resimțită ca viață adevărată. Puterile mării sunt puteri ale morții, dar și metafore ale nenumitului, ale nemărginitului, ce cristalizează acea „sete
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pipa în gură, parcă l-am văzut pe taică-său în carne și oase”, recunoaște încă uluit pastorul Manders. Iată că fiul este o reîncarnare a tatălui până și în gestica lui, în felul de a-și fuma pipa - detaliu bizar, plin de rezonanțe, dacă ne amintim că, la triburile Agni din Africa, fiului îi este cu desăvârșire interzis să se atingă de pipa tatălui său1. Întors în casa căpitanului Alvig, Osvald va avea aceeași soartă ca și acesta. Personajul ibsenian
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
e că s-a întors totuși acasă. În timpul nopții... Și acum stă în fața patului și se uită la ea. Trebuie să curgă apa de pe el, ca și cum atunci ar fi ieșit din apă”. Ellidei descrierea i se pare stranie, are senzația bizară că, dacă închide ochii, vede lucrurile „de parcă le-ar fi trăit”. Adevărul a ceea ce vede nu este doar adevărul infidelității ei, ci, mai ales, adevărul a ceea ce sculptorul a trăit el însuși pe mare: întâlnirea cu bărbatul trădat, dar care
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dominație a strigoilor. Ultima piesă a lui Ibsen, Când ne vom trezi din morți, exaltă puterile artistului sculptor până-ntr-atât încât face din ambivalența lor unul dintre pivoții centrali ai operei. Sculptorul Rubek este un personaj dintre cele mai bizare. Din clipa în care și-a terminat capodopera numită Ziua Învierii, a devenit „un adevărat sălbatic”. Vom afla mai târziu că această capodoperă, marea realizare a vieții sale, este o alegorie reprezentând o tânără femeie moartă care se trezește la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Fie și simplul fapt de a avea o cameră secretă e o adevărată nebunie”. Și totuși, tocmai de aici, din această cameră secretă, își extrage teatrul materia care îi este proprie. În Furtuna, de pildă, rolul acesteia e îndeplinit de bizarul apartament de la primul etaj al unei case moderne, cu cele patru ferestre ale căror jaluzele roșii sunt mereu lăsate, apartament al cărui locatar murise cu puțină vreme în urmă. Locuința, rămasă de-atunci goală, e ocupată acum de câteva persoane
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
rămas neterminată, Insula morților apare ca expresie a unei viziuni-limită asupra teatrului (deși dramaturgul a renunțat să o precizeze, să o circumscrie cu claritate), o viziune a spectacolului ca vis al unui vis, ca reflectare a unei reflectări, ca un bizar „teatru în teatru”, în care reprezentația e dată pentru un mort, iar mortul acesta, văzând-o, își amintește de propria viață. Cum să exprimi în cuvinte forța stranie a acestor fantasmagorii privite de o umbră? În Drumul Damascului, Necunoscutul se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
apărea de trei ori, rămânând până la capăt o prezență tăcută, dovadă a crimei tăinuite, despre care nu spune nici un cuvânt. Cea care va vorbi, va acuza, va denunța nelegiuirile lui Hummel este Mumia, soția Colonelului, o femeie din cale-afară de bizară: nu iese niciodată din casă, refuză cu încăpățânare să-și părăsească locuința. Amestec de rătăcire a minții și de fascinație a morții, Mumia a ales, ca să zicem așa, să se claustreze în singurătate, să se îngroape de vie în întunericul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
teatru a personajelor dornice să-și găsească autorul perturbă repetițiile pentru punerea în scenă a unei piese, Jocul rolurilor; ele intră astfel în conflict cu alte personaje, fixate deja într-o formă, aceea a textului respectivei piese. Și, printr-un bizar paradox, tocmai datorită acestui statut special de personaje ambulante, văduvite de o formă pe care nu izbutiseră să o dobândească în lumea artei, ele reușesc să capete, în schimb, o și mai mare forță de apariție. Cum am putea exprima
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
statuie” pe care o dobândeau în teatrul no toate vedeniile nopții, toate aparițiile din vis? Și cum ar putea să nu ne răsune încă de pe acum în urechi vocea lui Genet, cel ce îi va cere actorului să poarte „veșminte bizare”, cu totul ieșite din comun și fără nici o legătură cu cotidianul? În ceea ce-l privește pe Pirandello, acesta se concentrează asupra personajului: personajul este cel căruia îi acordă materialitatea cea mai compactă, mai densă, masivitatea impunătoare a statuii. Și, după cum
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
îngrădirile cotidianului, un teritoriu unde, ca și în insula lui Prospero, sufletul, lăcaș al tuturor minunilor, își redobândește libertatea pierdută. La această margine de lume populată de fantome se ivesc, în sfârșit, spectatorii așteptați - Uriașii munților. Un pâlc de călăreți bizari intră în scenă făcând un zgomot asurzitor, în acordurile unei muzici „aproape sălbatice”. Strigăte răsună de pretutindeni, vacarmul ia proporții apocaliptice. În fața lor, în fața acestor făpturi telurice care amintesc de primele generații mitologice, „ai zice”, observă Cromo, „că asiști la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și totodată dezvăluie adevăruri”. Adevăruri despre forțele adăpostite în forme, despre invizibilul prezent în materia lumii vizibile. Artaud va regăsi aceleași adevăruri în Mexic, în ținutul indienilor tarahumara; și aici, pe solul arid și stâncos pietrele vorbesc, fiindcă, asemenea unor „bizare semnături”, ele se instituie în semne ale unui alt univers, al acestei sierra „care insuflă stâncilor ei o gândire metafizică”. Și deși în zilele noastre pietrele acestea, stâncile acestea nu mai sunt percepute nici măcar de către băștinași ca frânturi dintr-o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
un simbol al simbiozei dintre lumină și întuneric, dintre viață și moarte. În pietrele din care a fost zidit se ascunde secretul unei zămisliri, secretul primordial al vieții ce nu poate fi despărțită de moarte. În întregul lui, acest templu bizar - ale cărui porți scot, atunci când se deschid, un huruit de Roată Cosmică - ne dezvăluie un adevăr al începuturilor lumii. Edificiul are, chiar în centru, o încăpere interzisă accesului zilnic; doar preotul coboară aici o dată pe an, la miezul nopții, pentru
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în acel moment când „războinicii intră în pădurea mentală prinși în vârtejul spaimei” și când o imensă tresărire, o rotație parcă magnetică „ce dă impresia că s-ar prăbuși meteori animali sau minerali” pune stăpânire pe ei, răsună o muzică bizară, „evocatoare a unui spațiu nedefinit, unde pietricele fizice par a înceta să se mai rostogolească”. Cum am putea să nu auzim aici ecourile, repetate la nesfârșit, ale tensiunii dintre dublu și piatră, ecourile peste timp ale tragediei grecești? Iar imaginea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a unei constatări: rebelă, lipsită total de maleabilitate, materia brută devine un obstacol nu numai în privința transformării treptate a omului în obiect, ci și în privința manipulării obiectului însuși, care, ca în străvechile ritualuri magice, își dezvăluie brusc o existență independentă, bizară, neliniștitoare. Obiectul nu poate fi decât „nesupus”, pentru că nu poate fi decât „real”, așa cum va demonstra Kantor atunci când, în prima dintre Lecțiile de la Milano, va imagina figura umană și obiectul (un scaun) revenind pe scena unui nou teatru abstract: ceea ce
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
forța acelei „stranietăți” care, deși tratată în registrul derizoriului, trădează o experiență a angoasei și chiar a durerii. „Creatură marcată de moarte”, veritabil „intermediar între un actor mort și un actor viu”, figura de ceară este sursa acelui sentiment de bizar, de straniu, care, crede Kantor, ar trebui să șocheze dureros publicul. Moartea și degradarea își dau astfel mâna pentru o „ultimă paradă”, acea „paradă vidă”, acea „celebrare care nu duce nicăieri” al cărei punct culminant este numit - cum altfel? - „complicitatea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
acest ceremonial desfășurat în jurul unui cadavru prezent/absent, care nu reprezintă la Genet decât un simulacru de ceremonial, și tot acest univers spectral care trimite, în același timp, la vid, la absență și la piatra comemorativă par cu atât mai bizare! În aventura lui Genet, moartea dublează întotdeauna privirea, fie ea și cea mai frivolă. De asemenea, fiecare gest poartă pecetea morții. Pentru ceremonialul funebru cu mormânt gol și catafalc pe care nu e depus nici un cadavru real, orice privire, orice
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de ceremonie și pentru personajele din Paravanele - o spune în Scrisori către Roger Blin -, costume cerute de gravitatea paradei ce precede îngroparea cadavrului, moartea lui definitivă; va trebui ca acestea să fie „cu totul ieșite din comun, de-a dreptul bizare și deci total nepotrivite pe trupul unui om viu”. Sunt veșminte care, așa cum făcea și supramarioneta lui Craig, îi interzic actorului gestul cotidian, realist, îl eliberează de orice tentație mimetică. „Dacă porți hainele astea, nu poți să deschizi o ușă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
într-un no pus sub lumina reflectoarelor modernității, fantomalul pare să fi invadat întregul spațiu. Modernitatea, a spus-o și Maeterlinck, se definește prin pierderea credinței în spectre, în posibila lor revenire efectivă. Paradoxal însă, ea a determinat și o bizară năvală a spectralului în sânul lumii vii. Suntem cu toții niște strigoi, niște morți în viață - iată lecția teatrului lui Ibsen. Se profilează astfel, încă de la începutul secolului XX, un altfel de spectral, spectralul anonim, fără chip, fantoma fără corp și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
căreia teatrul n-ar putea exista. Omul ce „reînvie” întotdeauna după ce trece printr-o experiență asemănătoare cu moartea: aceasta este definiția actorului și pentru un scriitor ca Valère Novarina. Actorul intră, într-adevăr, în scenă printr-un fel de poartă bizară, amintind întru câtva de acea cortină din no care se ridică ori de câte ori își face intrarea un personaj venit de altundeva sau de poarta teatrului chinez din epoca dinastiei Yuan, numită și „Poarta Spiritelor” sau „Poarta Strămoșilor”. Că, în acest loc
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în acest context un statut nou, revelator de noi circumstanțe sau exigențe educative. Unii autori propun un tip prospectiv al evaluării (Nunziati, 1991, pp.79-85), când se pune problema evaluării prealabile a unui proiect educativ sau așezământ școlar. Situația este bizară, pentru că se încearcă a se evalua ceva care nu există încă (de pildă, o lege sau o reformă școlară). Dar acest demers investigator a priori este deosebit de necesar pentru succesul unui proiect. Obiectivele și funcțiile evaluării sunt „rescrise” pe parcursul evaluării
Teoria și metodologia evaluării by Constantin Cucoș () [Corola-publishinghouse/Science/2256_a_3581]
-
lumii vizitate și închiderea ei în sine. Ea urmează mai degrabă modelul cabinetelor de curiozități dragi filosofilor, cărturarilor, istoricilor și colecționarilor din veacurile al XVI-lea și al XVII-lea: o acumulare de obiecte rare și neobișnuite, stranii și exotice, bizare și pitorești! Sensul nu este dat a priori, ci a posteriori. Dionisiace în purul „fapt-de-a-fi-în-lume”, producțiile filosofice devin apolinice după o operație a spiritului: ordinea decurge dintr-un efort intelectual subiectiv. Eu revendic această subiectivitate - și nu cred în obiectivitatea
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
sufletească, îndreptându-și spre sine însuși o parte a acestei pulsiuni”. În această acțiune itroectare - amintită și de G. Roheim, când afirmă că „introiecția obiectului frustrant este rădăcina conflictului intrapsihic - se găsește originea sentimentului de culpabilitate, care determină uneori dotința bizară de a fi pedepsit; disponibilitatea spre saacrificiu apare, deeci, ca negare a agresiunii reprimată anterior; astfel, un „un impuls originar antisocial” devine, prin „compasiune”, o activitate socialmente valoroasă. Comparativ cu „autoagresiunea”, „autoagresiunea” era considerată de freudiști ca „reacția primordială”, care
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
criticii, adică refractară oricărui argument lucid / valid din realitate. Drept urmare, ea modifică în sens patologic comportamentul persoanei, deoarece sub influența ei cel în cauză are convingerea realității / veridicității opiniilor sale. În cazul delirului, conținutul gândirii devine — spune Mihai Șelaru — straniu, bizar, ilogic, irațional pentru anturaj, dar real pentru bolnav, atestând pierderea spiritului critic al acestuia, a capacității de a judeca, de a raționa corect și de a conferi realității subiective și obiective sensuri, înțelesuri și semnificații normale în raport cu lumea”. Așadar, în
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
cei din anturajul său, care nu-i pot sesiza de la început caracterul aberant, patologic. Mai ales în „paranoia” bolnavul poate avea un discurs coerent, chiar elegant sub raport stilistic, dar el ne va frapa prin conținutul celor afirmate, prin caracterul bizar al celor susținute. Datorită acestui fapt că unii subiecți deliranți, mai ales paranoici, au un potențial cognitiv în general superior mediei, — ceea ce-i face să dea raționamentelor lor un aspect logic și credibil, — astfel de indivizi se dovedesc a fi
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]