3,633 matches
-
dat explicația aceasta excesivă pentru că mi s-a umplut gușa de idei, mesaje, coduri și informații, pe care de mult le-aș fi pus În dezbatere cu tine, dacă te-aș fi avut aici „in urbem Clausensis”. Cer iertare pt. neputincioasa mea tăcere neeuropeană, și-ți mulțumesc enorm pt. ilustrată și urare. Mi-a priit. Am rămas cu un gust 703 De la sediul central al Muzeului, am fost mutat din primăvara lui 1978, la Fondul memorial-documentar „S.Fl. Marian”. 1030 amărui
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1277]
-
timp în timp, informații aiurea pentru ca, preluându-le și lansându-le public, Eugen Barbu să se compromită încă și încă o dată ipoteză ce-mi pare nu tocmai plauzibilă ori aceleași organe, extrem de atente cu alții, închid de fiecare dată ochii, neputincioase, când Eugen Barbu dă cu bâta-n baltă, adică minte grosolan, calomniază etc. Oricare ar fi ipoteza adevărată, vinovăția organelor respective e aceeași: foarte mare, atâta timp cât nu combat ori nu dezmint că ar avea vreo legătură cu acțiunile riscante ale
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
e un simplu Caliban placat de tot ce e mai sinistru în fibra pare-se nemuritoare a stalinismului. Luând cunoștință de aceste opinii ale mele, cineva s ar putea întreba, pe bună dreptate: Atunci de ce-i răspunde, dacă-l socotește neputincios în a duce o polemică, un dialog? Mai întâi, probabil pentru că eu n-am încă înțelepciunea celui ce-a scris magistrala tabletă mai sus reprodusă. Apoi, fiindcă nu-i răspund, de fapt, lui Eugen Barbu, ci dau socoteală așa socot
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
trebuie aruncat praf în ochii Occidentului spre a vinde dopping-urile și a crea impresia grijii față de bătrâni în societatea socialistă. Propunere: într-o societate care pretinde că face totul pentru om, să se creeze azile în care bătrânii singuri și neputincioși sau cei ai căror familii nu-i pot îngriji să fie internați în condiții decente, evitându-se situații penibile ca cele actuale: supraaglomerarea camerelor cu 3-20 de pacienți, fiecare suferind de altă manifestare a senectuții, amestecarea sexelor pe același palier
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
rana cu care fusese silit din nou și din nou să se identifice. Găseam acum În finalul poemului de adio ceea ce fusese omis atunci În scurta noastră conversație. „Dar Prometeu nici nu se plânge/ Când i se ia ficatu-n sânge/ - Neputincios ești, o, vultur,/ Nu poți să muști cât pot/ să-ndur.” New York, iunie 2001 (Familia, nr. 1/2001) Nobila inutilitate și ardoarea militantătc "Nobila inutilitate și ardoarea militantă" La finele serii literare ce Îmi fusese dedicată la Târgul de carte
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
E interzis zgomotul!», deși el Însuși nu le respectase. Bețiv, chiulangiu, cu o Înfățișare de delincvent! Și tocmai În vremuri de răzmeriță, Bérenger se agață de «codul social», nepregătit să adopte noile etaloane, oricât de revoluționare sau progresiste ar fi. Neputincioși (ca Bérenger) sunt cei care frânează societatea În vremuri revoluționare.” „New set of standards”, „revolutionary change”, „progressive”..., termenii aveau, desigur, alt sens pentru tinerii ascultători, decât cel Îndelung pervertit În Colonia Rino la care se tot gândea improvizatul profesor est-european
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
de memoria magicei Inițieri În existența care debutase, cândva, În vechiul tărâm. Tărâmul fără Întoarcere al timpului? Îl vedeam aplecat peste harta Bucureștiului și peste Dicționarul Limbii Române, Într-un soi de irepresibil extaz infantil, dar bombănind, cu bătrânească și neputincioasă furie, Împotriva „blestemului” pe care Îl locuise, cândva, demult, Într-o altă viață și de care, iată, nu se mai putea, totuși, separa. Discutând la telefon asupra datei de Întâlnire, i-am sugerat la un moment dat să aduc cu
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
mângâiere. Cuvintele mi se opreau în gât ca niște așchii uscate. M-am așezat apoi pe lemne alături de ea. După mine a venit și soția mea cu copilul, iar din casă au apărut cele două copile cu tatăl orb și neputincios. Am plâns cu toții, stând în jurul mamei, lipsită de cel mai drag copil al ei. De la un timp, ea s-a liniștit și odată cu ea au încetat și ceilalți. Întro tăcere ca de plumb am stat toți cu gândul la acela
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
Complotul din 1923, cu închiderea la Văcărești. Apoi cazul Manciu, cu noianul lui de umilințe și suferințe neînchipuite. După aceea ia viața în piept în lupta cu privațiunile materiale ale anilor de studii din Franța, ca mai târziu să asiste neputincios la prăbușirea nădejdilor puse în Liga Apărării Naționale Creștine, pentru ridicarea căreia își îngropase cei mai frumoși ani ai tinereții sale. Întemeind Legiunea, o ia de la capăt și pornește numai cu cinci oameni ca, după ani de dizolvări, închisori și
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
celor, care îl urmaseră și care îi erau dragi. Ii treceau prin fața ochilor închiși figuri de oameni integrii pe care nu reușise regimul să-i încovoie și sufereau în tăcere și demnitate inegalabilă: Primul, care îi apare, asemeni unui uriaș neputincios cu brațele tăiate, dar cu ochii scânteind de lumină și credință, este poetul eternei tinereți legionare, Radu Gyr, îmbătrânit de boli (hemofilie, prolaps cu sângerări permanente, TBC pulmonar cu caverne, grave tulburări hepatice, renale și câte altele) de greul temniței
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
luat nici o măsură. Aceleași instrucțiuni prevăd, că se vor trimite la Detașamente, numai oameni sănătoși, iar cei inapți de lucru se vor înapoia autorităților care i-a concentrat. Majoritatea evreilor ce formează detașamentul de pe lângă acest Batalion sunt: unii bătrâni și neputincioși; unii prea tineri, sub 17 ani. Majoritatea atinși de diferite afecțiuni cronice: tuberculoză pulmonară, sifilis și alte boale care îi fac inapți pentru lucru. Toate acestea fac ca randamentul de lucru al detașamentului, să fie sub normal, cu toate măsurile
Munca obligatorie a evreilor din România (1940‑1944). Documente by Ana Bărbulescu, Alexandru Florian (ed.); Alexandru Climescu, Laura Degeratu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/800_a_1752]
-
al cuvântului. Nu se zărea nici o dâră de lumină, măcar cât vârful unui ac. Am ridicat o mână și am dus-o în dreptul ochilor, dar n-o vedeam. Am rămas înmărmurit locului, de parcă m-ar fi lovit ceva. Mă simțeam neputincios ca un pește înfășurat în plastic și zvârlit în congelator. Am avut o clipă senzația că se scurge toată vlaga din mine. Ar fi putut să mă avertizeze că închidea ușa. Am bâjbâit după întrerupătorul lanternei. Când l-am apăsat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
fluturat de la stânga la dreapta de câteva ori și mi-a tăiat umbra cu o îndemânare greu de descris în cuvinte. Aceasta s-a desprins imediat de la pământ. S-a zvârcolit puțin, încercând să opună rezistență, dar degeaba. A căzut neputincioasă. Fără trupul de care fusese legată, arăta jalnic. Paznicul a pus cuțitul deoparte și am privit amândoi umbra. — Nu ți se pare că arată ciudat așa, desprinsă de trup? întrebă el. Umbrele nu-s bune de nimic. Doar atârnă la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
n-am fost capabil să am o erecție. Trupul ei gol arăta minunat. Își plimba degetul mijlociu pe pieptul meu. Stai liniștit. Se întâmplă oricui. Nu te mai necăji. Cu cât mă încuraja mai mult, cu atât mă simțeam mai neputincios. Mă apăsa pur și simplu pe suflet. Știu că citisem cândva că un penis moale poate fi mai plăcut decât unul tare, dar asta nu mă consola deloc în împrejurările date. — Când te-ai culcat ultima oară cu o femeie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
lui e de-a dreptul uluitoare. La tot pasul pare să-ți spună altă poveste. Fiecare unghi are farmecul lui. Mi-ar fi imposibil să-i redau detaliile pe o foaie de hârtie. Mi-am dat seama cât eram de neputincios în fața lui. Am închis ochii. Voiam să moțăi un pic. Vâjâitul vântului nu slăbea deloc în intensitate. Copacii și Zidul mă apărau totuși de el. Înainte de a ațipi, m-am gândit la Umbră. A cam sosit momentul să-i înmânez
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sau limba să-și fi pierdut caracteristicile. Sau poate aparțin altor dimensiuni. Posibil să existe o prăpastie incomensurabilă între modul de gândire al craniilor și felul în care văd eu lucrurile. Chiar nu știu ce să zic. Oricare-ar fi cauza, privesc neputincios cum plutesc fragmentele disparate și cum se șterg apoi. Bineînțeles că ele îmi mai arată și peisaje familiare: iarba vălurindu-se în bătaia vântului, nori albi plutind pe cer, lumina soarelui reflectându-se în apa râului... Numai că asemenea priveliști nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai murit! Opt sau nouă, sau poate chiar mai multe. — De-acum încolo or să tot moară, mai ales cât ninge. — De ce nu rezistă la zăpadă? Mi-am îndepărtat prosopul de pe față ca să-l privesc pe Colonel. — Sunt slabe și neputincioase. Le termină frigul. Întotdeauna s-a întâmplat așa. — Și nu se va stinge specia lor? Bătrânul clătină din cap. — Trăiesc aici de zeci de mii de ani, așa că nu vor dispărea complet, stai liniștit. Mor multe iarna, dar primăvara fată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Continua să danseze în fața ochilor. Se zvârcolea liniștită pe fundalul peisajului din zare. Nu spunea nimic, dar parcă voia să-mi transmită ceva prin gesturi. Era conștientă de faptul că eu ședeam acolo și o priveam, dar era și ea neputincioasă și necoaptă. O biată umbră și-atât. În afară de mine, nu cred că și-a mai dat cineva seama că umbra apei reflectată pe peretele barajului era de fapt a mea. Nici măcar fratele meu mai mare care ședea lângă mine. Dacă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Singurul lucru neschimbat era unicul corn alb îndreptat, mândru, spre cer. Animalele, grupate câte trei sau patru, căutau de mâncare. Unii copaci mai aveau fructe, dar erau atât de înalți, încât bietele patrupede nu ajungeau la ele. Stăteau sub ei, neputincioase, privind cu jind la păsărelele care le ciuguleau. — De ce nu mănâncă legumele de pe câmp? am întrebat. — Nu știu, dar mi-e clar că nu se ating de hrana Orașului. Bineînțeles că mănâncă dacă le dăm noi, dar altfel, nu. Câteva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Primăvara se nasc altele - exact în același număr ca cele care au murit. Puii cresc, preiau suflete asupra lor și apoi mor. Situația se repetă la infinit. Acesta e prețul perfecțiunii. O perfecțiune care se impune asupra celor slabi și neputincioși. Mi-am privit vârfurile ghetelor fără să scot o vorbă. — După ce mor animalele, continuă Umbra neînduplecată, Paznicul le taie capetele. În craniile lor este gravat „sinele“. Craniile sunt curățate bine și îngropate. Stau așa vreun an de zile până li
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Doar câteva personaje mai păstrează, ca purtători simbolici ai unei moșteniri prețioase, lirismul sentențios din Apus de soare. Ultima piesă a trilogiei, Luceafărul, ilustrează o altă fațetă a destinului în istorie: puterea dreaptă a domnitorului, aceeași cu a țării, este neputincioasă și se vede uzurpată prin mișelie și trădare. Acțiunea dramei, circumscriind timpul dintre venirea lui Petru Rareș în prima lui domnie și fuga forțată peste graniță, este lipsită de relief. O epocă și un personaj fără grandoare sunt transpuse în
DELAVRANCEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286716_a_288045]
-
dintre obsesiile culturale, sociale, existențiale franceze se manifestă irecuzabil și incurabil. Este vorba despre denunțarea societății spectacolului - societatea burgheză - drept cea mai perfecționată inchiziție, mai difuză dar cu atît mai eficace: un neoplasm, În fața căruia acțiunea colectivă s-a dovedit neputincioasă, iar tratamentele de termen lung exasperează mereu. Rămîne realizarea sinelui, soluția individuală. În ea crede Lorette Nobécourt. Scriitoarea franceză se recunoaște drept una dintre porta-vocile decadelor dezamăgitoare ce-au urmat celor trei glorioase, În Franța anilor șaptezeci-nouăzeci. Cartea ei este
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
să fie păstrate pe o figură socială devastată. Moartea de masă face inutile pretențiile oricărui paraître, iar mult Îmbrățișatul estetism al vieții Își vede Înecate toate orgoliile. Literatura rămîne perplexă În fața Istoriei, purtîndu-și cu greu vinovăția de a fi asistat neputincioasă la promovarea valorilor barbare care au cauționat cele mai mari genocide din istorie: era limpede, rolul literaturii nu era acela de a educa. Literatura nu trebuie supraestimată. S-a dovedit că puțini scriitori au fost În stare să anticipeze dinamici
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Jean-Philippe Toussaint În 1985, Patrick Deville, Christian Gailly și, Într-o anumită măsură, Eric Chevillard În 1987, Christian Oster În 1989 cooperează la impunerea unei literaturi a detaliului concret, umanizată, tandră, discretă, emancipată și totuși Îndatorată predecesorilor, nostalgică și oarecum neputincioasă de a oferi mai mult decît programul minimalist Îi impusese. Jean Echenoz - pionierul - reciclează genuri de consum În romane populate de antieroi al căror singur adevărat eroism este cel de supraviețui unor aventuri contrafăcute, vag autoscopici, vag patetici, fals impasibili
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
mediu și lung. Nu mai avem Încredere nici În literatură. Fie ea agorafilă sau claustrofilă, literatura nu prea s-a ținut de jurămîntul ei umanist. Drept pentru care secolul XX a amendat-o și hărțuit-o permanent, după anii ’50 - neputincios Însă. Cred că succesul literaturii de apartament - un produs nou, cu performanțe medii, dar nu mai puțin autentic - a fost impus de valul postbelic al romanului francez, dar originea ei trebuie căutată la un francez din secolul XIX. În 1857
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]