3,561 matches
-
început, fiul mai mare al lui Arnulf a fost plasat în afara succesiunii din Francia răsăriteană. Potrivit tratatului de la Mersen din 870 și al celui de la Ribemont din 880, regatul Lotharingiei din fosta Francia de Mijloc trecuse sub stăpânirea regatului francilor răsăriteni. Atunci când, în 893, soția lui Arnulf, Ota a născut acestuia un fiu legitim și succesor, Ludovic Copilul, Zwentibold a primit în compensație titlul regal al Lotharingiei, care fusese deținut ultima dată de către Lothar al II-lea. În vara anului 893
Zwentibold () [Corola-website/Science/328383_a_329712]
-
a sprijinit populația de rând prea mult, a început să atragă adversitatea la puîină vreme. El lupta împotriva nobililor nesupuși atunci când tatîl său, Arnulf a murit în 899, iar fiul legitim al acestuia, Ludovic Copilul a devenit rege în Francia răsăriteană la vârsta de 6 ani. Zwentibold a căutat să profite de pe urma minoratului fratelui său vitreg pentru a institui independența completă a regatului de Lotharingia. Cu toate acestea, după ce pierduse suportul din umbră al tatălui său, întreaga nobilime l-a susținut
Zwentibold () [Corola-website/Science/328383_a_329712]
-
de Hainaut s-a răsculat împotriva lui Zwentibold, asasinându-l în apropiere de actuala localitate Susteren, în provincia Limburg. Resturile sale au fost înmormântate în abația din Susteren. După moartea lui Zwentibold, fratele său vitreg, regele Ludovic Copilul din Francia răsăriteană a condus și asupra Lotharingiei. Cu toate acestea, sub domnia acestuia, regatul Franciei răsăritene s-a dezintegrat, iar din 903 regatul lui Zwentibold a fost administrat de către contele din Lahngau, Gebhard, un urmaș al dinastiei Conradinilor, care a primit titlul
Zwentibold () [Corola-website/Science/328383_a_329712]
-
localitate Susteren, în provincia Limburg. Resturile sale au fost înmormântate în abația din Susteren. După moartea lui Zwentibold, fratele său vitreg, regele Ludovic Copilul din Francia răsăriteană a condus și asupra Lotharingiei. Cu toate acestea, sub domnia acestuia, regatul Franciei răsăritene s-a dezintegrat, iar din 903 regatul lui Zwentibold a fost administrat de către contele din Lahngau, Gebhard, un urmaș al dinastiei Conradinilor, care a primit titlul de duce de Lorena. În 897, Zwentibold a fost căsătorit cu Oda, o fiică
Zwentibold () [Corola-website/Science/328383_a_329712]
-
fost rege al Franciei apusene și apoi împărat roman, Balduin ar fi putut candida pentru coroana Franciei apusene, însă nu a făcut-o. În schimb, el s-a raliat altora în tentativa de a-l convinge pe regele din Francia răsăriteană, Arnulf de Carintia să preia și coroana Franciei apusene, lucru pe care Arnulf l-a refuzat. În cele din urmă, contele Odo de Paris a fost ales rege, care însă nu a sprijinit încercările lui Balduin de a obține controlul
Balduin al II-lea de Flandra () [Corola-website/Science/328386_a_329715]
-
Filip al V-lea. Cetatea a avut circa 2.000 de locuitori și a rămas intactă după ce romanii au înfrânt dinastia antigonidă a Macedoniei (Bătălia de la Pydna, 168 î.Hr.) și au divizat regatul în patru state separate ("meride"). Capitala Macedoniei răsăritene a devenit însă Amfipolis și nu Filippi. Orașul reapare în sursele istorice pe durata „războiului civil al eliberatorilor”, care a urmat după asasinarea lui Iulius Cezar (44 î.Hr.). În octombrie 42 î.Hr. a fost teatrul faimoasei Bătălii de la Filippi, decisivă
Filippi () [Corola-website/Science/327523_a_328852]
-
ai Bisericii Romano-Catolice, despre ceea ce interpretează aceștia ca fiind diferențele dintre teologiile lor, precum și diferențele ecleziastice. Deși printre cauzele schismei existente se numără factori culturali și politici, diferențele teologice continuă să fie motiv de dispută între bisericile occidentale și cele răsăritene. Câteva dintre chestiunile menționate mai jos au fost în litigiu între Biserica Răsăriteană și cea Occidentală timp de secole, fiind menționate în "The Byzantine Lists: Errors of the Latins" ("Listele bizantine: Erori ale latinilor") de Tia M. Kolbaba (Publicată de
Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă () [Corola-website/Science/327563_a_328892]
-
precum și diferențele ecleziastice. Deși printre cauzele schismei existente se numără factori culturali și politici, diferențele teologice continuă să fie motiv de dispută între bisericile occidentale și cele răsăritene. Câteva dintre chestiunile menționate mai jos au fost în litigiu între Biserica Răsăriteană și cea Occidentală timp de secole, fiind menționate în "The Byzantine Lists: Errors of the Latins" ("Listele bizantine: Erori ale latinilor") de Tia M. Kolbaba (Publicată de Universitatea din Illinois, 2000). Începând cu Al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică
Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă () [Corola-website/Science/327563_a_328892]
-
sub forma Sfintei Tradiții). Cuvintele folosite într-o limbă și cele utilizate în altă limbă pentru a le traduce uneori nu corespund exact, acest lucru putând avea o semnificație mai largă sau mai restrânsă. În secolul al VII-lea, teologul răsăritean Sfântul Maxim Mărturisitorul a aplicat acest aspect la diferențele aparente între Europa de Vest și cea de Est, remarcând că aceasta au afectat eforturile depuse de vorbitorii occidentali de limbă latină pentru a exprima o idee în limba greacă, precum și eforturile depuse
Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă () [Corola-website/Science/327563_a_328892]
-
celei de-a doua conflagrații mondiale, Polonia a pierdut o serie de teritorii în răsărit, dar a câștigat altele în apus, în 1945 având o suprafață de 312.677 km. Polonezii reprezintă grupul etnic cel mai numeros din rândul slavilor răsăriteni și ocupă un teritoriu care este considerat regiunea primordială a acestor popoare. În vreme ce alte grupuri etnice ar fi migrat, strămoșii polonezilor ar fi rămas "in situ", ocupând regiunea de-a lungul fluviului Vistula, de la izvoare până la vărsarea în Marea Baltică. Polonezii
Evoluția teritorială a Poloniei () [Corola-website/Science/327646_a_328975]
-
Poloneză în 1918, după Primul Război Mondial, dar și-a pierdut independența în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, fiind ocupată de Germania Nazistă și Uniunea Sovietică. Polonia a renăscut după război ca Republica Populară Polonă, devenind membră a Blocului răsăritean - grupul țărilor aflate sub puternica influență politică și economică sovietică. În timpul revoluțiilor din 1989, Polonia a renunțat la sistemul comunist, iar țara a redevenit democratică. Noua denumire constituțională a statului este din acea vreme „A treia Republică Poloneză”. Polonia este
Evoluția teritorială a Poloniei () [Corola-website/Science/327646_a_328975]
-
de peste 30 de ani. Pacea de la Oliva a pus capăt conflictului polono-suedez. Războiul ruso-polonez (1654-1667) s-a încheiat cu semnarea pacea de la Andrusovo din ianuarie 1667. Acest tratat de pace i-au permis Rusiei să își asigure controlul asupra Ucrainei răsăritene. Polonia a păstrat controlul asupra Ucrainei apusene. Acest tratat de pace a pus capăt ocupației ruse asupra teritoriilor poloneze și a sfârșit șirul luptelor Potopului. Populația statului polono-lituanian a scăzut aproape la jumătate în timpul Potopului datorită luptelor, masacrelor și bolilor
Evoluția teritorială a Poloniei () [Corola-website/Science/327646_a_328975]
-
să cedeze Podolia prin tratatul de la Buczacz. Tratatul de pace eternă a fost semnat de Țaratul Rusiei și Rzeczpospolita pe 6 mai 1686 la Moscova. Tratatul reconfirma pacea de la Andrusovo din 1667. Tratatul asigura controlul ferm al Rusiei asupra Ucrainei răsăritene, Zaporojiei, regiunii Siverskîi, orașelor și regiunilor adiacente Cernigău, Starodub și Smolensk, respectiv al Poloniei asupra Ucrainei apusene. Tratatul de la Karlowitz a fost semnat pe 26 ianuarie 1699 în Sremski Karlovci, un oraș aflat în zilele noastre în Serbia. Acest tratat
Evoluția teritorială a Poloniei () [Corola-website/Science/327646_a_328975]
-
pierdut ultimele vestigii ale autonomiei și a fost transformat în provincie a regatului. Pe 1 noiembrie 1918 a fost proclamată Republica Populară a Ucrainei Apusene cu capitala la Lviv. Acest stat efemer a încercat să-și asigure controlul asupra Galiției răsăritene, inclusiv asupra regiunii Munților Carpați până la orașul Nowy Sącz în vest, dar și asupra regiunilor Volânia, Zacarpatia și Bucovina. În ciuda faptului că majoritatea populației noii republici era formată din etnici ucraineni, o bună parte a acesteia era revendicată de polonezi
Evoluția teritorială a Poloniei () [Corola-website/Science/327646_a_328975]
-
După declanșarea atacului împotriva Uniunii Sovietice din iunie 1941, Germania a făcut noi modificări ale structurii administrative a regiunii. Astfel, Voievodatul Białystok, (județele Białystok, Bielsk Podlaski, Grajewo, Łomża, Sokółka, Vaukavîsk și Grodno) au fost atașate la (nu încorporate în) Prusia Răsăriteană. Fostele voievodate Lwow, Stanislawow și Tarnopol au fost anexate la Guvenământul General ca al cincilea district - Distrikt Galizien. După încheierea luptelor celui de-al doilea război mondial, Polonia a suferit modificări ample ale granițelor. Încă din 1943, „Cei trei mari
Evoluția teritorială a Poloniei () [Corola-website/Science/327646_a_328975]
-
majoritatea polonezilor au fost deportați din zonă. În zilele noastre, teritoriile pierdute de Polonia la sfârșitul războiului mondial sunt parte a Belarusului, Ucrainei și Lituaniei. Polonia a primit în schimb teritorii la este de linia Oder-Neisse: două treimi din Prusia Răsăriteană și cea mai mare parte a Pomeraniei, Neumarkului și Sileziei. Populația germană a fost strămutată iar în locul ei au fost aduși polonezi din Polonia centrală sau din regiunile cedate URSS-ului. Primele expulzări ale populației germane au fost întreprinse de
Evoluția teritorială a Poloniei () [Corola-website/Science/327646_a_328975]
-
lui Mieszko avea o relație politică complexă cu Sfântul Imperiu Roman, Mieszko fiind prieten, aliat și vasal al lui Otto I, plătindu-i tribut pentru partea de vest a teritoriilor sale. Acesta a purtat războaie cu slavii Polabian din Saxonia Răsăriteană (Gero în 963-964 și Horo în 972) și cu cehii. Victoriile asupra lui Horo și Wichmann i-au permis lui Mieszko să-și extindă posesiunile sale din Pomerania de vest în imediata apropiere a râului Oder. După moartea lui Otto
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
recuoscut pe împăratul habsburgic drept împărat, formându-se ceea ce avea să fie numită Ungaria Regală, în vreme ce părțile centrale și de sud au fost anexate de otomani, iar părțile estice au rămas sub controlul familiei Zápolya sub numele de Regatul Ungariei Răsăritene. După 1570, acest din urmă teritoriu avea să se transforme în Principatul Transilvaniei. În ciuda faptului că o bună parte dintre cei între 17.000 și 19.000 de soldați otomani staționați în garnizoanele otomane din Ungaria erau slavi ortodocși membri
Ungaria Otomană () [Corola-website/Science/327745_a_329074]
-
Wiprecht (sau Wigbert) de Groitzsch (d. 22 mai 1124) a fost markgraf de Meissen și al Saxoniei răsăritene de la 1123 până la moarte. Wiprecht s-a născut într-o nobilă familie din Altmark, fiind fiul lui Wiprecht de Balsamgau și al Sigenei de Leinungen. După moartea tatălui său în 1060, el a fost crescut la curtea markgrafului Lothar Udo
Wiprecht de Groitzsch () [Corola-website/Science/327774_a_329103]
-
după mulți ani de conflict cu markgrafii Ascanieni de Brandenburg, Henric a fost nevoit să cedeze fortărețele de la Köpenick, Teltow și Mittenwalde, situate în nordul Luzaciei Inferioare. Totuși, în 1249, ducele de Silezia Boleslav "cel Chel" i-a conferit regiunea răsăriteană din jurul castelului Schiedlo de pe malurile Oderului, unde Henric a întemeiat orașul Fürstenberg. În cadrul luptelor împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen și Papa Grigore al IX-lea, Henric a luat partea împăratului. Ca semn de recunoștință, Frederic al II-lea
Henric al III-lea de Meissen () [Corola-website/Science/327772_a_329101]
-
nu prea au intervenit în Saxonia. În practică, Otto era ca un rege în Saxonia și și-a stabilit ca tributari pe vecinii slavi polabi. Potrivit lui Widukind of Corvey, lui Otto i s-a oferit titlul de rege al Franciei Răsăritene după moartea lui Ludovic Copilul în 911, însă nu a acceptat invocând vârsta înaintată, propunându-l în schimb pe Conrad de Franconia. Adevărul asupra acestei declarații însă îndoielnic. Soția lui Otto a fost Hathui de Babenberg (d. 903), fiica lui
Otto I de Saxonia () [Corola-website/Science/327952_a_329281]
-
a aliat cu Poppo de Grapfeld și cu arhiepiscopul Otgar de Mainz, pentru a lupta împotriva lui Ludovic Germanul, revoltat împotriva tatălui său, împăratul Ludovic cel Pios. Gebhard a avut următorii fii: care cu toții au deținut poziții importante în Francia Răsăriteană.
Gebhard de Lahngau () [Corola-website/Science/327985_a_329314]
-
de Brandenburg s-a stins. După ce împăratul i-a depus pe conducătorii din familia Welfilor din poziția de duci de Saxonia în 1180, Ascanienii au revenit la poziția de duci de Saxonia, al cărei teritoriu se redusese la jumătatea sa răsăriteană. Chiar și în Saxonia răsăriteană, Ascanienii și-au putut stabili controlul în zone limitate, în special în regiunea râului Elba. În secolul al XIII-lea, Principatul de Anhalt a fost desprins din ducat, iar ulterior restul statului a fost împărțit
Casa de Ascania () [Corola-website/Science/327949_a_329278]
-
După ce împăratul i-a depus pe conducătorii din familia Welfilor din poziția de duci de Saxonia în 1180, Ascanienii au revenit la poziția de duci de Saxonia, al cărei teritoriu se redusese la jumătatea sa răsăriteană. Chiar și în Saxonia răsăriteană, Ascanienii și-au putut stabili controlul în zone limitate, în special în regiunea râului Elba. În secolul al XIII-lea, Principatul de Anhalt a fost desprins din ducat, iar ulterior restul statului a fost împărțit în Ducatul de Saxa-Lauenburg și
Casa de Ascania () [Corola-website/Science/327949_a_329278]
-
și imperiale a Ottonilor; cu toate acestea, descendența sa, și mai ales afilierea sa cu fostul duce Widukind, nu a fost stabilită cu exactitate. Supuși doar cu câteva decenii înainte, saxonii au devenit imediat unul dintre triburile conducătoare din Francia Răsăriteană; totuși, rămâne neclar dacă Ottonienii dețineau deja titlul ducal în secolul al IX-lea. Fiul mai mare al lui Liudolf, Bruno (Brun), strămoș al ramurii Brunonen a comitatului de Braunschweig, a murit într-o bătălie împotriva vikingilor invadatori conduși de
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]