KorAP: Find »[drukola/base=ținut & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...137 138 139 ...508 >

12,690 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

românești rezultă din mai multe împrejurări: influența slavă asupra limbii române (marele număr de cuvinte slave în limba română), toponimia slavă răspândită în toate regiunile românești, importanța slavilor în alcătuirea nobilimii locale. Un lucru este cert: în ciuda dominării lor, în ținuturile de la Dunăre și Carpați, timp de câteva secole, slavii instalați aici au fost asimilați (romanizați) în întregime, pierzându-și treptat limba și trăsăturile proprii în mijlocul majorității românești. Pentru ca acest proces etnic să fi fost posibil, trebuie ca daco-romanii să fi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Bizanțul, Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, creștinarea bulgarilor (864-865) a avut consecințe însemnate în regiunile învecinate românești, mai ales în Dobrogea și Banat. Evenimentele bisericești sud-dunărene, conturate după 864, au influențat mult ținuturile nord-dunărene, în acest fel, s-a născut teza tradițională a pătrunderii liturghiei slave, prin filieră bulgară, considerată firească și acceptabilă de istorici, în general (mai puțin Iorga). Această pătrundere instituțională (liturgică și organizatorică) a formelor bisericii (creștine) bulgare s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unități teritoriale mai întinse, cnezate și voievodate, în tot spațiul carpato-nistrean. Cronicarul polon Dlugosz face referire la "Țara Șepenițului", un voievodat situat în nordul Moldovei, în partea sudică a regatului polon, iar D. Cantemir, în Descriptio Moldaviae, vorbește despre trei ținuturi vechi ale Moldovei, adevărate republici țărănești, în Câmpulung, Vrancea și Tigheciu. Alte posibile formațiuni erau în estul Moldovei, în părțile Orheiului și Lăpușnei. După invazia mongolă din 1241, întreg spațiul estic dintre Carpați și Nistru a intrat sub dominația lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Peuce, Tulcea, II, 1971, p. 257-260; R. Șt. Ciobanu, Evoluția, rolul și însemnătatea Mitropoliei din Vicina, în Peuce. Studii și cercetări de arheologie, Tulcea, VI, 1977, p. 233-243; I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei și rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ținuturile românești, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină, Galați, 1977, p. 149-169; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 230-236. 35. R. Rosetti, Despre unguri și episcopiile catolice din Moldova, în AARMSI, t. XXVII

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nou Dunărea de Jos, dar abia după preluarea întregului Paristrion, în 1001, și după victoria decisivă din 1014 și desființarea Bulgariei ca stat, în 1018, teritoriile sud-dunărene au devenit, în mod durabil, provincii bizantine, iar vecinătatea lor a înrâurit considerabil ținuturile din stânga Dunării. În aceeași vreme, la începutul secolului al XI-lea, Bizanțul și-a impus controlul și pe țărmul nord-pontic și, în 1016, a declanșat o puternică expediție navală împotriva statului chazar. Influența Bizanțului în nordul Dunării devenise un fapt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
știm dacă fortificațiile (cetățile) erau situate în nordul sau în sudul Dunării-după unii cercetători, ele existau doar în Dobrogea, în preajma Dunării, dar alții consideră că bizantinii au stabilit capete de pod pe malul stâng. Aceste împlanturi (fortificații) erau orientate înspre ținuturile sudice ale Moldovei, câmpia munteană și părțile meridionale ale Transilvaniei și Banatului. După terminarea operațiilor militare, Ioan Tzimiskes a luat măsuri de consolidare a frontierii Dunării, în acest context, au fost întărite locurile strategice, fostele cetăți romano-bizantine, Capidava, Axiopolis, Noviodunum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
meseriași și negustori, care poartă denumiri străvechi slavo-române, ca Bistrița, Brașov, Sibiu, doar coloniștii le-au numit altfel. Ele erau legate de piața comercială a Vienei, de drumul postavurilor din Flandra. În vecinătatea lor, spre Dunăre și Marea Neagră, se aflau ținuturile românești de la sud și est de Carpați, aflate în aceste secole sub stăpânire cumană și mongolă, în timp ce navigația corăbiilor la Porțile de Fier era dificilă. Cu toate acestea, în 1275, o corabie venită de la Viena a reușit să navigheze pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după instalarea Imperiului la Dunăre, s-a ajuns la o sinteză în această regiune. Este o imitație a ordinii, a ascultării turcești, de la pecenegi, conform mărturiei temeinice a cronicarilor bizantini, Attaliates și Comnena, crede Iorga. Fără a indica localitățile și ținutul asupra cărora se întindea stăpânirea acestora, este o evidență că pe teritoriul din Paristrion se închegau noi formațiuni politice locale. Conducătorii lor, ca și o bună parte a populației, erau probabil alogeni la un moment dat. Însă, indiferent de originea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sat românesc" (Anna Comnena). Beniamin de Tudela, călător evreu, vorbind despre vlahii din munți spune, în 1166, că "nici un principe nu-i stăpânește", iar în timpul cruciadelor (1190), un nobil din suita împăratului Frederic Barbarossa notează că a pătruns "într-un ținut bogat, numit Vlahia, nu departe de Salonic, unde am aflat belșug de produse". Vlahia Mare a dăinuit, ca ținut autonom, și după întemeierea împărăției vlahe, în 1185-1186. Cea dintâi alcătuire politică românească, menționată la sfârșitul secolului al X-lea, Vlahia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
principe nu-i stăpânește", iar în timpul cruciadelor (1190), un nobil din suita împăratului Frederic Barbarossa notează că a pătruns "într-un ținut bogat, numit Vlahia, nu departe de Salonic, unde am aflat belșug de produse". Vlahia Mare a dăinuit, ca ținut autonom, și după întemeierea împărăției vlahe, în 1185-1186. Cea dintâi alcătuire politică românească, menționată la sfârșitul secolului al X-lea, Vlahia Mare a durat patru sute de ani, sub forma unei formațiuni autonome. Abia în 1397, sultanul Baiazid cucerește Thesalia și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Petru, era foarte capabil și inventiv "să născocească ceea ce era de folos în situațiile fără ieșire" (Choniates, p. 519, în Fontes, III, p. 265). Împăratul Anghelos, încercând să dea o lovitură decisivă răsculaților, a hotărât să atace părțile apusene ale ținutului răsculat și, plecând din Philipopol, în toamna 1187, s-a îndreptat spre Triadița (Serdica), dar, la apropierea iernii, el a lăsat armata pe loc și s-a întors la Constantinopol.25 În primăvara 1188, împăratul a reluat expediția și a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Asăneștilor, dar și prin conținutul planului politic urmărit de frații Petru și Asan. Astfel, ei ar fi dorit ca în granițele noului stat, pe care căutau să-l legitimeze ca pe o continuare a primului țarat bulgar, să intre toate ținuturile care aparținuseră acestuia. Pentru moment, forța lor militară nu le permitea să-și îndrepte atenția și spre răsărit și spre apus, o tentativă a răsculaților de a-și extinde autoritatea și asupra Dobrogei putea eșua. Teritoriul fostei provincii Scythia Minor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
consolidarea stăpânirii în nordul țării, el temându-se de o năvălire a regelui Ungariei în Bulgaria. În acest scop, el a strâns relațiile cu cumanii și românii din nordul Dunării și a încercat să încorporeze statului său Serbia, ca și ținuturile românești din nordul fluviului. El a dus lupte înverșunate cu regatul Ungariei pentru stăpânirea Severinului, punct strategic important de control a teritoriului nord-dunărean. Într-un moment în care atenția sa era concentrată în această direcție, pe neașteptate, a intervenit moartea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
I (1241-1246), a fost ucis într-o conspirație, iar fratele său, Mihai Asan II (1246-1256) a avut aceeași soartă. În acești ani grei, statul Asăneștilor a suferit pierderi teritoriale, Tracia, regiunea Munților Rodopi, țărmul egeean, aproape întreaga Macedonie, Albania și ținuturile din nord-vest. După Mihail Asan, a urcat pe tron vărul său, Căliman II Asan (1256-1257), care, în scurt timp, a fost detronat și ucis. Prin moartea acestuia, în 1257, se stingea linia masculină a dinastiei Asăneștilor, care condusese statul începând

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și papalitatea urmăreau extinderea prezenței lor în teritoriile românești extracarpatice, adică în ceea ce se numea "Cumania". În 1222, posesiunile cavalerilor se extind dincolo de munți, probabil la cotul Carpaților. În felul acesta, coroana ungară își extindea influența (dominația) în Țara Severinului, ținut strategic stâpânit de ducele Glad din Banat, în secolul al X-lea, dar ocupat de regele Ștefan cel Sfânt la începutul secolului următor (de pildă, Orșova). Țara Severinului apare frecvent în izvoare, în secolele XIII-XIV, iar după constituirea statului Asăneștilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
județe medievale, cu denumiri precum Argeș, Gorj, Ialomița, Prahova, ceea ce dovedește că vetrele lor de existență erau acoperite anterior de uniuni de obști. Chiar și în secolul al XVIII-lea, banul Mihai Cantacuzino putea afirma că Țara Românească cuprindea 17 ținuturi (județe), adică 17 "voievodaturi"! El echivala, în cunoștință de cauză, unitățile administrative existente (județele) cu vechile formațiuni politice, voievodatele.32 Situația social-politică la sud de Carpați Diploma Ioaniților După încercarea regalității de a organiza banatul de Severin, în 1233, se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
politice aflate la sud de Carpați. Cumania era situată la răsărit de Olt, în Muntenia. "Țara" lui Seneslau, amintită nominal în document, se afla în spațiul "Cumaniei", adică la est de Olt, în partea de nord-vest a Munteniei. Ea cuprindea ținutul istoric Argeș-Muscel, dar se extindea și pe versantul nordic al Carpaților, până la Olt, asupra Țării Făgărașului, includea și Țara Loviștei, la nord, iar la sud, se întindea până în Vlașca și Teleorman. Centrul acestui mare voievodat era valea superioară a Argeșului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Mare nu este cunoscut, dar localizarea lor este înlesnită de arheologie. În Transilvania, în anumite zone, românii s-au bucurat de condiții favorabile pentru menținerea autonomiei și drepturilor lor ca neam, așa cum s-a întâmplat în regiunile mărginașe sau în ținuturile împădurite din Munții Apuseni. În Oaș și Maramureș, în regiunea Almajului din Banat, în nordul Bihorului, în Sălaj, în ținuturile vestice, un număr de peste 20 de "țări" românești și-au păstrat, în secolele XI-XIII, forma de organizare social-politică proprie. Cea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de condiții favorabile pentru menținerea autonomiei și drepturilor lor ca neam, așa cum s-a întâmplat în regiunile mărginașe sau în ținuturile împădurite din Munții Apuseni. În Oaș și Maramureș, în regiunea Almajului din Banat, în nordul Bihorului, în Sălaj, în ținuturile vestice, un număr de peste 20 de "țări" românești și-au păstrat, în secolele XI-XIII, forma de organizare social-politică proprie. Cea mai mare parte a acestora și-au continuat existența și după cucerirea maghiară. Atestarea în izvoarele scrise a "țărilor" românești

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1199; în 1271 este menționată "pădurea Maramureș", iar în 1299, "țara Maramureș" (terra Maramoross). Conform documentelor din secolul al XIV-lea, Maramureșul cuprindea 100 de sate românești, cu organizare politică și teritorială proprie, în frunte cu un voievod Organizate în ținuturi muntoase sau teritorii împădurite, aceste "țări" n-au putut fi încorporate regatului, ele și-au păstrat libertatea. Dar se întâmpla și ca Țara Beiușului, cu cele 80 de sate românești, să intre în stăpânirea episcopiei de Oradea. Stadiul de organizare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vale", vechile uniuni de obști. "Țările" mai mici, Oașul și Amlașul, nu au fost voievodate. Astfel, conform documentelor, la începutul secolului al XIV-lea, voievodatul (țara) Maramureșului era alcătuit din șapte "cnezate de vale", situate pe văile principale ale acestui ținut. În Țara Hațegului, existau șase asemenea "cnezate", structuri teritoriale mai mici, conduse de familiile feudale, având ca reședințe cetăți și biserici, formațiuni teritoriale autonome. Voievozii "țărilor" românești, din secolele XII-XIII, tind să devină ereditari în familiile respective, concret, în Maramureș

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tezaur la Amnaș (jud. Sibiu). Aceste tezaure datează de la mijlocul secolului al XII-lea și aparțineau unor persoane influente, poate conducători ai Țării Făgărașului. Numeroasele monede bizantine denotă intensele legături economice, politice și culturale cu Bizanțul din secolele XI-XII ale ținuturilor din sudul Transilvaniei. La acestea se adaugă descoperirile de la Morești și tezaurul de la Sălacea (jud. Bihor), cu 800 monede.38 Sistemul de guvernare al voievodatului Transilvaniei a fost rezultatul a două procese corelate: 1. pe de o parte, constituirea unor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
La începuturile organizării lor pe teritoriul Transilvaniei, secuii au avut două feluri de structuri sociale ce au coexistat pe durata câtorva secole: organizarea veche, în triburi și neamuri ("genera"), împărțite pe "ramuri" și organizarea mai nouă, teritorială, evoluată, după care ținuturile lor erau împărțite în scaune, în cursul secolului al XIII-lea. Organizarea secuilor a purtat amprenta puternică a rostului militar grăniceresc, pentru care au fost așezați de regele Ungariei în răsăritul Transilvaniei. Acest teritoriu era împărțit în unități administrative, judiciare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sau au favorizat colonizările pașnice. Boemia și Ungaria au respins atacurile germane, dar teritoriile slave dintre Elba și Oder, mai slabe, au fost cucerite în secolul al XII-lea, iar în secolul al XIII-lea, Ordinul teutonic a cucerit alte ținuturi slave și baltice. Colonizările răsăritene ale germanilor au fost favorizate de autoritățile politice locale -țăranii aduceau cu ei o bogată experiență, în timp ce meșteșugarii lucrau cu tehnici avansate. Colonizarea germană în Răsărit a avut un dublu caracter: în timp ce coloniștii germani au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Transilvania a fost și așezarea lor de către regalitate într-un teritoriu cucerit de puțin timp sau în curs de cucerir, locuit în cea mai mare parte de români (autohtoni). Sașii au fost așezați în enclave regale, alături de care se aflau ținuturi românești ce își păstrau, în secolul al XII-lea, parțial, autonomia. În concepția regalității ungare, colonizarea sașilor trebuia să contribuie la consolidarea stăpânirii sale în Transilvania. Beneficiind de largi privilegii economice, sașii au fost antrenați și în apărarea regatului, cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]