4,326 matches
-
din punct de vedere ritmic generează un control ritmic neobișnuit de larg. În al doilea rând, prin extinderea procesului de dezvoltare cuprinzând atât expoziția cât și repriza . Printre inovațiile aduse de Haydn în structura simfoniei sunt de menționat: Cele 41 simfonii ale lui W.A. Mozart reprezintă cel mai înalt nivel ajuns de acest gen în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La început entuziasmat de stilul lui Johann Christian Bach (fiu al lui Johann Sebastian, stabilit în Londra
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
Mozart va prelua mai apoi construcția simfonică elaborată de J. Haydn. Contribuțiile sale favorizează melodica (desfășurată deasupra unei trame armonice esențializate față de creațiile anterioare, melodia la Mozart este descrisă la superlativ în privința ingeniozității, a fanteziei) și orchestrația. Cele mai cunoscute simfonii ale sale sunt: „Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385 (1782), „Linz” KV 425 (1783), precum și ultimele patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Miformula 1 major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol minor, nr. 40 KV 550 și Simfonia
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
anterioare, melodia la Mozart este descrisă la superlativ în privința ingeniozității, a fanteziei) și orchestrația. Cele mai cunoscute simfonii ale sale sunt: „Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385 (1782), „Linz” KV 425 (1783), precum și ultimele patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Miformula 1 major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol minor, nr. 40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788). Mozart a început să scrie simfonii în anul 1764, în Anglia, la vârsta de numai
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
în privința ingeniozității, a fanteziei) și orchestrația. Cele mai cunoscute simfonii ale sale sunt: „Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385 (1782), „Linz” KV 425 (1783), precum și ultimele patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Miformula 1 major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol minor, nr. 40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788). Mozart a început să scrie simfonii în anul 1764, în Anglia, la vârsta de numai opt ani. Datorită începutului său timpuriu, compoziția lui
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
simfonii ale sale sunt: „Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385 (1782), „Linz” KV 425 (1783), precum și ultimele patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Miformula 1 major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol minor, nr. 40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788). Mozart a început să scrie simfonii în anul 1764, în Anglia, la vârsta de numai opt ani. Datorită începutului său timpuriu, compoziția lui Mozart de simfonii se întinde pe o perioaă de
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
425 (1783), precum și ultimele patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Miformula 1 major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol minor, nr. 40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788). Mozart a început să scrie simfonii în anul 1764, în Anglia, la vârsta de numai opt ani. Datorită începutului său timpuriu, compoziția lui Mozart de simfonii se întinde pe o perioaă de 25 de ani. Datorită contactului prietenos pe care l-a avut în Anglia cu
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
minor, nr. 40 KV 550 și Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788). Mozart a început să scrie simfonii în anul 1764, în Anglia, la vârsta de numai opt ani. Datorită începutului său timpuriu, compoziția lui Mozart de simfonii se întinde pe o perioaă de 25 de ani. Datorită contactului prietenos pe care l-a avut în Anglia cu J.C. Bach și Abel, Mozart abordează un stil componistic „italian”, având mișcări ritmice grațioase peste care fundalul său austro-german a
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
Datorită contactului prietenos pe care l-a avut în Anglia cu J.C. Bach și Abel, Mozart abordează un stil componistic „italian”, având mișcări ritmice grațioase peste care fundalul său austro-german a adăugat profunzime armonică, subtilitate de frazare și virtuozitate orchestrală. Simfoniile timpurii ale lui Mozart se confruntă cu numeroase probleme de autenticitate și cronologie. Lucrările timpurii scrise în Londra și în Țările de Jos între anii 1764-1766 sunt alcătuite din trei părți, cea din urmă fiind în 3/8. Fiecare primă
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
este într-o formă binară de sonată, în care doar a doua jumătate a expoziției este repetată. Darurile cu care a fost înzestrat Mozart, în special simțul său pentru culoare și echilibru au stabilit o serie de diferențe specifice între simfoniile sale și cele ale lui Haydn. Sensibilitatea sa pentru culoare a produs mai multă însărcinare instrumentelor de suflat dar și un stil componistic bogat în expresii. Această preocupare pentru culoare apare de asemenea în secțiunile de dezvoltare. Întrebuințarea modulației de
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
lui Haydn, care contribuie în mod semnificativ pentru fundamentarea mișcării. Iar un al doilea punct în general trecut cu vederea, se referă la modul în care Mozart dezvoltă finalurile părților, incluzând atât serenitate cât și strălucire. Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conținut și formă, care aveau să surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un conținut programatic marcat de înalte concepții ideale și etice. Simfonia lui Beethoven, ca de altfel întreaga sa creație, îndreaptă interesul
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
trecut cu vederea, se referă la modul în care Mozart dezvoltă finalurile părților, incluzând atât serenitate cât și strălucire. Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conținut și formă, care aveau să surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un conținut programatic marcat de înalte concepții ideale și etice. Simfonia lui Beethoven, ca de altfel întreaga sa creație, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit de creația lui W.A. Mozart către armonie (acordică), polifonie și formă - într-un
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
incluzând atât serenitate cât și strălucire. Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conținut și formă, care aveau să surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un conținut programatic marcat de înalte concepții ideale și etice. Simfonia lui Beethoven, ca de altfel întreaga sa creație, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit de creația lui W.A. Mozart către armonie (acordică), polifonie și formă - într-un cuvânt, construcție muzicală; în schimb, melodica sa este una „pauperă” (Liviu Dănceanu). Comparația
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci când acestea sunt desprinse din context). Beethoven este considerat pentru epoca sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale artei sale fiind dezvoltările din partea întâi a i a V-a și partea a doua din Simfonia a VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de melodie (finalul mișcării reia tema în mod fragmentat, „traversând” mai multe partide instrumentale din orchestră în timpul enunțării, într-un procedeu asemănător cu Klangfarbenmelodie, impus în secolul XX). Limbajului muzical adoptat
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
construită pe o temă aproape lipsită de melodie (finalul mișcării reia tema în mod fragmentat, „traversând” mai multe partide instrumentale din orchestră în timpul enunțării, într-un procedeu asemănător cu Klangfarbenmelodie, impus în secolul XX). Limbajului muzical adoptat de Beethoven în simfoniile sale este aclamat în epocă pentru mobilitate și neprevăzut. Structura primei părți este amplificată, conținând o dezvoltare mult mai consistentă, o repriză diferențiată de expoziție, în timp ce coda devine o secțiune de sine stătătoare ce conține epilogul discursului muzical. Beethoven mărește
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
mai consistentă, o repriză diferențiată de expoziție, în timp ce coda devine o secțiune de sine stătătoare ce conține epilogul discursului muzical. Beethoven mărește aparatul orchestral, în special în direcția instrumentelor de suflat, care în plus împart poziția „melodică” cu familia coardelor. Simfonia a III-a, „Eroica” (1803), ce reprezintă „debutul marilor epoci creatoare” (Romain Rolland), propune o primă mișcare lentă, dramatică, sub forma unui marș funebru; în partea a treia se înlocuiește menuetul cu scherzo (it. „glumă”), mai rapid, pentru prima oară
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
III-a, „Eroica” (1803), ce reprezintă „debutul marilor epoci creatoare” (Romain Rolland), propune o primă mișcare lentă, dramatică, sub forma unui marș funebru; în partea a treia se înlocuiește menuetul cu scherzo (it. „glumă”), mai rapid, pentru prima oară. Alte simfonii la care se face referire mai frecvent: Simfonia a V-a în do minor („a Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) - vădește elemente de programatism și introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
epoci creatoare” (Romain Rolland), propune o primă mișcare lentă, dramatică, sub forma unui marș funebru; în partea a treia se înlocuiește menuetul cu scherzo (it. „glumă”), mai rapid, pentru prima oară. Alte simfonii la care se face referire mai frecvent: Simfonia a V-a în do minor („a Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) - vădește elemente de programatism și introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în următoarele creații de gen, Simfonia a VII-a
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
sub forma unui marș funebru; în partea a treia se înlocuiește menuetul cu scherzo (it. „glumă”), mai rapid, pentru prima oară. Alte simfonii la care se face referire mai frecvent: Simfonia a V-a în do minor („a Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) - vădește elemente de programatism și introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în următoarele creații de gen, Simfonia a VII-a în La major („Apoteoza dansului”, 1811) și Simfonia a IX
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
referire mai frecvent: Simfonia a V-a în do minor („a Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) - vădește elemente de programatism și introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în următoarele creații de gen, Simfonia a VII-a în La major („Apoteoza dansului”, 1811) și Simfonia a IX-a în re minor (1824) - finalul acesteia din urmă introduce soliști vocali și cor ("Oda bucuriei") pe versuri de J.C. Friedrich von Schiller. Simfonia clasică are în
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) - vădește elemente de programatism și introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în următoarele creații de gen, Simfonia a VII-a în La major („Apoteoza dansului”, 1811) și Simfonia a IX-a în re minor (1824) - finalul acesteia din urmă introduce soliști vocali și cor ("Oda bucuriei") pe versuri de J.C. Friedrich von Schiller. Simfonia clasică are în general patru părți: Prima și ultima parte sunt scrise aproape totdeauna
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
creații de gen, Simfonia a VII-a în La major („Apoteoza dansului”, 1811) și Simfonia a IX-a în re minor (1824) - finalul acesteia din urmă introduce soliști vocali și cor ("Oda bucuriei") pe versuri de J.C. Friedrich von Schiller. Simfonia clasică are în general patru părți: Prima și ultima parte sunt scrise aproape totdeauna în aceeași tonalitate, al cărei nume intră în însuși titlul simfoniei, în timp ce părțile centrale au o tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este "minoră", mișcarea lentă
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
urmă introduce soliști vocali și cor ("Oda bucuriei") pe versuri de J.C. Friedrich von Schiller. Simfonia clasică are în general patru părți: Prima și ultima parte sunt scrise aproape totdeauna în aceeași tonalitate, al cărei nume intră în însuși titlul simfoniei, în timp ce părțile centrale au o tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este "minoră", mișcarea lentă este adesea "majoră", în timp ce, dacă simfonia este compusă într-o tonalitate "majoră", părțile centrale preiau tonalitatea "dominantă" sau "subdominantă". În special din Romantism se constată
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
părți: Prima și ultima parte sunt scrise aproape totdeauna în aceeași tonalitate, al cărei nume intră în însuși titlul simfoniei, în timp ce părțile centrale au o tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este "minoră", mișcarea lentă este adesea "majoră", în timp ce, dacă simfonia este compusă într-o tonalitate "majoră", părțile centrale preiau tonalitatea "dominantă" sau "subdominantă". În special din Romantism se constată tot mai multe excepții de la această schemă; totuși, ea rămâne în linii mari un termen de referință până la jumătatea secolului al
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
majoră", părțile centrale preiau tonalitatea "dominantă" sau "subdominantă". În special din Romantism se constată tot mai multe excepții de la această schemă; totuși, ea rămâne în linii mari un termen de referință până la jumătatea secolului al XX-lea, așa cum o demonstrează simfoniile scrise de Gustav Mahler, Serghei Prokofiev sau Dimitri Șostakovici. Simfonia secolului XIX prezintă o coerență remarcabilă ca gen, de la simfoniile timpurii ale lui Beethoven până la perioada mijlocie a simfoniilor lui Mahler. Identitatea genului se bazează în mare parte pe criterii
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]
-
din Romantism se constată tot mai multe excepții de la această schemă; totuși, ea rămâne în linii mari un termen de referință până la jumătatea secolului al XX-lea, așa cum o demonstrează simfoniile scrise de Gustav Mahler, Serghei Prokofiev sau Dimitri Șostakovici. Simfonia secolului XIX prezintă o coerență remarcabilă ca gen, de la simfoniile timpurii ale lui Beethoven până la perioada mijlocie a simfoniilor lui Mahler. Identitatea genului se bazează în mare parte pe criterii externe de structură și mărime : compozitorii au desemnat simfonia ca
Simfonie () [Corola-website/Science/311549_a_312878]