27,702 matches
-
aceste intervenții cu articolul lui Arghezi ce îl menționa pe arhimandrit ca având, alături de Dionisie Lungu, o atitudine anticremaționistă, care i-a produs o serie de neplăceri, am fi înclinați să-i atribuim paternitatea. Însă, în lipsa unei confirmări ferme am preferat să nu includ aceste articole în prezenta ediție, deși este posibil ca Șerboianu să fi fost autorul lor. În orice caz, ținând cont de atitudinea sa anti incinerare exprimată deja în 1909, chiar dacă articolele din Glasul Monahilor ar fi fost
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
articol a apărut într-o altă publicație, fiind de altfel total diferit de celelalte intervenții ale sale. Dar arhimandritul a publicat în total 13 articole în revista cremaționiștilor români, însă trei dintre acestea nu cuprind nicio referință la tematică. Am preferat însă să le cuprind în prezenta ediție deoarece oferă un spectru mai larg de înțelegere a textelor sale. Totodată, două dintre textele sale din revista Flacăra Sacră depășesc sfera teoretizărilor, fiind centrate pe evenimente concrete, cum au fost decesul și
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
lipsiți de orice reper moral: Copiii lor sunt cei mai destrăbălați și din ei ies pungași și omorâtori de oameni care au îngrozit mai ales Parisul"117. Pentru a exemplifica aceasta el descria modalitatea prin care socialiștii își înmormântau morții, preferând, de cele mai multe ori, cremațiunea. Un asemenea subiect îi prilejuia comparația cu realitățile românești în care el se regăsea din plin, la acel moment. Astfel, cimitirul îl percepea ca un oraș de morți, unde crucea devenea simbolul prim prin excelentă iar
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
lui Șerboianu în Flacăra Sacră, precum și pe tărâmul cremațiunii, a fost cel dedicat Cremațiunii și religiei creștine. Acest studiu a apărut, cu intermitențe, în 16 numere ale revistei între decembrie 1934 și aprilie 1936. Datorită complexității și dimensiunii sale am preferat să editez toate textele arhimandritului care au legătură cu cremațiunea, sub acest titlu, care mi se pare cel mai potrivit pentru a denumi activitatea sa în domeniu. La nivel general, contribuția lui Șerboianu devenea fundamentală raportată la scopurile declarate urmărite
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
un personaj biblic decedase, constituia o dovadă că existau mai multe maniere de distrugere a corpului uman pentru care trebuia să fi fost și cremațiunea. În ciuda faptul că evreii valorizau focului (exemplificat prin întrebuințarea sa în diverse ritualuri), aceștia au preferat după Șerboianu înhumarea tocmai pentru a se diferenția de celelalte popoare ale vremii. Dar ei continuau să creadă că "nimicirea cărnii însemna nimicirea păcatului"152 și de aceea focul era folosit la sacrificii (trimitere explicită la Moise, care preciza că
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
mediul clerical. Șerboianu utiliza aici separația clară între el însuși și mediul clerical infestat de ignoranță și rea credință: "De ce ascund adevărul învederat și nu lasă mulțimea să se ridice la treapta înaltă, indicată de Dumnezeu ca fiecare "să fie preferat, cum este însuși Dumnezeu?" De ce tu, preot, dai circumstanțe atenuante și liberezi de păcat pe vrăjitori; pe cetitorii în stele; pe cei ce-nfig frigarea arsă în inimile martirilor; pe cei ce se cunună și se botează de două, trei
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
Sacră. Titlul acestei ediții reproduce titlul celui mai consistent studiu asupra cremațiunii aparținând arhimandritului, apărut în Flacăra Sacră, începând din decembrie 1934. Este posibil ca Șerboianu să mai fi publicat încă câteva articole asupra tematicii în Glasul Monahilor, dar am preferat să nu le includ în prezenta ediție deoarece această informație nu a putut fi confirmată, deocamdată. Am menționat însă textele respective în studiul introductiv al acestei ediții. Am păstrat notele de subsol originale. Sublinierile din text aparțin autorului. Trimiterile la
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
tot ceia ce este ignoranță și superstiție. De ce iasă să slujească, în același timp, și lui Dumnezeu și Diavolului? De ce ascund adevărul învederat și nu lasă mulțimea să se ridice la treapta înaltă, indicată de Dumnezeu ca fiecare "să fie preferat, cum este însuși Dumnezeu?" De ce, în același timp, slujitorii altarului primesc jertfe de păcate și ispășire pentru credincioși și totuși încuviințează și încurajează acțiunile atribuite Diavolului și slujitorilor lui cu chip omenesc? De ce tu, preot, dai circumstanțe atenuante și liberezi
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
care aruncă piatra în capul acelora ce din motive pur igienice, estetice, economice sau sociale vin cu câte o inovație, cum de pildă este incinerarea cadavrelor omenești. Din cele expuse în articolele precedente se vede, că incinerarea morților a fost preferată, la unele popoare (cele din sud) din motive igienice, clima fiind prea arzătoare; la altele (cele din nord) din motive de economie a solului prea redus, iar la altele dintr-o superioară concepție ce o aveau despre nemurirea sufletului și
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
diferența ontologică radicală care separă ființarea golită în ea însăși de capacitatea de a se încerca pe sine și, pe de altă parte, ceea ce poartă în sine o asemenea capacitate și se definește prin ea, adică subiectivitatea transcendentală sau, dacă preferăm, Ființa în calitate de Viață. Pe această capacitate se întemeiază acest humanitas al omului. Din această distincție între ființare și Ființă reiese că științele nu vorbesc niciodată despre om sau, ceea ce înseamnă același lucru, că ele vorbesc despre el ca fiind altul
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
de capi, societatea intră în derivă și nu știe unde să le așeze: în rând cu toată lumea sau deviant față de ea. O astfel de tratare determină autoarea să nu se mulțumească cu o perspectivă descriptiv-conservatoare, ce răspunde imediatului, ci să prefere o perspectivă strategică, în care centralitatea se axează pe copil, dar și pe adulta care îl crește, pe democratizarea familiei și asupra perspectivelor parteneriale în locul celor paternaliste în relațiile dintre adulți, precum și în relațiile dintre adulți și puterea politică. Aceste
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
bărbați, șansele ca vreunul dintre ei să recunoască copilul sunt mici2. În societatea românească în tranziție, copiii sunt de multe ori receptați ca o povară de care tatăl, aflat și el într-o situație dificilă din punct de vedere material, preferă să se debaraseze. Se presupune că legăturile cu copilul vor fi reluate atunci când acesta va fi mare. 1.1. Dreptul la viața de familie ca drept la privatitatetc 1.1. Dreptul la viața de familie ca drept la privatitate" Cei mai mulți
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
remarcă observația că ar fi dificil de delimitat cărui model de familie îi aparține o familie sau alta dintr-o comunitate. O propunere pentru a evita această situație ar fi să se creeze alternative de intervenție astfel încât fiecare familie să prefere forma cea mai adecvată profilului său. În acest fel, va crește gradul de implicare socială. Familiile nu ar mai fi tratate ca și cum ar fi toate la fel, iar abordarea diferențiată va permite forme de sprijin specifice. Faptul că apar mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
se receptau ca atare) vulnerabile și dependente de soții lor. Femeile sunt purtătoare ale încărcăturii de gen a trecutului lor. Au fost socializate astfel încât să nu fie capabile de competiție, fiind tratate ca sensibile și emoționale. De aceea, ele vor prefera spațiul protejat al familiei. Așa vor deveni însă „păsări închise în colivie”21. În spațiul privat, în mediul ocrotitor al familiei, femeile ajung să resimtă o nemulțumire față de viața lor, căreia le vine greu să-i dea sens, ajung să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
dimensiunea de gen a educației. După modelul tradițional, fetele sunt îmbrăcate în culori deschise (semnificativă este culoarea roz) și se joacă preponderent cu păpuși, băieții poartă haine de culori mai închise (când sunt mici, sunt îmbrăcați deseori în bleu) și preferă să se joace cu mașinuțe și pistoale. Fetelor le sunt întărite comportamentele care denotă sensibilitate, empatie, chiar atenție pentru relațiile armonioase, băieților le sunt cultivate raționalitatea, spiritul de competiție, sobrietatea comportamentală (unui băiat mic i se spune frecvent că e
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
opțiune personală. Numai că, față de aceasta, societatea trebuie să reacționeze amendând lipsa de responsabilitate, dezinteresul, reaua-voință. Astfel, nu ar mai exista atâtea familii monoparentale care să facă obiectul sprijinului de factură socială. Nu vizez aici ideea că ar fi de preferat susținerea familiei de către un bărbat decât de către stat, pentru că aceasta ar însemna pentru femeile în cauză schimbarea unei forme de dependență cu alta, dar, în sine, mecanismul ar rămâne același: femeile ajung în situații critice de viață în măsura în care devin mame
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
fapt de viață unic, înălțător, asumat cu demnitate în toate coordonatele sale, ca un fapt de excepție, care poate da sens vieții. Desigur, are și o dimensiune tragică. Asemenea haiducilor care nu și-au găsit locul în comunitate și au preferat să ia drumul codrului, un astfel de fapt de viață mai poate însemna și că există o dezicere față de ceilalți, mai ales față de cei care, în conformitate cu așteptările comune, ar fi trebuit să-și exercite rolurile de persoane semnificative. Maternitatea haiducească
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
de patru. — Nu-i rău. Pupilele ochilor deschiși la culoare ai lui Diego Alatriste se micșorară. Trebuie omorât careva? Saldaña făcu un gest evaziv, uitându-se pe furiș spre ușa tavernei. — S-ar putea, dar eu nu știu amănuntele... Și prefer să nu le cunosc, sper că mă-nțelegi. Tot ce știu e c-ar fi vorba de o ambuscadă. Ceva discret, noaptea, la adăpostul capei, mă rog, cu tot tacâmul; știi tu, adio și n-am cuvinte. — Singur sau Însoțit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
părăsit, cei doi englezi trebuie neutralizați Într-un mod... făcu o pauză, de parcă Își căuta cuvintele cele mai potrivite pe sub mască... mai contundent. Aruncă iar o rapidă căutătură spre călugăr. Sau definitiv. — Domnia voastră vrea să spună... Începu Diego Alatriste, care prefera lucrurile clare. Dominicanul, care ascultase În tăcere și părea a-și pierde răbdarea, Îl Întrerupse ridicându-și una din mâinile-i osoase. — Vrea să spună că cei doi eretici trebuie să moară. — Amândoi? — Amândoi. Lângă Alatriste, italianul fluieră din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
prin care i se confiscau toate bunurile și era exilat În Italia. Nemilosul părinte Bocanegra condusese personal toate procedurile, și triumful acela Îi consolidase puterea de temut la Curte. Până și contele de Olivares, omul de Încredere și favoritul regelui, prefera să se aibă bine cu ferocele dominican. Nu puteai zice nici cârc. Cu un suspin interior, căpitanul Alatriste Înțelese că soarta celor doi englezi, oricine or fi fost ei și În ciuda intențiilor bune ale mascatului trupeș, era pecetluită. Aveau de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
cavalerist, foarte puternic și corpolent, care Își pierduse mâna dreaptă În luptele de la Nieuport și trăia dintr-un beneficiu regal constând din licența de a exploata un mic tripou. Vicuña Îi Întinse o carafă de Valdemoro, iar don Francisco, deși prefera vinul alb de Valdeiglesias, bău din ea pe nerăsuflate. — Ce se aude cu memorialul către suveran? se interesă Vicuña. Poetul se ștergea pe gură cu dosul palmei. Câteva picături de vin Îi căzuseră pe crucea de Santiago cusută În relief
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
mereu Între două ordine de arest sau de exil. Poate de aceea, deși uneori cumpărase case ale căror chirii Îi erau cel mai adesea subtilizate de cei care le administrau, niciodată nu dorise să aibă adresa lui fixă la Madrid, preferând să locuiască pe apucate prin hanuri publice. Necazurile se țineau scai de el, iar perioadele bune Îi erau numărate acestui om cu totul aparte, spaima dușmanilor lui și bucuria prietenilor, care când era solicitat și adulat de nobili și de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
englez să se Întoarcă mirat. Cu coada ochiului, Alatriste Îl văzu zâmbind pe Guadalmedina, care În afară de franceză și latină vorbea și limba ereticilor. — Prietenul meu spune că vă datorează viața, George Villiers părea puțin stingherit, ca și cum din partea-i ar fi preferat să considere conversația Încheiată, iar acum traducea de voie, de nevoie cuvintele celui mai tânăr. Că ultima lovitură dată lui de omul În negru era mortală. — E posibil, Alatriste Își permise și el un vag surâs. Toți am avut noroc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
și poți grebla cu tâmplele, cum văd; ți-s coarnele atâta de bogate, Încât În juru-ți o să faci prăpăd. Și tot așa. Încât nu e de mirare că, deși curajos de felul lui și dibaci În mânuitul spadei, ciufutul poet prefera să-l aibă alături pe un om ca Diego Alatriste când se plimba printre eventuali adversari. Un Cutărică aidoma celui zugrăvit În poem - sau cineva care s-o fi simțit vizat, fiindcă În Madridul acela al Bunului Dumnezeu, Încornorat era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
o mărturisire În regulă Înainte de a-l trimite pe condamnatul gata dezmembrat la dracu. Partea proastă era că la instrumente de coarde sau funii Diego Alatriste cânta mizerabil; așa că procedeul avea să fie lung și penibil. Dacă era să aleagă, prefera să-și sfârșească zilele de glonț, sau de fier, oricum mai onorabil pentru un soldat care În mod normal dă colțul strigând Trăiască Spania și alte chestii de-astea, poposind printre Îngerașii din cer sau unde o fi Încartiruit. Numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]