8,927 matches
-
sântu 2 școale aice în oraș, în Iași, una grecească și alta slovinească, să fie dator mitropolitul... a ave purtare de grijă și necontenită cercetare asupra dascălilor ca să puie nevoințe asupra ucenicilor să-i învețe precum se cade... și pentru ucenicii de la amândoao școlile, cei carii să vor sili cu învățătura și vor fi săraci lipsiți de cele trebuincioase încăși să aibă de grijă mitropolitul a-i ocroti și a-i chivernisi... pre unii cu leafă, pre alții cu îmbrăcăminte, pre
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI. In: Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
a câta oară - întrebarea: „Cine îi pregătește mâncarea?” Răspunsul nu este - ca de fiecare dată - decât o presupunere: „O ființă pe care eu n-o cunosc are grija bătrânului. Și, dacă nu mă înșel, poate că această ființă este... un ucenic, care nu se lasă descoperit”... În sfârșit, am ajuns la chilie. Până tu te vei juca cu apa, eu am să așez masa. Când totul a fost pregătit, eram și eu gata... După ce ne-am ospătat, bătrânul m-a făcut
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI. In: Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
atâtea alte bunătăți pe care mi le-a pus dinainte de atâtea ori?” Răspunsul a venit doar sub forma unei presupuneri: „Cineva îi aduce toate astea”... Despre gătitul mâncării cât ai bate din palme, am presupus altădată că ar fi un ucenic vrăjitor... Gândurile mi-au fost curmate, însă, de apariția călugărului. Dacă ți-ai pus burta la cale, atunci nu-i alta de făcut decât să pornim spre locul nostru știut... Ca niciodată, suprafața apei iazului părea o întindere de cristal
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI. In: Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
minte asta, părinte... Rămâi cu bine, sfințite! Îți mulțumesc pentru bunăvoință, găzduire și ajutorul dat în a descifra tainele din cele cărți pe care le-am buchisit zi și noapte. Ajutorul meu a fost neînsemnat. Tu te-ai dovedit un ucenic silitor și dornic să știe cât mai multe. Eu nu am făcut decât să-ți biciui voința și memoria pentru a scoate din ele o recoltă cât mai bogată... Și ai reușit, sfințite? Am reușit și asta mă bucură. De
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI. In: Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/548_a_763]
-
tot duce... cu aceeași sete de viață ca a noastră, nu-i așa? Ce vor ei să ne dovedească, mereu și mereu? Că suntem răi, perfizi, slabi? Și că suntem, totuși, ca niște sfinți, asta le dovedim, mereu? Rebeli strâmtorați, ucenici ai iluziei! Bolnavi ai efemerului și precarității?... Noaptea se răsucise, iarăși, în același scâncet neputincios. Dar dacă și Irina?... Dacă și ea?... Nici măcar conștientă că și ea...Tolea o scruta, sa descopere semnul, proba, cicatricea. Plecase cu povara acestor ultime
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
nu mai era scăpare. „Colaboratoarea noastră“ așa o prezentase slujbașul Toma. O va regăsi, așadar. Îi va regăsi pe toți, pe toți, doar să fie atent, să-i recunoască la timp cicatricea masluirilor. A zâmbit, gata pentru reîntâlnire. Oho, bieții ucenici ai realului... Gata să deschidă ochii. Pe pleoape, infinitul zefir, mâinile răcoroase și lungi ale dimineții. Prin fereastră pătrundea zumzetul rutinei. Profesor, în orășelul păduros al adolescenței, alintat de izvoare și dealuri melancolice. Tânăr profesor, cu fulare colorate și replici-mitralieră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Frustrată, apelează la Kang Sheng. Îl anunță că e un schimb. Îi promite să facă și ea același lucru pentru el, când va avea nevoie. El e încântat de afacere. A fost avansat secretar al Biroului Siguranței Naționale din China. Ucenicul lui Stalin. Mao îl numește „dinții de oțel înfipți în carnea republicii”. El vine să o ajute. Îi oferă pe tavă cele mai valoroase informații și o ghidează cu sfaturile sale. Zece ani mai târziu, el va scoate la iveală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
turnătoria lui Gherghina! Atât i-a trebuit, c-a luat foc! Altfel, sunt cam de aceeași vârstă, unul Într-adevăr expirat, iar celălalt pe val! Ispas, regele vânătorilor Tovarășului, n-are nici o problemă, cu șiretenia lui țărănească și școala de ucenici și facultatea luată la seral, când răspundea de Învățământ pe țară, este omul acestei epoci! Când a văzut că rușii pierd partida, s-a tras Într-o parte și mereu În partea câștigătoare! Cum te descurci, dragul meu, cu fiara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
croitorului. ― Dumnealui este un pictor italian. Și-a pierdut ochiul într-un accident, dar vă asigur că vede întreit cu celălalt. Nu înțelege decât limba italiană, franceză și foarte puțin din română. Mi-a comandat mai multe haine, dar numai ucenicul lui le probează. Dânsul stă acolo, pe scaun, și zice doar ce vrea și ce-i place. Sigur că da, reveni el la problema lui Iancu. Vom face așa cum doriți. Imediat vă iau măsurile pentru haine, stabilim probele și vă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
ianuarie vreau să merg la reprezentațiune cu aceste haine. ― Ah, mergeți la reprezentațiune... La domnișoara Nanone... Ce frumos!... Ochii croitorului priveau undeva, în sus, ca și cum ar fi urmărit acolo evoluția unei apariții minunate, în timp ce mâinile lui îl ajutau pe Luciano, ucenicul lui Dante Negro, să-și scoată hainele pe care tocmai le probase. Imediat vi le aduc și pe celelalte, monsieur. Revin numaidecât. Și croitorul ieși din separeu. Iancu îi salută scurt pe cei doi și se luă după croitor. ― Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
doar replica dură a generalului, se petrecu o permutare miraculoasă de persoane. Croitorul se repezi spre general cu cele mai călduroase cuvinte de întâmpinare, însoțite de numeroase ploconeli, iar Iancu se pomeni tras în separeul ocupat de Dante Negro și ucenicul acestuia. Orice român pricepe italiana, dar, din fericire, Iancu o și vorbea destul de bine, așa că, mai curând decât ar fi sperat, constată că problema lui era ca și rezolvată. ― Suntem amândoi tineri și tinerii se pot înțelege între ei, îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
singurătate, rugămințile, lacrimile. De fapt, el îi acaparase toată ființa, sufletul, gândurile, până și aerul. Biata Avet! ― Votre Altesse sérénissime, maestrul vă cere mii de scuze pentru această întârziere. Numele meu este Luciano Vecchio și am onoarea de a fi ucenicul maestrului Dante Negro. În așteptarea lui vă pot servi cu o gustare, dacă doriți. Poate o cafea, ceva răcoritor... Prințul refuză. Cum doriți! Vă pot asigura că totul este pregătit, continuă Luciano. A mai rămas doar un mic amănunt: fundalul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
fermitate. Era interesant și felul în care prințul privea covoarele, urmărind cu degetul arătător vreo meandră, mângâind ușor cu palma un desen sau altul. Pictorul îi descoperi o expresie cu totul nouă. Nu era însuflețire. Mai curând o concentrare luminoasă. Ucenicul schimbă o privire cu pictorul și acesta îi făcu semn să continue, fără să-l bage în seamă. ― Serenissimo, pe care dintre aceste covoare l-ați prefera ca fundal? întrebă Luciano. Prințul avu o mișcare de îndreptare, ca și cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
ați descifrat. Toinette era pentru a doua oară dezamăgită. Bărbatul i se fofila printre degete. Procurarea unui amant se dovedea a fi o treabă cu mult mai complicată decât își imaginase citind cărțile maestrului preferat. Disperată, aruncă o privire spre ucenicul pictorului, dar Luciano i se păru cam prea serios, chiar respingător. Nu-i mai rămânea decât să-și caute un servitor, un fel de animăluț de budoar, un hermelin, cum obișnuia să spună mătușa ei, care avea un soț cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
mușchilor, efectele luminii pe suprafața pielii, deplina armonie a gesturilor. El nu se dezbrăcase de lucruri, ci lucrurile alunecaseră încet, cu grație, ca într-o vrajă. Luciano tuși, apoi luă bluza și îl ajută pe prinț să se îmbrace. Taciturnul ucenic schimbă chiar și câteva vorbe cu acesta, ca să-i permită maestrului său să-și revină. Potrivi apoi umerii și brațele prințului în poziția stabilită pentru portret și tocmai închidea ultimii nasturi, când auzi vocea lui Dante Negro. ― De ajuns, Luciano
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
masă, vaze, seturi întregi de pahare pentru șampanie, sfeșnice, lumânări albe, covoare, draperii, flori și vase de ars mirodenii. Meșterii tapițeri primiseră încă de la începutul lunii comanda de a înlocui catifeaua veche a scaunelor și a canapelelor cu una nouă. Ucenicii lustruiseră toată lemnăria, de la picioarele scaunelor până la tocurile ușilor. Dincolo de zidurile hanului, însă, pe străzi și în casele lor, locuitorii orașului nu prea înțelegeau ce li se pregătea. Nu cunoșteau ce anume hotărâseră părțile. Unii respirau ușurați. Încetau, în sfârșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
observă sprânceana ridicată a pictorului.) Așa-i! Tu ești Dante Negro. Și MEN, pe deasupra. (Izbucni iar în hohote.) Apropo! Îmi amintesc că mi-ai scris ceva despre un atelier de pictură. Chiar ai pictat portretul prințului? ― Trebuie să mărturisesc că „ucenicul” meu a făcut-o. Luciano Vecchio este într-adevăr un maestru. De fapt, adevăratul maestru. ― Dar prințul ți-a pozat ție, presupun. Ha! Înțeleg, înțeleg! L’amour!... (O șoaptă ca un oftat înainte de a-și regăsi tonul imperial.) Dacă ajung
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
și mai mult și mai mult Îmi plăceau două lucrări: Închegatul poloboacelor și bătutul cercurilor. Ajutam și eu - lucram Împreună, nu? Stăpâneam cu mâna câte o doagă din cele multe și toate gata-gata să cadă (dacă nu le țineam eu, ucenic al lui Moș Iacob). Din această pricină (bătrânul zicea, mereu: «Măi, de-aș avè eu paisprăzece mâni...»), totul trebuia să se petreacă În liniște: Punea pe pământ, În mijlocul ogrăzii, fundul-de-jos al viitorului poloboc; Îl Încorona (tot pe jos) cu trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
petrecea pe al doilea; pe al treilea Îl pe-pe-trecea, suind din ce În ce și din ce În ce floarea Își strângea petalele. Dădea, ghemuit, câte trei-patru ocoluri, pentru fiecare cerc, până când doagele stăteau singure, fără prăjinile alunilor, fără mâinile ucenicilor... - Șșșșș... S’ nu prin’ de veste, când i-om pune coroana... Și de astă dată lucram Împreună: luam, amândoi, câte un cerc acum În ordine inversă: Începând cu cel mai lărguț - și, tiptil, pitiș, pituliș, ne apropiam de floare: frumoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
În colbul bătăturii. Și-atunci, chiar că Moș Iacob cel fără cap n-are să mai poată fi oprit din ciocabocănit și tănțuit cine știe câtă vreme - poate ani, dacă nu cumva până la sfârșitul lumii, ceea ce, pentru mine, atunci, Însemna cam multicel. Ca ucenic ajutor de (și) butnar, știam că Moș Iacob n-ar fi avut nevoie să Îmbuneze astfel polobocul, l-ar fi putut cercui pe dată. Da, dar Moș Iacob era Moș Iacob. Butoiul acela n-avea mare importanță; important era, nici măcar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
o să despicăm tulpinile de alun - la gardul grădiniței de flori, acolo e instalată „despicătoarea” de aluni - ca să facem cercuri: despicăm, curățăm tăietura, măsurăm cu ața, precis, la milimetru, tăiem, exact, la centimetru... Doar am spus că lucrăm Împreună, că sunt ucenicul lui Moș Iacob. ULTIMUL CRĂCIUN Stau În calidor. Și nu mai tremur. Doar glasul Îmi pâlpâie, Îmi dârdâie; Îmi tremură, așa am auzit, am citit că trebuie să se Întâmple: ’Colindători cu glasuri tremurate’, cum zice poezia... - De ce trebuie, mamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
guvernul și pe însuși mentorul democrației originale, pe care l-au apărat cu atâta zel cu un an în urmă, dar uite că n-a fost să fie. S-a recurs la un compromis minim, de a-l sacrifica pe ucenicul lui Iliescu, drept pentru care, proaspătul demis din funcția de prim-ministru a mărturisit că el, unul, n-a avut nici un amestec în mineriada din iunie 1990, când funcția de șef al guvernului i-ar fi conferit la o adică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
cu siguranță Însă că nu la Nishapur. Adevărul se află oare În Manuscrisul de la Samarkand? Hronicul sale marginile afirmă că acești trei bărbați s-au reîntâlnit pentru Întâia oară la Isfahan, În divanul marelui vizir, la inițiativa lui Khayyam, orb ucenic al destinului. Nizam se retrăsese În sala mică a palatului, Înconjurat de câteva documente. De Îndată ce a văzut chipul lui Omar În cadrul ușii, a Înțeles că răspunsul va fi unul negativ. — Așa, deci, planurile mele te lasă rece. Khayyam răspunde, pocăit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
afunda cu putere capul sub apă! Cu toate acestea, hotărârea ta mă Întărește. Pentru că ești În stare de asemenea cuvinte și de asemenea fapte am hotărât să rămân În tovărășia ta. Și nu-mi pare rău. Khayyam Își strânge Îndelung ucenicul În brațe. — Sunt fericit că Îndoielile În privința ta s-au risipit. Sunt bătrân de-acum, am nevoie să știu că, alături de mine, se află un om de Încredere. Din pricina acestui manuscris. E lucrul cel mai de preț pe care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
chemare Înăbușită. Și, pe masă, Între lampă și trusa de scris, pumnalul crimei, Înfășurat Într-o foaie mototolită, căreia Omar Îi desface marginile ca să citească: „Manuscrisul ți-a luat-o Înainte pe calea Alamutului”. XXIV Omar Khayyam și-a plâns ucenicul, așa cum Își plânsese alți prieteni, cu aceeași demnitate, cu aceeași resemnare, cu aceeași durere cuviincioasă. „Băuserăm același vin, numai că ei s-au Îmbătat cu două-trei rânduri Înainte de mine.” Cu toate acestea, de ce să tăgăduiască, pierderea manuscrisului l-a mâhnit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]