3,646 matches
-
repede la Constantinopol întru schimbarea tânărului Dimitrie: a logodit-o pe fiica sa Maria cu boierul Constantin Duca (fiul fostului domn moldovean Gheorghe Duca) și a obținut numirea pe tron a acestuia. Constantin Duca s-a dovedit o dezamăgire, întrucât represiunile sale crunte împotriva partidei adverse au stârnit mânia marelui vizir, care a trebuit să fie stinsă cu pungile de bani ale domnului Țării Românești. În iunie 1693 Țara Românească a fost zguduită de vestea că turcii și tătarii aveau să
Constantin Brâncoveanu () [Corola-website/Science/297382_a_298711]
-
25 ianuarie 1888, guvernul obține din nou majoritatea, dar „Opoziția Unită” va reuși să obțină un număr de 54 de locuri, majoritatea fruntașilor opoziției reușind să intre în Parlament cu toate presiunile și mașinațiunile guvernului. La 23 martie 1888, în urma represiunii violente a manifestațiilor Opoziției Unite dar și a izbucnirii și răspândirii cu repeziciune a unor revolte țărănești, guvernul Ion C. Brătianu își prezintă demisia. Pentru calmarea situației, regele Carol I va însărcina pe junimistul Theodor Rosetti să formeze un guvern
Take Ionescu () [Corola-website/Science/297438_a_298767]
-
a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un genocid al poporului ucrainean. Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă împotriva elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist". Două valuri de represiune politică și persecuții din URSS (1929-34 și 1936-38) au avut ca rezultat uciderea a oameni; printre aceștia se numărau și 80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii. În urma invadării
Ucraina () [Corola-website/Science/297474_a_298803]
-
din județul Arad (interbelic), "într-o casă de oameni înstăriți" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Șimăndan). Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 ha de pământ!"). Viitorul poet urmează școala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad
Ștefan Augustin Doinaș () [Corola-website/Science/297544_a_298873]
-
sfat al bătrânilor și diaconi. În 1559 Calvin a fondat o școală pentru educația copiilor și un spital pentru nevoiași, precum și Academia din Geneva, sub rectoratul lui Teodor Beza. Calvin a pus bazele unui guvernământ teocratic protestant intolerant, instituind o represiune severă a adversarilor reformei, mergând până la exil sau pedeapsa cu arderea pe rug (de exemplu: Miguel Servet, acuzat de erezie privind dogma Sfintei Treimi). Femeile erau obligate să se îmbrace în negru și nu aveau voie să se fardeze. Bazat
Jean Calvin () [Corola-website/Science/297534_a_298863]
-
a dus, astfel, la apariția unor noi culte creștine în Europa. Mișcările de reformă au fost recurente în evul mediu. Cauza fundamentală a fost distanța dintre funcționarea bisericii și idealul cristic. Modalitățile de reacție ale bisericii au fost cooptarea și represiunea. De-a lungul evului mediu au fost numeroase mișcări eretice, precum cea a catarilor care susțineau divinitatea duală. Astfel, Jan Hus (1369 -1415), a contestat dogma papală și a fost ars pe rug, fiind judecat drept eretic. La fel făcuse
Reforma Protestantă () [Corola-website/Science/297535_a_298864]
-
mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier. În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene. În 1909 a vizitat Italia. S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în "Viața Românească", "Teatru", "Rampa", și în revistele lui N. D. Cocea "Facla" și
Tudor Arghezi () [Corola-website/Science/297548_a_298877]
-
a spus: „Părinte, iadul nu-i acolo unde spui dumneata, iadul îi acolo unde am fost eu”. Pavel Aranici combină aceste metode crude cu recrutarea prin persuasiune, amenințări sau tortură a informatorilor și mai ales cu sporirea efectivelor organelor de represiune. Spre exemplu, la o acțiune de căutare a partizanilor ce acționau în zona dealurilor la vest de Cluj, sunt folosiți peste 3.000 de soldați din trupele de Securitate și Miliție. Aceasta în condițiile în care grupurile de partizani numărau
Pavel Aranici () [Corola-website/Science/317019_a_318348]
-
se ascund camarazii lor. În timpul interogatoriilor, unii dintre cei anchetați au fost uciși în chinuri groaznice de cei trei ofițeri. Pe tot parcursul anilor '50, Pavel Aranici își continuă seria de măsuri dure și, după valurile de arestări și întețirea represiunii din anii 1958-1959, Securitatea reușește în sfârșit să lichideze rezistența armată din munți, iar ultimii fugari, cu excepția lui Ion Gavrilă Ogoranu, sunt capturați sau uciși. Acesta din urmă nu va fi arestat decât în 1976. Una din ultimele acțiuni de
Pavel Aranici () [Corola-website/Science/317019_a_318348]
-
interne. Societatea bizantină a respins aproape unanim încercarea de unire cu "schismaticii", a căror stăpânire era încă atât de vie în amintire. Năzuințele religioase ale lui Mihail al VIII-lea au fost susținute doar de o mică parte a intelectualității. Represiunile stârneau ura poporului față de patriarhul Bekkos și față de împărat- "al doilea Iulian". Au început tulburări și exodul populației din capitală. Biserica catolică, la rândul ei, nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, în ceea ce privea încetarea campaniei antibizantine în Occident și
Mihail al VIII-lea Paleologul () [Corola-website/Science/317073_a_318402]
-
că generalul a fost literalmente rupt în bucăți, iar soldații atamanului Toamboțev, care au încercat să-l apere pe general, au fost uciși.. În mai 1772, guvernatorul Orenburgului, generalul-maior Reinson, a organizat o forță expediționară pentru înăbușire revoltei. Trupele de represiune au reușit să-i învingă pe răsculați, care au fost judecați pe 6 iunie 1772. Răsculații și liderii lor au fost torturați și executați. Răsculații au fost rupți în patru, li s-au tăiat limbile, nasurile sau urechile, sau au
Cazaci de pe Ural () [Corola-website/Science/317127_a_318456]
-
pentru prevenirea unor revolte viitoare, în capitala ținutului a fost încartiruită o garnizoană permanentă, condusă de locotenent-colonelul Simonov și de căpitanul Andrei Prohorovici Krîlov, tatăl viitorului fabulist Ivan Andreevici Krîlov. Răscoala din 1773 a fost practic continuarea celei din 1772. Represiunile nu au reușit decât să adâncească nemulțumirile cazacilor, care au reizbucnit, ceea ce a dus la un război de trei ani. Cazacilor li s-au adăugat de această dată și numeroși „străini”: bașchiri, cazahi și mulțimi uriașe de țărani ruși. În
Cazaci de pe Ural () [Corola-website/Science/317127_a_318456]
-
Tașkentului sub comanda lui M. G. Cerniaev, iar mai apoi, sub comanda von Kaufman, au participat la cucerirea orașului Buhara în 1873. Cu toate că au participat în mod activ la campaniile din Turkestan, cazacii de pe Ural nu au fost scutiți de represiunile țariste. Atamanul Nikolai Verevkin, cu același zel cu care și-a condus cazacii în luptă în 1873, i-a biciuit pe cazacii de rit vechi în 1874, când aceștia s-au opus serviciului militar obligatoriu. Cazacii au participat la ultimele
Cazaci de pe Ural () [Corola-website/Science/317127_a_318456]
-
și a epidemiilor de gripă spaniolă și febră tifoidă. Armata cazacilor de pe Ural a fost desființată în 1920. În perioada epurărilor staliniste, numeroși dintre cazacii, care nu fugiseră din țară, sau care se reîntorseseră din exil, au căzut victime ale represiunii. Spre deosebire de cazacii de pe Don, din Kuban sau de pe Terek, a căror formațiuni militare au fost reînființate mai înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, cazacii de pe Ural au intrat definitiv în istorie după desființarea organizațiilor lor de către bolșevici. Descendenții
Cazaci de pe Ural () [Corola-website/Science/317127_a_318456]
-
de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. În zonele montane au existat însă numeroase zone ne-co-operativizate. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și
Colectivizarea în România () [Corola-website/Science/317159_a_318488]
-
numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi. Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR. Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști
Colectivizarea în România () [Corola-website/Science/317159_a_318488]
-
de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune. În 1953, Stalin a murit iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. În 1956
Colectivizarea în România () [Corola-website/Science/317159_a_318488]
-
locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic. În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Un astfel de exemplu este cel din comuna Horea
Colectivizarea în România () [Corola-website/Science/317159_a_318488]
-
condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate. Peste de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost
Colectivizarea în România () [Corola-website/Science/317159_a_318488]
-
rămână în sate muncind la CAP pentru salarii mult mai mici. O asemenea colectivizare nu a mai fost făcută în țările comuniste est-europene decât în Albania. Modelul urmat a fost cel al URSS, unde a avut loc după 1929 și represiunea a fost extrem de dură, culminând cu înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni din 1932-1933. Primul stat care a renunțat la ideea colectivizării a fost Iugoslavia lui Tito, în 1953. De asemenea, Polonia a încetat procesul în 1956, în cele două țări
Colectivizarea în România () [Corola-website/Science/317159_a_318488]
-
datele culese în urma anchetării cu violență a celor arestați, Securitatea a declanșat operațiunea finală de lichidare a grupurilor Blănaru și Uță. Pe 7 martie 1949 au fost percheziționate sălașele Poiana Roșului, Dobane și Cornereva, la acesta din urmă organele de represiune reușind să ucidă un partizan și să rănească un altul. Din cauza condițiilor meteorologice grele (viscol și zăpezi mari), operațiunea Securității a fost temporar oprită. Vremea rea a creat probleme și partizanilor, adăpostiți în punctul Târșitura, dar fiind lipsiți de alimente
Spiru Blănaru () [Corola-website/Science/317740_a_319069]
-
ai Securității din vremea cand Serviciul de Informații Române era condus de Virgil Măgureanu. În decembrie 2010 cotidianul Evenimentul Zilei a dezvăluit că Ovidiu Tender a fost un informator al Securității, având numele conspirativ „Dan Dumitrescu” , dând informații organismului de represiune despre scriitorul William Totok.
Ovidiu Tender () [Corola-website/Science/318150_a_319479]
-
unei rezistențe pașnice a catolicilor. Contrarevoluția catolicilor a început ca o rezistență pașnică împotriva legilor anticatolice. În vara anului 1926 a izbucnit războiul civil. Luptătorii catolici cunoscuți și cu numele de „cristeros” au declanșat lupta împotriva guvernului central pentru încetarea represiunilor împotriva bisericii, împotriva arestării și executării clericilor, împotriva formațiunilor înarmate a bisericilor schismatice, a secularismului, socialismului, masoneriei, șamd.
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
din Berezovskaia a ordonat în total arestarea a 20 de oameni dintr-o comunitate de 13.500 de locuitori. Un istoric rus oferă o estimare cuprinzătoare a execuțiilor din regiunea Veșenskaia, considerând că deși numărul celor care au fost victimele represiunii în zonă a fost destul de ridicat, în timpul „descazacizării” acesta să fi fost în jur de 300 de persoane. Holquist trage concluzia că rapoartele albilor cu privire la atrocitățile roșiilor din regiunea Donului au fost exagerate în mod voit, urmărind scopuri propagandistice. Există
Descazacizare () [Corola-website/Science/318134_a_319463]
-
de cazaci au fost măcelăriți în mod sistematic în doar câteva săptămâni din ianuarie 1919” și aceasta „a fost unul dintre principalii factori care au dus la dispariția cazacilor ca națiune”. Alexandr Nikolaevici Iakovlev, șeful Comitetului Prezidențial pentru Reabilitarea Victimelor Represiunii Politice, nota: „sute de mii de cazaci au fost uciși”. Istoricul Robert Gellately a afirmat că „estimările cele mai demne de încredere indică între 300.000 și 500.000 au fost uciși sau deportați în 1919 - 1920” dintr-o populație
Descazacizare () [Corola-website/Science/318134_a_319463]