6,179 matches
-
reamintit la rândul lor coruperea medievală a noțiunii de dar, falsificat de teologia morală romano-catolică prin sistemul politico-juridic al indulgențelor. Este darul mai mult decât un contract? Nu cumva obsesia meritocratică a unei modernități obsedate de tranzacții indică uitarea esenței nevăzute a dăruirii? Recent, Jacques Derrida 1 ne-a reamintit faptul că exigența reciprocității perfect simetrice într-un schimb economic amenință gratuitatea originară a manifestării darului. Așadar, cum poate fi primit un dar într-o lume sufocată în detaliile prozaice ale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
una dintre condițiile generozității. Este însă dăruirea de sine cu adevărat posibilă în condițiile insurmontabile ale finitudinii noastre? Când decid să fiu răspunzător pentru unul dintre semenii care mă înconjoară, nu îi ignor oare pe aproape toți ceilalți, văzuți și nevăzuți? Pe ce temei prefer calea unei dăruiri unilaterale? Rămânem până la urmă îndatorați față de întreaga umanitate. Mai poate fi moartea, în acest caz, măsura absolută a darului? Cum poate muri cineva cu adevărat împăcat cu sine, câtă vreme n-a primit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și Darstellung („re-prezentificare”) ține de două moduri de apariție în lume a operei. Reprezentarea obiectivează creația, în timp ce re-prezentificarea, cu geniul său liturgic, face posibilă surpriza și chiar revelația. Resursele unei creații sunt inepuizabile. Rădăcinile operei artistului sunt ascunse într-un „nevăzut” găzduit de interioritatea patetică a subiectului creator. Înțelegerea este un moment de rezonanță, consonanță sau poate chiar unison. Opera de artă ilustrează, ca eveniment, importanța și obligația actului revenirii hermeneutice, în absența căreia orice judecată ar deveni o condamnare fără
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
omenești Sfânta Scriptură 4. Cu alte cuvinte, îngerul este un dublu agent hermeneutic: mijlocește atât „întruparea” revelației în textele prorocilor și ale apostolilor, cât și interpretarea acesteia în mâinile teologilor inspirați. Slujitor al lucrării Pedagogului, îngerul este și un logoped nevăzut, venit în ajutorul celor chemați să predice Cuvântul divin. Angelus Silesius nu este, așadar, departe de această înțelegere. Teologia sa are inflexiuni apofatice atunci când caută să dezlege taina prin „multe și neobișnuite paradoxuri”: Dumnezeu este necuprins (Gott ergreifft man nicht
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ucenicului cel iubit, Ioan, luând apoi, în chip minunat, numele iubitorului de Dumnezeu: Teofil. Însă dintre toți cei care îl aud, foarte puțini îl ascultă și încă și mai puțini îl urmează. Dincolo de discreta fidelitate a unor ucenici și prieteni nevăzuți, euforia epidermică a asistenților săi cedează cu ușurință unor obligații străine: „Cereți de la mine blagoslovenie atât cât sunt aici” - spunea cândva părintele. Sau: „cuvântul meu e sămânță pe pământ pietros”. Pierdem din vedere că numai ca om al dumnezeieștilor slujbe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un program de viață duhovnicească lipsit de relaxări și comodități, chiar dacă e trăit la o vârstă înaintată. Nu știm întotdeauna că tot ceea ce primim în predica sa, dar mai ales în conferințele susținute curtenitor și afabil, e fructul unei ortopraxii nevăzute: asceză continuă, fără crispare, dar sinuoasă. Monahul care recită poezii nupțiale este înconjurat ocrotitor, pretutindeni, de tineri. Remarcabil este faptul că tocmai acest monah - părintele Teofil - le arată calea spre lumină. Nu este întâmplătoare această apropiere și nici neutră ca
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
precis, tentația obiectivării idolatre suferă sabotajul ascetic al dorinței. Pregustând infernul morții, suntem gata să abandonăm iluzionismul magic al culturii spectacolului. Instinctele prădătoare ale animalității sunt răstignite cu piroanele duhovnicești ale crucii. Patosul vieții își aruncă lumina peste chivotul inimii nevăzute a omului. În revelația lui Hristos, conținutul manifestării nu diferă cu nimic de modalitatea apariției; altfel spus, metoda este nedespărțită de adevăr. Adevărul este unit cu Duhul Adevărului. Calea e însăși Viața. Dimpotrivă, lumea este un montaj de umbre mișcătoare
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a te ruga, un fel de a tăcea in forma pauperis. Imitând aceste aparențe, am crede că vom asista și la apariția esenței smereniei. Din păcate, rezultatul este contrar. Exhibarea semnelor vizibile ale unei virtuți care ne face, prin excelență, nevăzuți nu ține decât de o păcăleală demonică. Esența acestei înșelări ține de făgăduința deșartă; tiranii, mici sau mari, ai acestei lumi promit întodeauna mai mult decât pot oferi. În acest stadiu, duplicitatea fenomenologică n-a fost depășită. La fel se
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
plecat deja pe cărarea Împărăției nu alungă mirarea. Uimirea îmblânzește gesturile mai mult decât cuvintele; gesturi de copil, care cuprind mângâierea tandră sau atingerea temătoare, fără să cunoască violența poftei sau plăcerea manipulării. Prin contemplația naturală, misticul își însoțește mirarea, nevăzut și neauzit, cu o perpetuă laudă (Evagrie Ponticul). Monahul face în sine sinteza între percepția oculară a lumii - care pentru greci este un mic rezumat taumaturgic - și sensibilitatea auditivă a poeticii iudaice, înclinată teocentric spre imnografie. Pe scurt, monahul este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
înțelege însă consecințele acestui polinom hermeneutic, trebuie să percepem multiplele acorduri între textul și Cuvântul scripturistic. Cum se articulează consensul semantic în interpretarea și restituirea unității transcendentale a Bibliei? Pentru primii creștini, Scripturile erau un ansamblu organic ieșit din pântecele nevăzut al Bisericii. Ca revelație, Scripturile sunt opera lui Hristos. Ca autor al revelației, El se întrupează în cuvintele Scripturii (II Timotei 3, 16); ca exeget, El restabilește unitatea dintre Vechiul și Noul Testament (Ioan 1, 18); ca prim hermeneut, El descoperă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și întreg pe care Scripturile sfinte o întrețin cu istoria genezei și a receptării lor. Redactate pe rând, carte după carte, Scripturile sunt citite - cel puțin în tradiția Bisericii - ca un întreg ivit din mariajul lui Dumnezeu cu istoria. Cuvântul nevăzut se naște din membrana amniotică a Duhului. Hristos nu vorbește despre Sine decât pentru a-L descoperi pe Tatăl. Sensul lumii este revelat în conversația perihoretică a Tatălui cu Fiul, ai cărei martori suntem, în Duhul. Pe lângă gramatica liturgică a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
se însoțește cu tăcerea. Cuvântul din Scripturi are o prezență iconică, precedând și urmând evenimentului comuniunii euharistice. Atât în actul ruminației, cât și în taina Euharistiei, fără invocarea Duhului - adică în absența epiclezei - nu se poate vorbi despre prefacere. Conversația nevăzută cu Logosul presărat în câmpul creației și pământul Scripturilor seamănă cu arta grădinăritului. Euharistia este primăvara parfumată a grădinarului, care, precum trandafirul lui Angelus Silesius, crește și înflorește ohne warum... Grădinarul tâlcuitor de înțelesuri va fi fericit să adoarmă sub
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
osuarul adamic), icoana încearcă imposibilul. În fapt, orice poetică a Patimii are sarcina de a zugrăvi episoade inaccesibile cronicarului, cum sunt cuvintele rugăciunii din Ghetsimani, plânsul creației din Vinerea Mare sau coborârea în iad. Punctul maxim al acestui avans în sfera nevăzutului este atins de icoana Învierii Domnului, ai cărei martori de primă instanță sunt doar Tatăl, mormântul gol și giulgiul cu miresme. Icoana clasică a Învierii este de fapt icoana pogorârii în iad, ce păstrează câteva elemente esențiale din reprezentarea răstignirii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a intrat să rămână cu ei. Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a făcut nevăzut de ei. Și au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 27-32). Entuziasmul cu care Yannaras îmbrățișează tezele lui Heidegger despre teologia creștină aruncă într-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
transă, Răsăritul își scutura capul spre Apus, iar soarele și-l scutura pe al lui, deasupra tuturor. Deodată am avut senzația că sub pleoapele mele închise se sparg bășici; mîinile mi se încleștară pe sarturi, ca niște menghini; o forță nevăzută, binevoitoare, mă salvase; scuturat de-un fior, mi-am venit în fire. Și iată că, la nici patruzeci de stînjeni în fața vasului nostru, un cașalot uriaș se rostogolea prin apă ca o fregată răsturnată, iar spinarea-i lată, neagră și
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
enormă, iar izvoarele interioare sînt atît de numeroase și de depărtate, încît balena va continua mult timp să sîngereze așa, întocmai cum un rîu continuă să curgă, chiar pe vreme de secetă, deoarece izvoarele lui se află departe în munții nevăzuți. Bunăoară acum, cînd ambarcațiunile vîsliră înspre balenă, primejdios de aproape de coada ce se zbătea, iar lăncile începură să i se înfigă în trup, din fiecare rană nouă țîșnea cîte un jet înalt, în vreme ce răsuflătoarea naturală din creștetul capului își trimitea
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
albul secret al pîntecului; și, lungindu-se acolo ca un buștean, își dădu duhul. Ultimul ei jet fu și cel mai jalnic: ai fi zis că-i coloana lichidă a unei fîntîni maiestuoase, a cărei apă, oprită de o mînă nevăzută, scade treptat, înainte de a se lăsa la pămînt, cu un gîlgîit stins și melancolic. în curînd, în vreme ce echipajele așteptau sosirea vasului, cadavrul păru să se scufunde, cu toate comorile sale neatinse. La porunca lui Starbuck, oamenii îl legară cu parîme
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
uneltele folosite în diferitele operațiuni sînt, de asemenea, curățate cu grijă și puse la locurile lor. Capacul cel mare e frecat și așezat din nou peste cazane; nici un butoi nu se mai vede acum; toate, palancurile sînt depozitate în tainițe nevăzute; iar cînd, prin strădaniile combinate și simultane ale aproape întregului echipaj, această curățenie generală e dusă la bun sfîrșit, oamenii purced la propria lor spălare, se primenesc din cap pînă-n picioare și, în cele din urmă, ies pe puntea imaculată
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
treilea cu un cocoș cu pliscul deschis; deasupra acestora se boltea un crîmpei de zodiac, cu obișnuitele-i inscripții cabalistice, cheia de boltă a soarelui pătrunzînd în punctul de echinox în zodia Cumpenei. Tocmai în fața acestei monede ecuatoriale se oprea, nevăzut de nimeni, Ahab. Ă „Culmile munților, turnurile și celelalte lucruri mari și înalte au totdeauna ceva egoist. Iată aceste trei piscuri - sînt mîndre ca însuși Lucifer. Turnul acesta semeț e Ahab; vulcanul acesta, e Ahab; pasărea aceasta vitează, neînduplecată și
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
se străduiau, în măsura în care le stătea în putință, să ascundă restului lumii pomenita întîmplare, învăluind-o în mister; așa se face că, pînă să se afle de ea pe puntea vasului Pequod, se scursese atîta amar de vreme. Dar, fie că nevăzuta și ambigua congregație a duhurilor văzduhului sau răzbunătorii prinți și potentați ai focului, au sau nu vreo legătură cu muritorul Ahab, fapt este că acesta a luat măsuri practice și urgente în ce privește piciorul său: și anume, l-a chemat pe
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
sfinte decît umbrele misterioase ce se tîrau pe fața sărmanului Queequeg, în clipa cînd zăcea nemișcat în hamacul lui, iar marea părea ea însăși să-l legene blînd, purtîndu-l pe ultimul său drum și ridicîndu-l din ce în ce mai sus, pe undele ei nevăzute, spre paradisul ce-i era hărăzit. Toți membrii echipajului îl socoteau pierdut; cît despre Queequeg, ceea ce credea el însuși despre soarta lui, ieși la iveală în chip ciudat într-o rugăminte pe care ne-o făcu. într-o zi, în
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
ce se rostogoleau, gîlgîind, în urma lui - ai fi zis că Pequod e împins înainte de mîinile desfăcute ale unui colos. Briza sufla cu atîta putere, încît aerul și cerul păreau niște vele umflate, gigantice. întreaga lume gonea, mînată de vînt. Soarele nevăzut, ascuns de însăși lumina puternică a dimineții, se ghicea doar după intensitatea razelor lui, strînse ca niște baionete într-un mănunchi. Peste tot străluceau parcă blazoanele unor regi și regine din Babilon. Marea era ca un creuzet cu aur topit
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
vreme, zveltul Fedallah căpătase o înmlădiere atît de bizară și părea veșnic scuturat de un tremur atît de straniu, încît oamenii începuseră să se întrebe dacă era o făptură muritoare sau doar o umbră tremurătoare aruncată pe punte de trupul nevăzut al cuiva. Umbra aceea plana necontenit acolo; nici măcar noaptea nu-l vedeai coborînd în cală sau dormind. Stătea ore-n șir pe punte, fără să se așeze sau să se rezeme de ceva, iar ochii lui galbeni, dar uimitor de
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
părea să fie stăpînul, iar celălalt sclavul lui, căci firea lui dominatoare li se dezvăluia zilnic, ceas de ceas, clipă de clipă, supușilor săi. Ceea ce nu-i împiedica să pară amîndoi legați la același jug și mînați de un tiran nevăzut - o umbră firavă, alături de un trup vânjos. Orice ar fi fost partul, Ahab era ca o chilă trainică, de neclintit. La cele dintîi licăriri ale zorilor, glasul lui răsuna la pupa ca un dangăt: Ă Sus pe catarge! Și toată
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
minute în arboradă, cînd unul dintre șoimii aceia marini, cu ciocul roșu, care se rotesc adesea în jurul catargelor armate ale balenierelor, începu să zboare pe lîngă capul lui, cîrîind amarnic. După ce se roti astfel, țesînd în jurul capului lui Ahab un nevăzut labirint, se înălță la vreo mie de picioare în văzduh, apoi coborî în spirale și începu din nou să se rotească în jurul capului lui. Dar Ahab, cu privirea ațintită spre orizontul depărtat și încețoșat, nu păru să bage de seamă
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]