34,380 matches
-
de trecere. În turn a funcționat în perioada 1905-1911 o capelă în stil Art Nouveau. Fațada este decorată cu statui ale regilor Boemiei și steme ale țărilor în care au domnit. În partea stângă a fațadei de est este reprezentat împăratul Carol al IV-lea (1346-1378), înconjurat de însemne ale imperiului, Luxemburgului și Boemiei. În partea dreaptă a fațadei de est se află regele Ottokar al II-lea (1253-1278), înconjurat de stemele Boemiei, Austriei, Moraviei și Stiriei. În partea stângă a
Turnul Pulberăriei din Praga () [Corola-website/Science/335970_a_337299]
-
asupra vasalilor. Această dorință de politică independentă a dus la o deteriorare a relațiilor dintre rege și rudele sale materne și o luptă cu regatul Germaniei. În ciuda acestui fapt, Lothar a dorit să păstreze, cel puțin aparent, legăturile sale cu împăratul Otto I prin căsătoria în 966 cu Prințesa Emma a Italiei, singura fiică a împărătesei Adelaide de Burgundia (soția lui Otto I) din prima ei căsătorie cu regele Lothar al II-lea, membru al dinastiei Bosonid. În 962 Balduin al
Lothar al Franței () [Corola-website/Science/335941_a_337270]
-
mai multe orașe însă în cele din urmă a fost respins de către susținătorii lui Arnulf al II-lea. În 976 frații Reginar al IV-lea de Mons și Lambert I de Leuven, după ce au fost deposedați de moștenirea paternă de către împăratul Otto al II-lea, au făcut o alianță cu Charles (fratele mai mic al regelui Lothar) și cu Otto de Vermandois și au pornit cu o armată împotriva trupelor imperiale. A avut loc la Mons o mare bătălie, al cărei
Lothar al Franței () [Corola-website/Science/335941_a_337270]
-
de arhiepiscopul Adalberon de Reims a avut loc la Fismes pentru a discuta situația; din cauza lipsei de dovezi, atât regina cât și episcopul au fost absolviți, iar Charles, care a susținut zvonurile, a fost trimis în exil de către fratele său. Împăratul Otto al II-lea a făcut greșeala de a reacorda comitatul de Hainaut lui Reginar al IV-lea și Lambert I și l-a numit pe Charles Duce de Lotharingia Inferioară. Recompensând pe cel care a pus la îndoială onoarea
Lothar al Franței () [Corola-website/Science/335941_a_337270]
-
a invadat Franța în octombrie 978 și a devastat Reims, Soissons și Laon. Lothar a reușit să scape de trupele imperiale însă Charles a fost proclamat rege al francilor la Laon de către episcopul Dietrich I de Metz, o rudă a împăratului Otto I. Armata imperială a avansat spre Paris, unde a înfruntat armata lui Hugh Capet. La 30 noiembrie 978, Otto al II-lea și Charles, neputând să cucerească Parisul, au renunțat la asediu și s-au retras. Armata regală condusă
Lothar al Franței () [Corola-website/Science/335941_a_337270]
-
Lothar i-a urmărit și i-a învins în timp ce traversau Aisne; armata a reușit să recupereze Laon, forțându-l pe Otto al II-lea să fugă și să se refugieze la Aachen, împreună cu Charles. În regatul franc, retragerea grăbită a împăratului Otto al II-lea a avut un impact considerabil și mult timp evocat ca o mare victorie a Lothar. Lothar a vrut să contracareze ambițiile fratelui său Charles și a decis să calce pe urmele tatălui său pentru a asigura
Lothar al Franței () [Corola-website/Science/335941_a_337270]
-
și Yamanat”. Prin Dhu Raydan se înțelegea reședința suveranilor din Zafar. La începutul domniei sale, în anul 275 regele Yasser Yuhan'im i-a izgonit pe etiopienii aksumi'i din Tihama, care stăpâneau acolo de câteva secole. Departe de regatele sud-arabice, împărații sasanizi ai Persiei, care, în anul 224, luaseră locul parților, au început să avanseze planuri hegemoniste pe cuprinsul Asiei anterioare și al Peninsulei arabice.În cele din urmă perșii sasanizi au ajuns până în Himiar. În prima jumătate a secolului al
Regatul himiarit () [Corola-website/Science/335939_a_337268]
-
a închisorii Špilberk prin cartea sa "Le mie prigioni - Închisorile mele". Ultima mare grup „național” de deținuți politici de la Špilberk a fost format din aproximativ 200 de revoluționari polonezi, participanți în majoritate la Revolta din Cracovia din 1846. După aceea, împăratul austriac Franz Joseph a desființat închisoarea Špilberk în 1855 și după plecarea ultimilor prizonieri, trei ani mai târziu, clădirile sale au fost transformate în cazărmi, având această funcționalitate timp de o sută de ani. Špilberk a intrat în conștiința publică
Castelul Špilberk () [Corola-website/Science/335963_a_337292]
-
(în ; în ) este un castel în stil gotic construit în perioada 1348-1365 din dispoziția lui Carol al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Boemiei. Castelul a servit ca loc de păstrare a bijuteriilor coroanei Cehiei sau Boemiei, a sfintelor relicve și a altor comori regale. Situat la aproximativ 30 km sud-vest de Praga, deasupra satului cu
Castelul Karlštejn () [Corola-website/Science/335951_a_337280]
-
Arras poate fi considerat arhitectul castelului, dar acesta murise deja în 1352. Este posibil ca planurile să nu fi fost realizate de un arhitect, ci să fi fost elaborate de un inginer care a spus în practică ideile și cererile împăratului, rezolvând cu precizie matematică problemele tehnice ce au apărut pe parcurs. În schimb, Sfântul Împărat Roman Carol al IV-lea a supravegheat personal lucrările de construcție și decorarea interioarelor. Un fapt mai puțin cunoscut este faptul că împăratul a angajat
Castelul Karlštejn () [Corola-website/Science/335951_a_337280]
-
planurile să nu fi fost realizate de un arhitect, ci să fi fost elaborate de un inginer care a spus în practică ideile și cererile împăratului, rezolvând cu precizie matematică problemele tehnice ce au apărut pe parcurs. În schimb, Sfântul Împărat Roman Carol al IV-lea a supravegheat personal lucrările de construcție și decorarea interioarelor. Un fapt mai puțin cunoscut este faptul că împăratul a angajat muncitori din regiunea Palestina pentru lucrările rămase. Construcția a fost terminată aproape douăzeci de ani
Castelul Karlštejn () [Corola-website/Science/335951_a_337280]
-
și cererile împăratului, rezolvând cu precizie matematică problemele tehnice ce au apărut pe parcurs. În schimb, Sfântul Împărat Roman Carol al IV-lea a supravegheat personal lucrările de construcție și decorarea interioarelor. Un fapt mai puțin cunoscut este faptul că împăratul a angajat muncitori din regiunea Palestina pentru lucrările rămase. Construcția a fost terminată aproape douăzeci de ani mai târziu, în 1365, când a fost sfințită Capela Sfintei Cruci situată în Turnul Mare. În urma izbucnirii Războaielor Husite, bijuteriile coroanei imperiale au
Castelul Karlštejn () [Corola-website/Science/335951_a_337280]
-
de incendiu, fiind refăcut de mai multe ori în cursul secolului al XVI-lea. În timpul Războiului de Treizeci de Ani, mai precis în 1619, bijuteriile coroanei și arhiva au fost aduse la Praga, iar în 1620 castelul a fost predat împăratului Ferdinand al II-lea. După ce a fost cucerit în 1648 de către suedezi, el a început să se ruineze. În cele din urmă, o reconstrucție neogotică a fost realizată de Josef Mocker între 1887 și 1899, dându-i castelul aspectul actual
Castelul Karlštejn () [Corola-website/Science/335951_a_337280]
-
fost construit din scânduri. Spațiul de la sol este deschis înspre curte, iar restul era ocupat de un depozit de grâne. La primul etaj se află trei camere; cea mai mare este sala centrală, așa-numita Sală a Cavalerilor ("Rytířský sál"). Împăratul locuia la cel de-al doilea etaj al palatului; etajul era împărțit în patru camere prin pereți despărțitori. O scară în spirală ducea la al treilea etaj, unde - potrivit evidențelor din secolul al XVI-lea - a existat o reședință a
Castelul Karlštejn () [Corola-website/Science/335951_a_337280]
-
manual aproximativ de două ori pe an, prin deschiderea unui stăvilar. Având în vedere faptul că lipsa unei surse de apă independentă era slăbiciunea strategică principală a castelului, existența canalului subteran a fost un secret de stat cunoscut doar de împărat și de staroste. Minerii, care cunoșteau existența canalului, au fost măcelăriți pe drumul de la castel, fără a exista supraviețuitori.
Castelul Karlštejn () [Corola-website/Science/335951_a_337280]
-
Teatru Circ Contemporan - Constantă, Radu Dinulescu desfășoară o activitate complexă și inovatoare în lumea teatrului românesc care are nevoie de suflu nou și modernizare tehnologică. Pe data de 5 Aprilie 2016, Radu Dinulescu a primit din partea Patriarhului României Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elenă” pentru activitatea desfășurată că regizor și scenarist în cadrul proiectului cultural, social și educațional „Culori radiofonice în 1001 de voci”
Radu Dinulescu () [Corola-website/Science/335950_a_337279]
-
mai mulți ani și în cele din urmă a condus la falimentul ducatul. Ducele a menținut o armată permanentă careera disproporționat de mare pentru populația sau pentru resursele financiare ale ducatului. Unii dintre soldați au fost închiriați Principatului Saxoniei sau împăratului Sfântului Imperiu Roman. Mania lui Ernst August pentru construcții a dus la construirea la Kleinode a micului palat Belvedere și a palatului rococo din Dornburg, reședința luxoasă a ducelui. Pasiunea lui pentru vânătoarea a fost, de asemenea, extravagantă; când a
Ernest Augustus I, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach () [Corola-website/Science/335993_a_337322]
-
stins odată cu moartea lui Wilhelm Heinrich, Duce de Saxa-Eisenach. Ernst August a moștenit teritoriile sale. Uniunea dintre Saxa-Weimar și Saxa-Eisenach-Jena a devenit permanent. Una dintre puținele decizii înțelepte ale ducelui a fost instituirea "primogeniturii" în Saxa-Weimar (confirmată în 1724 de împăratul Carol al VI-lea); aest lucru a stopat divizarea țării în viitor. Din 1741 noul său ducat a luat numele de Saxa-Weimar-Eisenach (Jena s-a unit cu Eisenach). Însă noul stat era alcătuit din două zone mari dezvoltate în jurul celor
Ernest Augustus I, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach () [Corola-website/Science/335993_a_337322]
-
formată din aproximativ 9000 de oșteni, de la Kutná Hora la Praga, și a ocupat capitala aproape fără nicio rezistență. A izbucnit un război civil, dar George a reușit să-i înfrângă pe nobilii care au rămas fideli Romei. În 1451 împăratul Frederic al III-lea, în calitate de tutore al tânărului rege Ladislau, i-a încredințat administrarea Boemiei lui George de Poděbrad. În același an, o dietă convocată la Praga i-a acordat regența lui George. Lupta husiților împotriva partidului papal a continuat
George de Poděbrady () [Corola-website/Science/335977_a_337306]
-
al II-lea, iar la 23 decembrie 1466 papa l-a excomunicat pe George și a pronunțat depunerea lui din rangul de rege al Boemiei, eliberându-i pe toți credincioșii catolici din Boemia de jurământul lor de credință față de George. Împăratul Frederic al III-lea și regele Matia al Ungariei, fostul aliat al lui George, s-au alăturat nobililor boemi răsculați, delanșând Războiul Boem. Regele Matia a cucerit o mare parte din Moravia și a fost încoronat de partidul papal în
George de Poděbrady () [Corola-website/Science/335977_a_337306]
-
fost revigorarea limbii, culturii și identității naționale cehe. Cele mai proeminente figuri ale Renașterii Naționale Cehe au fost Josef Dobrovský și Josef Jungmann. După Bătălia de la Muntele Alb din 1620, Ținuturile Cehe au suferit de pe urma politicii de germanizare realizate de împărații Habsburgi. Opresiunea imperială a avut, de asemenea, legătură și cu religia - până la 95% din locuitorii Boemiei erau protestanți (husiți) atunci când Habsburgii au preluat puterea. Deși Habsburgii promiseseră anterior cehilor respectarea libertății religioase, ei au inițiat o politică agresivă anti-Reformă, realizând
Renașterea Națională Cehă () [Corola-website/Science/336003_a_337332]
-
apă dulce în apropiere. Dubrovnik le avea pe ambele, fiind la jumătatea distanței dintre coloniile grecești de la Budva și Korčula, aflate la 95 de mile marine distanță între ele. Sarazinii ; asediul a durat cincisprezece luni și a încetat după intervenția împăratului bizantin, Vasile Macedoneanul, care a trimis o flotă în frunte cu . După declinul Bizanțului, Veneția a început să considere Ragusa un rival ce trebuie supus, dar tentativa de a cuceri orașul în 948 s-a soldat cu un eșec. Cetățenii
Republica Ragusa () [Corola-website/Science/335964_a_337293]
-
și zona înconjurătoare au fost descrise în opera celebrului geograf arab Muhammad al-Idrisi. În opera sa, el menționa Ragusa ca cel mai sudic oraș al Croației. În 1191, negustorii din oraș au primit privilegii de comerț liber în Bizanț de la împăratul Isaac al II-lea Angelos. Privilegii similare fuseseră obținute cu câțiva ani în urmă de la Serbia (1186) și de la Bosnia (1189). al Bosniei este și primul document oficial în care orașul este denumit Dubrovnik. În 1205, când Republica Venețiană a
Republica Ragusa () [Corola-website/Science/335964_a_337293]
-
o parte din teritoriul continental al Ragusei și s-au apropiat de limitele orașului. Ei amenințau să înconjoare complet Ragusa și să-i sufoce comerțul continental. În perspectiva acestui pericol și anticipând înfrângerea turcilor în 1684, Ragusa a trimis soli împăratului Leopold la Viena, în speranța că armata austriacă va captura Bosnia. Din fericire pentru Republică, otomanii au păstrat controlul asupra zonei din jurul orașului. După pacea de la 26 ianuarie 1699, Republica Ragusa a cedat două porțiuni de coastă Imperiului Otoman astfel încât
Republica Ragusa () [Corola-website/Science/335964_a_337293]
-
chiar și atunci când clasele erau divizate de dispute interne. La sosirea lui Marmont în Dubrovnik în 1808, nobilimea era împărțită în două blocuri,„Salamankezi” ("Salamanquinos") și "Sorbonezi" ("Sorboneses"). Aceste nume fac aluzie la anumite controverse apărute din războaiele dintre sfântul împărat roman Carol al V-lea și regele Francisc I al Franței, care avuseseră loc cu 250 de ani în urmă. În cutremurul din 1667, o mare parte dintre nobili au dispărut, și, pentru ca împăratul să mențină controlul, a fost nevoie
Republica Ragusa () [Corola-website/Science/335964_a_337293]