KorAP: Find »[drukola/base=strânge & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...137 138 139 ...1547 >

38,669 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265

În mod sigur Îi era dor de Christopher... —Nu că Îți place culoarea asta ca vanilia a jachetei de schi? zise Marci, etalând o ținută vestimentară de schi superbă, pe care o cumpărase de la Jet Set În St. Moritz. Marci strânse Între degete jacheta. E atât de plăcută... uite, are o steluță roșie pe guler, În stilul caracteristic pentru Jet Set, și pantaloni asortați care au o altă stea roșie pe fund, exact unde e mai sexy. —Marci, cum Îți mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
de mână. Să nu crezi că sunt vreun traficant de droguri sau ceva de genul ăsta, dar asta e pentru tine. Marci Îmi Îndesă În palmă o batistă albă Împăturită. Am despăturit-o. Înăuntru era o singură tabletă. Mi-am strâns palma, făcând-o pumn. —Marci! —E un Klonopin. Mai este cunoscut și ca valiumul homosexualului. E pentru situații de urgență. —Mersi, dar eu nu iau pastile, am insistat. —Draga mea, nu fi jenată. Toată lumea la New York e drogată 24 de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
despre ea și Hunter În „Pagina 6“. Lauren tăcea. Eram În stare de șoc. Pe neașteptate, Marci luă În grabă un exemplar din New York Post, lăsat acolo de cineva, pe o masă Învecinată. Deschise la „Pagina 6“ și ne-am strâns toate grămadă deasupra foii de ziar. Sub un titlu mic, care titra „Care soț... ?“ erau cuvintele „...dăruiește aceeași bijuterie scumpă și soției, și iubitelor?“ —Iubite! am explodat eu. N-are doar una? O, Doamne. —Sylvie, tu trebuie să fii cea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
el, privind lung, cu o expresie visătoare, la rochia lui Lauren, ca și cum ar fi fost un tablou. Liniile care conturează silueta sunt exact În stilul lui John Singer Sargent 1. Pânza avea o formă cu disperare romantică. Cu un corsaj strâns pe bust, care se Îngusta Într-o talie micuță și plutea apoi Într-o fustă de vis, era o rochie mult mai șic decât ceea ce se poate vedea acum la Oscaruri. —Thack, nu a venit, protestam În zadar. —Ha! chicoti

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

camerei, ei, bine, până la urmă oricine va spune da. În receptor, noul proprietar îi zice: — Și n-o să le spuneți cumpărătorilor despre problemă? Iar Helen îi răspunde: — Nici nu mai e nevoie să vă despachetați lucrurile. O să zicem că ați strâns ca să vă mutați. Dacă întreabă cineva, spuneți că ați primit un transfer în altă localitate. Le spuneți că sunteți îndrăgostit de casa asta. Și, în rest, rămâne secretul nostru. — Bill Burrows e pe linia doi, spune Mona din biroul celălalt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
deschis, cu arma încărcată și pregătită pentru o partidă de tir la țintă mobilă. După ce a terminat de scris pe cer, Fecioara Zburătoare a făcut bezele spre mulțime. A făcut semnul păcii cu două degete. A planat până deasupra copacilor, strângându-și fusta în pumn, și-a smucit pe spate șuvițele roșcate și negre, a făcut cu mâna - și amin. A dispărut peste munți, dincolo de linia orizontului. Și dusă a fost. Nu poți totuși să crezi tot ce citești în ziar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
cosmic, la frigul și la liniștea inimaginabile în care stau și așteaptă soția și copilul tău. Nu raiul, ci tăcerea ar fi răsplata mult așteptată. Sădești cu o pensetă flori în jurul fundației. Spinarea și gâtul ți se apleacă peste masă. Strângi fesele și-ți îndoi coloana, care se arcuiește spre o migrenă de la baza craniului. Lipești minusculul covoraș cu „Bine ați venit“ în fața ușii de la intrare. Agăți înăuntru lămpile minuscule. Lipești cutia poștală lângă ușa de la intrare. Lipești la poartă sticlele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
prea perfect, prea liniștit, prea alb ca să fie adormit. — Ăsta are aproape șase ani, zice Nash. În ceea ce-l privește pe Nash, faptele ar fi următoarele: e un tip masiv, într-o uniformă albă. Poartă adidași înalți, albi, și-și strânge părul într-un mic palmier, în creștetul capului. — Parcă am fi într-un film de la Hollywood, zice Nash. La o asemenea moarte, curată și fără sânge, nu apare nici agonia sfârșitului, nici fenomenul de peristaltism invers - spasmele care îți dau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de la „băiat“? Bineînțeles că nu spun nimănui că i-am citit lui Duncan poezia. Nu am cum să sun la poliție. Nu am cum să-i explic lui Helen Hoover Boyle de ce mă interesez de moartea copilului ei. Gulerul mă strânge atât de tare, încât trebuie să înghit din răsputeri ca să-mi alunece cafeaua pe gât. Chiar dacă lumea m-ar crede, primul lucru pe care ar vrea să-l știe ar fi: „Ce poezie?“. Arată-ne-o. Dovedește-ne. Întrebarea nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
rochiei, deasupra omoplatului drept, și-a tatuat trei steluțe negre. Stă picior peste picior în scaunul rotativ. E desculță, cu picioarele murdare; la degetele mari are câte un inel de argint. — Știu ce este, zice, și ridică mâna. Înainte să strângă degetele, împăturesc hârtia și o bag la loc în buzunar. Cu mâna încă în aer, întinde arătătorul spre mine și zice: — Am auzit de așa ceva. E un descântec de adormire, nu? În cartea de pe biroul ei este o frază subliniată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
aghiasmă. Îmi arată amulete lustruite care reflectă energiile negative. Un cuțit ritual cu plăsele albe care se numește bolline. Sânii i se sprijină pe catalogul deschis, acoperind paginile pe jumătate. Lângă mine, în picioare, cu mușchii săltându-i pe grumaz, strângând amândoi pumnii, Stridie zice: — Știi de ce majoritatea supraviețuitorilor Holocaustului sunt vegetarieni? Pentru că ei știu cum e să fii tratat ca un animal. Cu corpul iradiind căldură, zice: — Știai că, pentru producția de ouă, cocoșii sunt malaxați de vii și pulverizați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
și data expirării. Zice că așteaptă să-l sune responsabilul de la contabilitate după ce se culege, ca să verifice la telefon textul final. Zice că vrea ca anunțul să apară zilnic toată săptămâna viitoare, în pagina de restaurante. Închide telefonul și-i strânge antena. Tot așa cum i-am omorât pe indieni cu frigurile galbene și cu variola, zice, am adus în America și boala ulmului olandez, într-un transport de bușteni pentru o presă de furnir, în 1930, sau mana castanului, în 1904

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Helen vorbește la telefon. Zice: — Nu, vreau acvamarinul cu tăietură tip smarald care i-a aparținut împăratului Zog. Mona se urcă în spate, zicând: — V-a fost dor de noi? Încă un descântec a ajuns în veceu. Și Stridie își strânge picioarele, zicând în telefon: — Spuneți-mi, erupția sângerează? Helen pocnește din degete spre mine, ca sa-i dau agenda. Zice la telefon: — Da, acvamarinul de două sute de carate. Sunați-l pe Drescher, la Geneva. Deschide agenda și scrie un nume sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
împăturit, Mona toarnă spirtul. Durerea e atât de fulgerătoare, că nici nu poți spune dacă spirtul e opărit sau rece ca gheața. Întins pe patul de motel, cu cracul pantalonului suflecat, cu Mona în genunchi pe covorul de la picioarele mele, strâng în pumni așternutul și scrâșnesc din dinți. Cu spatele arcuit, toți mușchii mi se crispează preț de câteva secunde bune. Așternutul e rece și leoarcă de sudoare. Bășicile astea îmi acoperă aproape toată talpa, ca niște pungi pline cu ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de mână cu o bordură de trandafiri roșii. Afară, în stradă, urlă o sirenă de pompieri. Dintr-o altă bășică puroiește frontonul unei clădiri de bancă în stil georgian. Din următoarea bășică sare acoperișul unei școli. Asudat leoarcă. Respirând adânc. Strângând din răsputeri așternuturile jilave și moi, scrâșnesc din dinți. Cu ochii țintuiți în tavan, zic: Cineva omoară modele. Scoțând un contrafort însângerat, Mona zice: — Călcându-le în picioare? Topmodele, îi zic. Acul mi se înfige în talpă. Acul extrage o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Vrem să-l vedem în imaginile din sala de judecată, înconjurat de semenii săi. Detectivul este un păstor, și vrem ca ucigașul să se întoarcă la turmă, în mijlocul nostru. Noi îl iubim. Ne este dor de el. Vrem să-l strângem în brațe. Poate că de-asta sunt atâtea femei care se mărită cu criminali aflați în închisoare. Ca să-i ajute să se vindece. De mine nu-i este dor nimănui, îi spun. Mona dă din cap și zice: — Tu și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
să plângă. Începe să plouă mai tare. Bărbatul stă în fereastră, cu amândouă mâinile pe pervaz. Suspină mai tare. I se simte berea din răsuflare. Nu am cum să fug. Nu am cum să mă ridic în picioare. Ținându-mă strâns cu mâinile de nas și de gură, mă indepărtez, ghemuit, centimetru cu centimetru, lipit de temelia casei, ascuns. Și, dintr-odată, iute cât ai clipi, în timp de respir printre degete, mă podidește și pe mine plânsul. Suspin violent, de parcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mâna în mașină, întinzând-o spre ea, peste banchetă - mâna lui roșie de sânge închegat -, și zice: — Coacăză, cu toate bunele intenții și cu toate buruienile tale, călătoria asta nu are cum să iasă bine. Vino cu mine, zice. Mona strânge din dinți și-l privește cu o figură fermă, zicând: — Mi-ai aruncat cartea de artizanat indigen. Cartea aia era foarte importantă pentru mine, zice. Unii încă mai cred că puterea stă în cunoaștere. — Coacăză, iubita mea, zice Stridie, mângâindu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-o pe-asta. Dom’ sergent se întinde peste fotoliul din mijloc și-și pune mâna zbârcită și pătată peste mâna mea. Dosul mâinii i-e acoperit de peri cenușii. Are degetele reci, de când a umblat cu pistolul. Dom’ sergent îmi strânge mâna și zice: — Mă mai iubești? Și eu îl întreb dacă am de ales. Capitolul 33 Mulțimea se bulucește în jurul nostru, femeile - îmbrăcate în maieuri fără spate, bărbații - cu pălării de cowboy. Oamenii mănâncă mere glasate pe băț și sorbet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Mona. Helen dă din mână spre Mona și zice: — Nu, așa e cel mai bine. Domnul Streator are dreptate. Chestia asta o să-ți facă rău. Aerul nopții e încărcat de țipete îndepărtate și de lumini colorate. Și Mona zice „Nu!“; strânge cartea la piept, acoperind-o cu brațele. — Ai văzut? zice Helen. Am și-nceput. Cum apare posibilitatea de a avea un strop de putere, imediat vrei să ai mai multă. Îi zic să-i dea cartea lui Helen. Și Mona

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de problemă. Și Helen zice: — Mona, păpușă, hai, te rog! Și Mona se întoarce ca să se uite peste umăr la Helen și zice: — Tu o vrei doar ca să poți să stăpânești lumea. Pe tine nu te interesează decât banii. Își strânge umerii, părând să-și înfășoare întregul trup în jurul cărții, și se uită la ea, zicând: — Eu sunt singura care știe să vadă adevărata ei valoare. Și eu îi zic să facă cum îi zice Helen. — E o Carte a umbrelor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
și instalații pe care m-am chinuit atâta să le pun cap la cap, toate sunt împrăștiate și-mi trosnesc sub tălpile pantofilor. Ce-a mai rămas din viața mea normală. Deschid radioul cu ceas de lângă pat. Mă întind și strâng laolaltă rămășițele de benzinării, morgi, chioșcuri de fast-food și mănăstiri spaniole. Adun grămadă bucățile însângerate și prăfuite, și la radio e muzică swing de big band. La radio e muzică celtică, gangsta rap și muzică indiană de sitar. Dinaintea mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
leu de lângă canapea, toate sunt brumate de praf. Buchetul de flori este veșted și maroniu în apa lui neagră și împuțită. La stația de interceptare se transmite un cod 311. Îmi pare rău, zic. N-a fost frumos s-o strâng așa. Mă apuc de dunga pantalonilor și-i ridic ca să-i arăt juliturile vinete de pe fluierul piciorului. Asta-i altceva, zice Mona. Eu mă apăram. Bat de câteva ori din picior și zic că infecția se vindecă bine, mulțumesc, zic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
spune-ne cum ar arăta viitorul nostru dacă ne-am iubi și ne-am folosi puterea cea nouă. Puterea ei cea nouă. — Partea cu „oglindă, oglinjoară“ am pus-o de la mine, zice Helen. Mă prinde ușor de mână și mă strânge, dar eu nu-i răspund. — Am încercat asta și la birou, zice, cu oglinda de la trusă, și a fost ca și cum m-aș fi uitat la televizor printr-un microscop. În oglindă reflexiile noastre se încețoșează, formele plutesc laolaltă, reflexia se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Pur și simplu nu vreau să mai fiu folosit. Deasupra noastră, candelabrele aruncă luciri argintii în lumina lunii. — Ce-a zis Mona? zice Helen. Și număr: 1, 2, 3... — Nu face asta, zice Helen. Te iubesc. Nu mă opri, zice, strângându-mă de mâini. Număr: 4, 5, 6... — Acum ești exact ca soțul meu, zice. Eu nu vreau decât să fii fericit. E simplu, zic, n-ai decât să-mi faci o vrajă de fericire. — Nu există o asemenea vrajă, zice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]