5,495 matches
-
extravertiții se miră (cu voce tare, desigur) de ce introvertiții sunt atât de timizi, de neimplicați, ba chiar antisociali. Aceste diferențe puternice de temperament se pot transforma în abuzuri verbale, mai ales în condiții de stres. Un șef extravertit îi poate reproșa unui subordonat introvertit lipsa entuziasmului la o petrecere organizată pentru niște clienți importanți. „Nu știi să te distrezi?”, ar putea întreba șeful. „Nu poți să nu strici cheful tuturor? Aveai o față lungă care ne-a făcut să ne simțim
Gestionarea conflictelor în organizații. Tehnici de neutralizare a agresivității verbale by Arthur H. Bell () [Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
libidinos. Cred că dorește să îmi atragă atenția într-un fel sau altul, și nu îi pasă dacă reacția mea e negativă. De exemplu, dacă ne oprim să bem o cafea, mi se plânge că e prea rece și îmi reproșează că am ales respectivul loc. Când luăm masa împreună, devine insuportabil, îmi reproșează că încerc să îl omor cu prea mult colesterol. Și așa mai departe. Mi se adresează de parcă aș fi o soție-sclavă care trebuie să îi îndeplinească cele
Gestionarea conflictelor în organizații. Tehnici de neutralizare a agresivității verbale by Arthur H. Bell () [Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
și nu îi pasă dacă reacția mea e negativă. De exemplu, dacă ne oprim să bem o cafea, mi se plânge că e prea rece și îmi reproșează că am ales respectivul loc. Când luăm masa împreună, devine insuportabil, îmi reproșează că încerc să îl omor cu prea mult colesterol. Și așa mai departe. Mi se adresează de parcă aș fi o soție-sclavă care trebuie să îi îndeplinească cele mai mici dorințe sau nevoi. E o agresiune verbală și am de gând
Gestionarea conflictelor în organizații. Tehnici de neutralizare a agresivității verbale by Arthur H. Bell () [Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
șefului ei. Șeful ei a considerat lacrimile ei drept o acceptare tacită a greșelii - „Știa că a greșit și a început să plângă” - și a pus capăt incidentului părăsind biroul. În zilele care au urmat incidentului traumatic, Evelyn și-a reproșat de nenumărate ori că a izbucnit în plâns. S-a întrebat cum ar fi continuat lucrurile dacă conversația ar fi continuat, șeful său s-ar fi calmat, iar ea ar fi avut oportunitatea să îi explice în detaliu de ce făcuse
Gestionarea conflictelor în organizații. Tehnici de neutralizare a agresivității verbale by Arthur H. Bell () [Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
anselmian, care lăsa să se creadă că existența lui Dumnezeu poate fi un adevăr nemijlocit, dar și neajunsurile argumentului thomist, care se susținea pe un edificiu labil, Întrucât drumul de la efecte spre cauze nu este unul univoc. Sfântului Thoma Îi reproșa faptul că argumentele pe care le prezintă nu sunt decât manifestări ale credinței și tocmai argumentele de tipul contingentia mundi ne indică faptul că, plecând de la o asemenea constatare, intelectul nostru construiește ideea unei ființe necesare, iar această idee nu
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
sociali, nu vom pleca de la teoretizări, pe cale logică și pe cale imaginativă, ci vom pleca de la studiul realităților. Îndeosebi ne vom îndrepta privirea asupra realităților românești și vom lăsa treptat-treptat doctrina pedagogiei sociale să se nască în chip spontan”. Se poate reproșa ceva, chiar astăzi, acestei concepții? Deși nu poate fi considerat un reprezentant al pedagogiei sociale, G.G.Antonescu (1882-1953), figură centrală a pedagogiei interbelice, prin concepția sa despre „școala formativă” (opusă școlii informative), punea în centrul preocupărilor educației spiritului elevului, valorizarea
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
prin activitatea sa de îndrumător al școlii. Am ales doar câteva exemple: inspectând școala din Totoiești, el găsește răspunsurile elevilor mecanice și consideră „de dorit ca învățământul să aibă mai multă viață”; la școala de fete nr. 1 din Roman reproșează învățătoarei „estrema sărăcie de cugetări”, emanație a „învățământului mecanic” care este „cel general” în școlile noastre; recomandând Povățuitoriu la cetire prin scriere care explică metoda cea nouă a lui Creangă, insistă asupra faptului că se renunță la „învățarea rutinară și
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
ne tot povestea de petrecerile pe unde mergea, de călătorii, ne spunea ce superbunătăți îi gătea nevastă-sa... Se despărțiseră de vreo lună, după ce o prinsese în pat cu bodyguardul copiilor; eu eram din nou singură, lui nu-i puteam reproșa decât vârsta, mi-am zis în gând: „Ce-ar fi dacă...“; l-am consolat, i-am zis și eu cum mi se cuplase extraterestrul numărul patru cu o prietenă chiar la mine acasă, a fost rândul lui să mă consoleze
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
tot mai clar că nu ține deloc la mine. Pe de altă parte, atât i-ar fi trebuit, să se supere! Că doar și eu îl prinsesem odată în bucătăria cârciumii cu o picoliță și avusesem bunul-simț să nu-i reproșez nimic. Iar a doua oară l-am prins cu o italiancă de-a lui... Unde credeți că erau? La mine în dormitor! ...................................................................... M-a întrerupt telefonul... Era detectivul particular care-l caută pe numărul trei; se pare că i-a
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
tot felul de teme răvășitoare, adevărul său cu privire la propriul sine este un adevăr al clipei. A identifica, dincolo de acest adevăr, discontinuități, contradicții, rupturi și, în aceste discontinuități, contradicții, rupturi, un sine coerent face obiectul unei experiențe căreia i se poate reproșa orice Ă impuritatea, orgoliul sau umilința Ă, nu și onestitatea. Sau, mai exact, nu și o anume demnitate a onestității. Abia așa plonjarea în risc ar putea însemna o traducere care să presupună cât mai puțină trădare. Pe de altă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-l pe Cioran recunoscându-se aici ca personaj. Dar rolul, citim, s-ar institui doar în conversație, nu și în scris. Greu de crezut că lucrurile se petrec până la capăt așa. Doar că, în scris, rolurile sunt altele. Cioran își reproșează adesea neputința de a depăși barierele politeții, pe ale bunului simț, pe ale convențiilor sociale. Nu-i vorbă, răbufnește adesea și nu rare sunt accesele de violență. Or, în notele nedestinate tiparului, ca și în scrisori, tocmai această sumă de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e într-un permanent pericol al prezenței, cel care trăiește explorându-și prezentul nutrește adesea un extaz, fie el chiar întemeiat pe neputință, pe boli, pe cădere. În fapt, și dacă acceptăm că în societate Cioran e prea politicos (își reproșează asta), iar în scris Ă acel scris pentru ceilalți Ă, ca într-o revanșă, prea violent, unde ar trebui cu adevărat căutat Cioran? Unde să se găsească el însuși pe sine. Oricum, nu e un paradox că i se întâmplă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pericolul refugiului glorios în artificiu. „Să fugim de strălucire ca de ciumă” (II, 42), citim într-un loc. „Mă interesează adevărul, nu expresia pentru sine”, fuseseră cuvintele care pregăteau acest îndemn. Lui Valéry, de la care a învățat stilul, Cioran îi reproșează tocmai piruetele și trucurile. „Strălucirea nu face doi bani și mai ales nu poate ține locul emoției” (II, 39). Or, când e vorba de adevăr, Cioran are în vedere cantitatea de suferință: „Ceea ce face o carte interesantă e cantitatea de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fapt, regretă Ă de data aceasta Ă că nu poate fi elvețian. Oricum, identifică Parisul cu Occidentul, care suferă de grave păcate ontice. Inconsistent, începe să trăiască gustul catastrofei și nu trăiește din energiile unei credințe. Este ceea ce Cioran îi reproșa României, la începuturi. Acum, de la Paris, regretă matricea din care a plecat; recunoaște în ea plinul: „Dar aici, în Occident, suntem cu toții niște dizgrațiați și, oricare ne-ar fi opiniile, politice sau de altă natură, în noi ceva s-a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dar nici budismul cu convingere. Reluând parcă afirmația referitoare la baudelaireenele „postulate contradictorii”, Cioran mărturisește într-un loc: „Îndoiala este singurul lucru durabil” (12 aprilie 1974 Ă 447). Altădată, când cineva îl trata drept spirit creștin, iar Arșavir Acterian îi reproșase Ă „cu sau fără dreptate”, zice Cioran Ă anticreștinismul, Cioran readuce în discuție pasiunea sa pentru budism. ține, însă, să precizeze: „Dar nu sunt budist, trăiesc din contradicții și asta mă împiedică să ader la vreo doctrină” (21 ianuarie 1980
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acum aproape de neconceput” (6 aug. 1979 Ă 370). Ba chiar nu înțelege cum e posibil ca unui om care s-a rupt definitiv de trecut și care suportă angoasele marginalității, ale unui orgoliu fanatic stins până la cenușă, să i se reproșeze faptele de altădată. Lui Aurel Cioran îi scrie: „Singurul lucru care mă enervează e că și pe aici aud aceleași povești, aceleași insinuări. De fiecare dată trebuie să te explici, să te justifici etc. Scriitorul care a făcut prostii în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
enervează e că și pe aici aud aceleași povești, aceleași insinuări. De fiecare dată trebuie să te explici, să te justifici etc. Scriitorul care a făcut prostii în tinerețe, la debut, e ca femeia cu un trecut deochiat. I se reproșează veșnic. Ce prostie!” (25 septembrie 1979 Ă 373). Oricum, trecutul îl obsedează Ă dar dacă îl tot amână, o face nu pentru a și-l ascunde, ci pentru că nu suportă eroarea angajării. Într-o vreme, citește cu insistență cărți despre
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
serioase din partea unor «prieteni» de altădată Ă în fine, înțelegi. Când mă gândesc ce rătăcire! Ne prostise un vânt de nebunie. Trebuie să-ți spun că am avut mult de suferit (moralmente, se-nțelege) de pe urma entuziasmului de atunci. Mi se reproșează pretutindeni și de nenumărate ori. Pe de altă parte, sunt de părerea ta, că nu s-ar cuveni în nici un fel să mă prefac detașat și s-o fac pe răspopitul. Toate astea sunt lucruri apuse; atât de apuse, parcă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Sau, mai departe: tăcerea, semn al vorbăriei; retragerea din lume, consecință a captării miezului ei. Caietul închistc "Caietul închis" Cu Cioran, despre impostură, ipocrizie, mistificaretc " Cu Cioran, despre impostur\, ipocrizie, mistificare" Nu e o surpriză că lui Cioran i se reproșează ipocrizia: pe malurile Senei, care i-a înghițit atâția confrați, cel care a scris Despre neajunsul de a te fi născut devine un spectator mai degrabă fascinat de gestul fatal al celorlalți. Teoretician al sinuciderii, el n-a fost și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de teamă? Să-l fi ajutat și pe el Ă nu în scris, ci în viața cotidiană Ă momentele de ipocrizie? Acesta să fie sensul „ipocriziei” cioraniene? Al imposturii? „Nu sunt chiar atât de impostor”, îi spune cuiva care îi reproșează că mai ține la părerile celorlalți. Și continuă: „Voiam să spun că scepticismul meu nu e total, că mai cred în demnitate, că mai am prejudecăți, că încă prețuiesc un lucru ca respectul de sine. Într-adevăr, teoria mea este
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ar fi „un veleitar al violenței” (III, 123). N-ar fi atât de relevant acest fapt dacă la mijloc s-ar afla doar simpla nevoie a definirii de sine, dar în spatele calificării stă dorința, poate chiar voluptatea autoflagelării: Cioran își reproșează neputința de a merge cu distrugerea (autodistrugerea?) până la capăt. Continuă, deci: „Toți cei cărora nu le-am stâlcit mutra sunt tot atâtea reproșuri pe care mi le fac și care-mi otrăvesc existența” (idem). Altundeva, aceeași nemulțumire că excesele violente
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și pe altul până ajung la încăierare. Stârnesc, de dimineață până seara, scandaluri de care-mi vine să roșesc, provoc necunoscuți, răstorn totul în calea mea Ă dar toate astea, vai, doar în închipuire” (I, 247). În fine, să-și reproșeze Cioran că agresiunea rămâne o virtualitate?! Există la el un întreg complex al violenței, care presupune deopotrivă accese de furie, remușcări, posibilele abțineri, furia împotriva lașității de a ceda impulsurilor sau, dimpotrivă, de a le cenzura, în fine, disperarea de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-l trădez pe cel care sunt cu adevărat. Nerealizat din prudență, lașitate, «ânțelepciune», deliberare, atavism. Ă Explozia, ba nu, nevoia de explozie, iată ce simt, dar cum știu că nu pot exploda, mă consum regretând, mă istovesc urându-mă, îmi reproșez că sunt sub posibilitățile mele Ă aș vrea să-mi stâlcesc mutra, într-atât mă exasperează compromisurile, concesiile, resemnările mele. Nu mai suport să mă stăpânesc. Va trebui să urlu în sfârșit Ă să urlu ca să nu mai urlu” (III
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Wagram, fără să aibă nici o remușcare. Numai o proastă dispoziție. ș...ț Remușcarea e doar a celor ce nu făptuiesc, ce nu pot făptui. Remușcarea le ține loc de faptă” (I, 292). Om al contrastelor, în momentele de apatie își reproșează neputința de a distruge anarhic lumea; în schimb, când e teribil în agresiune, tânjește după serenitate. În alt loc, tocmai după o scenă deplorabilă, Cioran precizează: „Orice violență e suferință. Un om care-și pierde autocontrolul este de plâns: cel
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Nu-ți puteai ierta că ai fost atât de laș, că l-ai menajat în așa hal și că n-ai explodat în cele din urmă” (III, 264). Evident, suntem interesați de ceea ce spun aceste cuvinte despre Cioran, care-și reproșează lașitatea de a nu fi el însuși, adică întruchiparea violenței. Totuși, într-un moment tot de luciditate, are accese de abandon: „Abține-te să dojenești pe cineva, oricine ar fi, își spune. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]