34,737 matches
-
medicale, indiferent de ce parte s-au situat ei. În tentativa de a-și susține statutul de bolnav, pacientul poate recurge la cele mai diabolice forme de presiune psihologică sau de șantaj. (La un moment dat, pacienta în discuție s-a urcat pe pervazul ferestrei secretariatului de la etajul 4, amenințând cu sinuciderea dacă nu i se va satisface cantitatea de insulină solicitată. Am cerut imperios celor două persoane care asistau la scenă să iasă din încăpere ceea ce au și făcut. După câteva
Tratat de diabet Paulescu by Constantin Ionescu-Tîrgovişte, Mirela Culman () [Corola-publishinghouse/Science/92224_a_92719]
-
cel mai mare al lui Irod, care a supraviețuit] a ținut doliu șapte zile din respect pentru tatăl său - obiceiul țării prescria acest număr de zile - și apoi, după ce a dat de mâncare mulțimii și a pus capăt doliului, a urcat la templu” (Josephus, Antichități iudaice 17.200). Cutuma doliului de șapte zile vine chiar din Scriptură: Iosif „a ținut un bocet de șapte zile pentru tatăl său” (Gen 50,10); cu privire la rămășițele regelui Saul și ale fiului său, israeliții „au
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
condiție: dacă el va privi înapoi să o vadă în timp ce era condusă spre ieșirea din Hades, ceea ce el în mod firesc dorea să facă, atunci o va pierde și ea va dispărea pentru totdeauna. Astfel, ei au pornit în călătorie, urcând o scară lungă; dorința lui Orfeu de a-și vedea iubita a fost prea puternică și s-a uitat înapoi, în felul acesta pierzând-o pentru totdeauna. (Recent, am citit un poem feminist în care se afirma că Euridice încerca
Ultimele zile din viaţa lui Isus : ce s-a întâmplat cu adevărat by Craig A. Evans, N. T. Wright () [Corola-publishinghouse/Science/101017_a_102309]
-
se poate de „realiste“, cum ar fi pedeapsa cu moartea sau situația economică a Rusiei, care îl obsedează pe eroul principal. Plutind pe valurile conversației și încercînd să evite una dintre aceste teme, prințul Mîșkin „dă chix“ și eșuează după ce urcase în barca unui pamflet împotriva catolicismului. Nu se poate să faci parte din „lumea asta“, din înalta societate rusă, dacă pui atîta suflet în propriileți idei. Riști să nu ai aderență la ea, să fii luat drept un „idiot“. Ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ei. Împodobit cu flori, balconul părea atârnat deasupra aburului cald din stepă. Un soare de aramă încinsă a atins linia orizontului, rămânând o clipă nehotărât, apoi s-a scufundat repede. Pe cer au fremătat primele stele. Miresme puternice, pătrunzătoare au urcat până la noi o dată cu briza de seară. Tăceam. Cât timp a fost lumină, bunica a cârpit o bluză întinsă pe genunchi. Apoi, când văzduhul s-a amestecat cu umbra ultramarin, a ridicat capul, lăsând deoparte lucrul, cu ochii pierduți în depărtările
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
zare am deslușit sclipirea aceea stinsă - ar fi zis că erau paietele unor valuri mici pe suprafața unui râu. Neîncrezători, am scrutat întunericul care se revărsa pe balconul nostru zburător. Da, o întindere de apă întunecată scânteia în adâncurile stepei, urca, răspândea prospețimea aprigă a ploilor năprasnice. Pânza ei părea să se limpezească treptat într-o lumină mată de iarnă. Vedeam acum ieșind din mareea aceea fantastică conglomeratele negre ale clădirilor, turlele catedralelor, stâlpii felinarelor - un oraș întreg! Uriaș, armonios în ciuda
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
permite o asemenea uitare de sine decât în apartamentul bunicii. Căci era sigură că nu avea să fie nici repezită, nici judecată cu asprime... Își termina periplul ei istovitor, îndoită sub povara bidoanelor enorme. Și când se termina tot laptele, urca la „Șura”, cu picioarele amorțite, cu brațele înțepenite. Dușumeaua, întotdeauna curată, goală, păstra încă o plăcută răcoare matinală. Avdotia intra, o saluta pe bunica și, scoțându-și încălțările ei mari, mergea să se întindă direct pe jos. „Șura” îi aducea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a trăi zile care semănau unele cu altele. Viața ei de altădată rămânea intens prezentă, parcă trăită ieri. Așa era Saranza: încremenită la marginea stepei, într-o adâncă mirare în fața nemărginirii, care începea la porțile ei. Străzi cotite, prăfoase, care urcau întruna pe dealuri, garduri vii înecate în verdeața grădinilor. Soare, priveliști somnoroase. Și trecători care, când se iveau la capătul unei străzi, păreau că înaintează veșnic fără să ajungă vreodată în dreptul tău. Casa bunicii se afla la marginea orașului, în locul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în onoarea Majestății Sale Împăratul Nicolae și a Majestății Sale Alexandra Feodorovna. Orchestra gărzii republicane a intonat imnul rusesc... Iar seara, marele spectacol de gală de la Operă a fost o apoteoză. Precedată de doi purtători de torțe, perechea imperială a urcat scara. Parcă înainta printr-o cascadă vie: rotunjimile albe ale umerilor femeilor, florile deschise de pe corsaje, strălucirea parfumată a coafurilor, scânteierea bijuteriilor de pe decolteuri, toate acestea pe fundalul uniformelor și al fracurilor. Puternicul strigăt „Trăiască Împăratul!” înălța prin ecourile lui
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sipetul cu incrustații de sidef... Îi plăcea izba aceea, departe de cartierele elegante din Boiarsk. Mizeria lor era mai puțin bătătoare la ochi pe străzile cotite, înecate în zăpadă. Și-apoi, era așa de bine, la întoarcerea de la școală, să urci treptele vechi de lemn care scârțâiau sub pași, să străbați antreul întunecos, ai cărui pereți din bârne erau acoperiți cu o blană groasă de promoroacă, și să împingi ușa grea, care ceda cu un icnet scurt foarte viu. Iar acolo
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dădea într-o îmbulzeală sălbatică de țărani care frământau malul clisos al unui fluviu umflat de ploile de toamnă. Da, Charlotte a văzut și asta. I-a văzut pe țăranii mânioși care, cu niște prăjini lungi, împingeau o barjă de unde urca o tânguire interminabilă. Se vedeau niște siluete care, de pe marginea ei, își întindeau spre mal mâinile descărnate. Erau bolnavii de tifos, părăsiți, pe care îi ducea apa, în cimitirul lor plutitor, de mai multe zile. La fiecare încercare de a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
chiar la fund. Pe acesta îl smulgeau bandiții în raitele lor nocturne. Știa că locul cel mai bun de pe acoperișul unui vagon era lângă gura unui ventilator: la deschizătura aceea erau agățate frânghii care-ți permiteau să cobori și să urci înapoi rapid. Și când, din fericire, găsea loc pe un culoar ticsit, nu era de mirare dacă vedeai un copil speriat pe care oamenii ghemuiți pe jos îl dădeau unii altora spre ieșire. Cei care se chirceau în apropierea ușii
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să ne găsim adăpost. Strada, sufocată de căldură în urmă cu o clipă, s-a cufundat într-un amurg rece, măturat de rafale de grindină. Era pavată ca pe vremuri - cu lespezi mari, rotunde, de granit. Ploaia a făcut să urce dinspre ele un miros puternic de piatră udă. Priveliștea caselor s-a estompat de după un văl de apă - și, datorită mirosului aceluia, te puteai crede într-un oraș mare, seara, sub o ploaie de toamnă. Vocea Charlottei, care, la început
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mai avut timp să-și cumpere vase noi și tacâmuri. Fiodor tăia pâinea cu cuțitul adus de pe front - făcut dintr-o baionetă... Ascultând istorisirile celor mari, mi-l închipuiam astfel pe bunicul în timpul acelei revederi incredibil de scurte: un soldat urca treptele izbei, privirea i se pierdea în cea a soției lui și abia apuca să spună: „M-am întors, vezi...”, înainte de a se prăbuși și de a muri din cauza rănilor. 3 În anul acela, Franța m-a încătușat într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
curajul de a-și reînnoi tentativa. Devenise traducătoare într-una dintre marile uzine ale orașului nostru. Ca și cum franceza aceea tehnică și impersonală ar fi dezvinovățit-o de francitatea ei criminală. Cercetam cele două vieți banale și extraordinare totodată și simțeam urcând în mine o mânie confuză. Nu știam prea bine împotriva cui. Ba da, știam: împotriva Charlottei! Împotriva seninătății universului ei francez. Împotriva rafinamentului inutil al acelui trecut imaginar: ce nebunie să mă gândesc la cele trei făpturi ivite pe o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
extirpa din ele suferința, nedreptatea, moartea. Da, să ajungi din urmă mașina neagră pe străzile Moscovei și să o nimicești sub palma ta de uriaș. Apoi, ținându-ți respirația, să însoțești cu privirea tânăra femeie care împinge poarta casei sale, urcă scara... Să refaci Istoria. Să purifici lumea. Să izgonești răul. Să oferi adăpost tuturor acelor oameni în inima ta, pentru a putea să le dai drumul într-o zi, într-o lume eliberată de rău. Dar, până atunci, să împărtășești
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lăsa în jos fereastra și îi întreba pe indivizii răzleți care mergeau de-a lungul șinelor numele locului. Dar nimeni nu știa să-i informeze. Era un oraș fără nume! Un oraș populat cu străini. Un oftat de mulțumire a urcat dinspre grupurile esteților. Iar eu, printr-un abil flash-back, reveneam în compartiment pentru a vorbi din nou despre dragostea hoinară a călătorilor mei extravaganți... În momentul acela, peste mulțime, am văzut capul zburlit al lui Pașka. A ascultat câteva minute
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
totodată disprețuitoare și neliniștită. Buzele i-au fremătat. - Ești bolnav sau ce-i cu tine? a spus ea tăindu-mi vorba pe tonul acela nazal cu care fetele de pe Muntele de bucurie îi repezeau pe pisălogi. Am încremenit. Ea pleca, urcând spre primele clădiri din port, și, în curând, s-a cufundat în umbra lor masivă. Începeau să apară muncitorii la ușile atelierelor. Câteva zile mai târziu, în învălmășeala nocturnă de pe Munte, am auzit conversația colegilor mei de școală, care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
valide, care a țâșnit lângă primul și, brutal, a scos bancnota din lada ciungului. Charlotte a rostit un „Ah!”, apoi și-a deschis din nou sacoșa. Dar soldatul care tocmai îi mângâiase piciorul părea resemnat - întorcându-i spatele agresorului său, urca deja pe străduța foarte piezișă al cărei capăt se deschidea spre cer... Charlotte a rămas o clipă nehotărâtă - să-l ajungă din urmă? Să-i dea din nou bani? A mai văzut câteva samovare care își împingeau lăzile spre ea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
plevuștile, într-o seară de război, da, chiar și cele două licăriri de lumină contribuiau la imposibilitatea morții ei. Și cel mai minunat era că nu trebuia nicidecum să demonstrez asta, să explic, să conchid. O priveam pe Charlotte, care urca pe mal să se așeze la locul ei preferat, sub sălcii, și repetam în sinea mea ca pe o evidență luminoasă: „Nu, toate clipele astea nu vor dispărea niciodată...” Când m-am dus lângă ea, bunica a ridicat ochii și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
voioasă: dacă pleacă trenul, ducându-ne într-o direcție necunoscută, fabuloasă? De data aceasta nu puteam să așteptăm. Uzi cum eram, trebuia să ne întoarcem acasă înainte de căderea nopții. M-am cățărat primul, i-am întins mâna Charlottei, care a urcat pe scări. În clipa aceea, trenul s-a pus în mișcare. Am traversat palierul alergând. Eu încă aș mai fi putut să sar. Dar Charlotte nu... Am rămas în deschizătura care se umplea de un vânt din ce în ce mai puternic. Traseul potecii
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
misterios pentru mine, cu o lampă aprinsă pe masă, o comodă veche din lemn întunecat, un tablou ușor desprins de perete. M-a înfiorat, atât de veche și de familiară mi s-a părut dintr-o dată căldura intimității întrevăzute. Să urci scara, să bați la ușă, să recunoști un chip, să fii recunoscut... m-am grăbit să alung senzația de regăsire pe care atunci nu o consideram decât ca pe sfârșeala sentimentală a unui vagabond. Viața s-a consumat rapid. Timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
grilajului de la poartă. Pe peretele poros al cubului, am citit câteva cuvinte, fără să le pricep imediat înțelesul: Concesiune pe veci. Nr... Anul 18... Undeva în spatele copacilor s-a auzit un fluierat urmat de o conversație. Doi bărbați, doi paznici urcau pe alee. M-am ridicat încet și, prin oboseala și toropeala de început de boală, am simțit reflectarea unui surâs pe buzele mele: „Probabil că deriziunea intră în natura lucrurilor din această lume. La fel ca și legea gravitației...” Toate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
umpleau de zumzete, de siluete, de mișcări ce amestecau istoria cu literatura. Era un șuvoi de imagini, a căror intensitate plină de viață și foarte concretă aproape că îmi făcea rău. Parcă auzeam foșnetul rochiei lungi a unei doamne care urca într-o birjă. Ea aduna în gestul acela simplu zilele îndepărtate ale tuturor femeilor anonime care trăiseră, iubiseră, suferiseră, priviseră cerul acela, respiraseră aerul acela... Simțeam fizic nemișcarea scrobită a unui notabil în haine negre: soare, piața mare dintr-un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
va repeta această imperceptibilă atenuare: „groaznic”. Și așa mai departe, coborând de fiecare dată o treaptă minusculă în calitatea anunțată: „penibil”, „intolerabil”, „dezagreabil”... Pentru a ajunge în sfârșit doar la „rău” și, trecând prin „mediocru”, „mediu”, „oarecare”, să începi să urci din nou panta cu „modest”, „satisfăcător”, „acceptabil”, „convenabil”, „agreabil”, „bun”, și să ajungi, după vreo zece minute, până la „remarcabil”, „excelent”, „sublim”. Veștile pe care le-am primit din Saranza la începutul lunii august suferiseră, parcă, o transformare asemănătoare. Căci, transmise
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]