4,261 matches
-
a întâmplat în 867), motiv pentru care a fost depus în 871, apoi restaurat în 876 și în cele din urmă excomunicat de către papa Ioan al VIII-lea. În 883, Guy al III-lea a reunificat ducatul, de atunci numit ducatul de Spoleto și Camerino. După moartea împăratului Carol cel Gras în 888, Guy a fost încoronat ca împărat roman și rege al Italiei de către papa Ștefan al V-lea în 891. În anul următor, papa Formosus l-a încoronat pe
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
Otto I "cel Mare" a detașat din teritoriile numite "Sabina Langobardica" și le-a oferit Sfântului Scaun. De acum, controlul asupra Spoleto devenea un apanaj al împăraților germani. În 967, împăratul Otto al II-lea a unit pentru scurt timp Ducatul de Spoleto cu cel de Capua și de Benevento, care era pe atunci guvernat de Pandulf Cap de Fier; însă după moartea acestuia din urmă, împăratul a desprins din nou Spoleto, oferindu-l în anul 989 markgrafului Hugue I "cel
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
moartea contesei Matilda de Toscana. În timpul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiu, dat fiind că Matilda de Toscana se manifesta ca unul dintre principalii partizani ai papei, împăratul Henric al IV-lea a numit alți duci de Spoleto. Astfel, ducatul a rămas în posesia familiei Werner (Guarnieri) de Urslingen, markgrafi de Ancona. Orașul Spoleto a fost distrus de către trupele împăratului Frederic I "Barbarossa" în 1155, însă a fost consturit imediat după aceea. În 1158, același împărat a oferit ducatul lui
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
Astfel, ducatul a rămas în posesia familiei Werner (Guarnieri) de Urslingen, markgrafi de Ancona. Orașul Spoleto a fost distrus de către trupele împăratului Frederic I "Barbarossa" în 1155, însă a fost consturit imediat după aceea. În 1158, același împărat a oferit ducatul lui Welf al VI-lea de Este, trecându-l astfel în posesia familiei Welfilor; la rândul său, împăratul Henric al VI-lea l-a învestit pe Conrad de Urslingen, după a cărui moarte din 1198 Spoleto a revenit papei Inocențiu
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
Conrad de Urslingen, după a cărui moarte din 1198 Spoleto a revenit papei Inocențiu al III-lea, însă în continuare a fost ocupat de Otto de Braunschweig din 1209, care l-a numit duce pe Dipold de Vohburg. Din 1213, ducatul a fost trecut sub conducerea papală directă, având un guvernator, de obicei un cardinal, deși va rămâne ca un pion în cadrul luptelor împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen până la stingerea dinastiei de Hohenstaufen. Teritoriile fostului ducat de Spoleto au
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
Vohburg. Din 1213, ducatul a fost trecut sub conducerea papală directă, având un guvernator, de obicei un cardinal, deși va rămâne ca un pion în cadrul luptelor împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen până la stingerea dinastiei de Hohenstaufen. Teritoriile fostului ducat de Spoleto au fost anexate de către Statul papal și, în parte, de către Regatul Neapolelui.
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
mereu că aceasta nu ar fi avut niciodată vreun copil. Matilda și soțul ei Godefroi s-au despărțit după moartea lui Godefroi "cel Bărbos" din 1069, iar Godefroi "cel Ghebos" s-a întors în Germania, unde până la urmă a obținut Ducatul Lotharingiei Inferioare. Atât mama, cât și soțul Matildei au murit în 1076, lăsând-o pe aceasta singură în a controla marele său patrimoniu din Italia, ca și pământurile din Lorena, și totodată actor de seamă în cadrul conflictului dintre papa Grigore
Matilda de Toscana () [Corola-website/Science/324696_a_326025]
-
aprilie 1052. Amalfitanii au refuzat să plătească taxele impuse de protectorul lui Manșo, Guaimar de Salerno, și lupta a izbucnit. Guaimar a fost asasinat în iunie la instigarea amalfitanilor, iar Ioan al II-lea s-a putut întoarce la conducerea ducatului în octombrie. L-a exilat încă o dată pe fratele său Manșo și pe fiul acestuia, Guaimar al II-lea de Amalfi, care domnise sub tutela salernitană. Pe parcursul sejurului în Constantinopol, Ioan a primit titlurile bizantine de "anthypatos" și "vestes". Prin
Ioan al II-lea de Amalfi () [Corola-website/Science/324722_a_326051]
-
Thrasimund al II-lea sau Transamund a fost duce longobard de Spoleto de la 724 la 745, deși în două rânduri a fost îndepărtat de la putere de către regele Liutprand. Thrasimund a obținut conducerea ducatului de Spoleto ca urmare a depunerii tatălui său, Faroald al II-lea, pe care l-a trimis la mănăstire. În 737 sau 738, Thrasimund a cucerit Gallese, rupând astfel punctul de comunicare dintre Roma și Ravenna. Papa Grigore al III
Thrasimund al II-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/324717_a_326046]
-
însă papa a continuat să refuze predarea lui Thrasimund. Grigore al III-lea chiar i-a scris lui Carol Martel, majordom al francilor, pentru a interveni împotriva lui Liutprand, însă Carol a refuzat. În decembrie 740, Thrasimund și-a recuperat ducatul și l-a ucis pe Hilderic, având sprijinul atât al papei, cât și al ducelui de Benevento, însă nu a retrocedat orașele papale confiscate, drept pentru care alianța sa cu papa a fost ruptă. De asemenea, Liutprand nu a recunoscut
Thrasimund al II-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/324717_a_326046]
-
se retragă încă o dată. Thrasimund a fost capturat și închis într-o mănăstire, iar poziția de duce de Spoleto a fost preluată de Agiprand, nepotul de frate al lui Liutprand însuși. Noul duce de Benevento, Godescalc, care a preluat acel ducat fără consimțământul regal și care continua să îi acorde sprijin lui Thrasimund, a constituit noul obiect al răzbunării regelui longobard. La moartea lui Liutprand din 744, Thrasimund a reușit să preia încă o dată puterea în Spoleto, profitând de slăbiciunile noului
Thrasimund al II-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/324717_a_326046]
-
al Lorenei Inferioare. Împăratul Henric al III-lea l-a autorizat să succedeze tatălui său ca duce de Lorena Superioară în 1044, însă i-a refuzat titlul ducal al Lorenei Inferioare, dat fiind că împăratul se temea de puterea unui ducat unit. Mai mult decât atât, Henric amenința să îl numească pe un fiu mai mic, Gothelo, ca duce în Lorena Inferioară. La o dată mai târzie, Godefroy a devenit duce al Lorenei Inferioare, însă între timp a pierdut stăpânirea asupra celei
Godefroy al III-lea de Lorena () [Corola-website/Science/324725_a_326054]
-
răsculat din nou împotriva Imperiului, atacând Trier și Nijmegen. În replică, Henric a devastat Flandra și a prădat Lille și Tournai în 1054. În cadrul acestui război, Godefroy l-a capturat pe Frederic de Luxemburg, duce al Lorenei Inferioare, care primise ducatul de la Henric al III-lea, odată cu stăpânirea asupra Anvers-ului. În 1055, Godefroy a asediat Anvers, iar Frederic a fost predat de către locuitorii din Lorena, care nu îi mai erau loiali. Henric a murit în 1056, iar succesorul său, Henric al
Godefroy al III-lea de Lorena () [Corola-website/Science/324725_a_326054]
-
la marca de Valenciennes, care fusese confiscată de Henric al III-lea încă din 1045. În 1057, Godefroy a fost exilat în Toscana, unde s-a reîntâlnit cu Beatrice și a guvernat alături de ea. El a mai primit ca feudă ducatul de Spoleto în 1057 din partea papei Ștefan al IX-lea, care îi era frate. În ianuarie 1058, Leo de Benedicto Christiano a acordat lui Godefroy și Beatricei cheile porților cetății, după alegerea papei Nicolae al II-lea. Având în posesie
Godefroy al III-lea de Lorena () [Corola-website/Science/324725_a_326054]
-
(de asemenea, n sau Zottone) (d. 591) a fost un conducător militar ("dux") al longobarzilor din sudul Italiei. El este considerat ca fiind întemeietorul Ducatului de Benevento în 571 și primul său duce: “"...Fuit autem primus Langobardorum dux in Benevento nomine Zotto, qui in ea principatus est per curricula viginti annorum..."” (conform lui Paul Diaconul). În fruntea trupelor longobarde, Zotto a pătruns în Campania în
Zotto () [Corola-website/Science/324732_a_326061]
-
annorum..."” (conform lui Paul Diaconul). În fruntea trupelor longobarde, Zotto a pătruns în Campania în august 570, confruntându-se cu bizantinii, pe care i-a înfrânt în mod constant. El și-a fixat tabăra în Benevento, care a devenit reședința ducatului nou creat. El a încercat să captureze Napoli, însă a eșuat, fiind nevoit să ridice asediul în 581. Ca duce, el era cvasiindependent, dat fiind că nordul Peninsulei Italice (Langobardia Major) se afla sub controlul regelui Authari, care avea o
Zotto () [Corola-website/Science/324732_a_326061]
-
Langobardia Major) se afla sub controlul regelui Authari, care avea o slabă influență asupra Langobardia Minor din sud. În cele din urmă, Zotto a trebuit totuși să recunoască autoritatea regală, în 589. După moartea sa, i-a succedat la conducerea ducatului Arechis I.
Zotto () [Corola-website/Science/324732_a_326061]
-
părăsit Italia. În schimb, sarazinii s-au instalat la Agropoli în 881, de unde constituiau o amenințare constantă pentru Salerno însuși. Pe lângă sarazini, Guaimar trebuia să facă față și ducelui-episcop Athanasie de Neapole, care domina Capua, care nominal era vasală a Ducatului de Salerno. În 886, el s-a deplasat la Constantinopol alături de principele Lando al II-lea de Capua, unde a prestat omagiu, revenind în 887 cu titlul de "patrikios", primit de la împăratul bizantin Leon al VI-lea. De asemenea, Guaimar
Guaimar I de Salerno () [Corola-website/Science/324738_a_326067]
-
din Latium și cele ale lui Adalbert de Toscana. Armata astfel constituită, s-a alăturat celei pregătite în sudul Italiei de către "strategos"-ul bizantin Nicolae Picingli din Bari, compusă din forțele bizantine (Ioan I și Docibilis al II-lea din Ducatul de Gaeta, Grigore al IV-lea și Ioan al II-lea de Neapole din Ducatul de Neapole) și cele ale formațiunilor longobarde din sud (Guaimar al II-lea din Principatul de Salerno, Landulf I din Ducatul de Benevento, Atenulf al
Alberic I de Spoleto () [Corola-website/Science/324736_a_326065]
-
celei pregătite în sudul Italiei de către "strategos"-ul bizantin Nicolae Picingli din Bari, compusă din forțele bizantine (Ioan I și Docibilis al II-lea din Ducatul de Gaeta, Grigore al IV-lea și Ioan al II-lea de Neapole din Ducatul de Neapole) și cele ale formațiunilor longobarde din sud (Guaimar al II-lea din Principatul de Salerno, Landulf I din Ducatul de Benevento, Atenulf al II-lea din Principatul de Capua). Regele Berengar însuși a trimis un contingent din regiunea
Alberic I de Spoleto () [Corola-website/Science/324736_a_326065]
-
al II-lea din Ducatul de Gaeta, Grigore al IV-lea și Ioan al II-lea de Neapole din Ducatul de Neapole) și cele ale formațiunilor longobarde din sud (Guaimar al II-lea din Principatul de Salerno, Landulf I din Ducatul de Benevento, Atenulf al II-lea din Principatul de Capua). Regele Berengar însuși a trimis un contingent din regiunea Marche. Ca urmare a bătăliei victorioase, Alberic a fost numit "consul al romanilor" în 917 . Cu toate acestea, Alberic a devenit
Alberic I de Spoleto () [Corola-website/Science/324736_a_326065]
-
din Italia centrală medievală, care se mărginea cu Statul papal la sud și la răsărit, cu Marea Ligurică la apus și cu formațiunile desprinse din Regatul Italiei medievale la nord. Statul a constituit o creație a carolingienilor, ca succesoare a Ducatului de Tuscia al longobarzilor. includea o serie de formațiuni statale mai mici, axate de o parte și de alte a văii râului Arno, concentrate în jurul comitatului de Lucca, care uneori figura sub titulatura de ducat. Primul markgraf de Toscana a
Marca de Toscana () [Corola-website/Science/324747_a_326076]
-
a carolingienilor, ca succesoare a Ducatului de Tuscia al longobarzilor. includea o serie de formațiuni statale mai mici, axate de o parte și de alte a văii râului Arno, concentrate în jurul comitatului de Lucca, care uneori figura sub titulatura de ducat. Primul markgraf de Toscana a fost Adalbert I, căruia i s-a conferit acest titlu în 846. Anterior lui, tatăl și bunicul său, Bonifaciu I și Bonifaciu al II-lea, controlaseră cea mai mare parte a formațiunilor din regiune și
Marca de Toscana () [Corola-website/Science/324747_a_326076]
-
un apel către exarhul de Ravenna pentru a trimite ajutor orașului Napoli, supus atacului longobard, însă Romanus a socotit ca fiind mai prudent să se mențină în Italia centrală. În aceste condiții, papa a fost nevoit să încheie pacea cu Ducatul de Spoleto pentru a salva Napoli. La puțină vreme după aceea, longobarzii au ocupat Perugia, la care Roman a trimis o armată pentru a reocupa Umbria. Regele longobard Agilulf, luând notă de atacul exarhului, a străbătut Italia centrală, ajungând chiar
Roman de Ravenna () [Corola-website/Science/324753_a_326082]
-
Regatului longobard, fiind desfășurată de la râul Adda până la Friuli, învecinându-se cu Neustria longobardă. Această împărțire, în vigoare de-a lungul secolului al VII-lea, nu era doar de natură teritorială, ci implica și diferențe culturale și politice semnificative. includea ducatele longobarde de la nord-est de Regatul longobard, dintre care un rol mai proeminent au jucat: Ducatele din Austria longobardă se prezentau ca apărătoare ale spiritul războinic și cuceritor al vechilor longobarzi. Față de celelalte regiuni stăpânite de aceștia, aici au supraviețuit cel
Austria longobardă () [Corola-website/Science/324779_a_326108]