KorAP: Find »[drukola/base=dulap & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...138 139 140 ...236 >

5,880 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905

putere peste ființa captivă. Calculându-și cu grijă mișcările, răsturnă patul în așa fel încât s-o blocheze sub una din bare. Dădu înapoi strângând-o cu putere la piept pe Newt. Privirea i se muta întruna de la umbre la dulapuri, scruta cele mai mărunte unghere. Primejdia se putea ascunde oriunde. Băteau în retragere, când monstrul, dând dovadă de o forță incredibilă, ținând cont de dimensiunile lui reduse împinse patul care-l imobiliza și alergă să se refugieze sub un șir

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
cele mai mărunte unghere. Primejdia se putea ascunde oriunde. Băteau în retragere, când monstrul, dând dovadă de o forță incredibilă, ținând cont de dimensiunile lui reduse împinse patul care-l imobiliza și alergă să se refugieze sub un șir de dulapuri. Numeroasele sale picioare nici nu se vedeau limpede din pricina iuțelii deplasării. Ripley se retrase spre ușă mergând de-a-ndărătelea, ferindu-se de pereți. De cum se lovi cu spatele de ușă, își trecu repede mâna peste comanda murală. Panoul, care trebuia să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
scaunul și-și plimbă ochii prin încăpere, controlându-și cu mare dificultate respirația. Aprinse o mică veioză aflată în apropiere și plimbă fascicolul îngust de lumină pe pereți. Cercul de lumină mătură tuburile de stază, instalațiile chirurgicale și anestezice containerele, dulapurile și instrumentele de cercetare. Newt se agăță de piciorul ei, și ea simți cum tremură. ― Mamă... Mamă... Disperarea ei o incită pe Ripley să-și vină în fire. Copila depindea de ea, iar strigătul ei o făcea să intre în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
deasupra mesei de operație. ― Hai, hai! Temperatura flăcării ajunse în sfârșit destul de însemnată pentru a declanșa detectorul, al cărui semnal roșu începu să pâlpâie. Imediat plecă semnalul la toate difuzoarele încastrate în tavan și un potop artificial se abătu peste dulapuri și sol. Simultan, o sirenă prinse a urla. În centrul de exploatare, Hicks tresări auzind alarma. Privirea i se desprinse de consolă zburând spre ecranul ordinatorului central. O mică zonă a planului acestui etaj pâlpâia. Caporalul se ridică și se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
de apă limită jetul de acid și diluă lichidul gălbui care rodea podeaua. Sufocată, Ripley se prăbuși. Gâtul îi era străbătut de zgârieturi roșietice. Se ridică anevoie alături de Hicks și Hudson. Potopul încetă și sirena tăcu. Apa care șiroia pe dulapuri și instalații dispărea în găurile produse de acid. Hicks se uită țintă la cilindrii de stază. ― Cum dracu' au făcut să iasă din cutiile alea? Nu se poate întrerupe un câmp de stază dinăuntru. Ei, drăcie, eram cu nasul în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Timpanele încă îi mai vibrau din cauza detunăturii. În centrul de exploatare, Hicks își ridică ochii la timp pentru a vedea una dintre creaturi sărind asupră-i. Trase și forța de impact a glontelui vibrant îl zvârli pe asediator într-un dulap cuprins de flăcări. Apoi căldura vâlvătăii declanșă sistemul de detecție a incendiilor și difuzoarele de apă deversară un potop. Apa îi udă până la piele pe caporal și pe colegii săi, pătrunse în ordinatorul central al coloanei și îl dereglă pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911

asemenea zidit, mare. De pe rafturile, zidite, lipseau cam trei sferturi din farfuriile care trebuiau să fi existat cândva acolo. Erau două dormitoare, unul, cu un singur pat mare și unul cu două paturi alăturate; dar altă mobilă nu mai exista. Dulapuri zidite, pentru haine, se aflau în ambele camere de dormit așa că, cel puțin aveau loc unde să-și pună hainele de care își vor face rost. Observă că Enin intrase în dormitorul mai mic. Așa că Gosseyn se-ndreptă spre bucătărie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
afle de ce venise aici. Și, bineînțeles, existau lucruri pe care o ființă umană le încearcă pentru prima dată. Blayney îi trimisese vreo șase costume de haine, cu completările necesare; și cinci dintre ele - descoperi Gosseyn ușurat - se aflau încă în dulapul său de haine. În timp ce trăgea repede pe el mai întâi lenjeria de corp, apoi o pereche de pantaloni bej-închis și o cămașă maron, șosete și pantofi, se trezi întrebându-se ce s-o fi întâmplat cu costumul pe care-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

la șort?! Te sparg!“. Veneam acasă murdar și vânăt (fusesem băgat în poartă în ultimul meci), cu coatele julite și sângele închegat pe genunchi, pregătit să încasez binemeritata papară. Pândeam diminețile când bunica Aneta pleca la piață și cotrobăiam prin dulapul din bucătărie, în căutarea borcanelor mici și parfumate, legate cu țipla aia tăioasă pe care orice copil al comunismului și-a dorit, măcar o dată, s-o spargă. Acolo, dedesubt, clipoceau formele și culorile după care tânjeam: negru-vișiniul cireșelor amare; mieriul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
intelectuali. Știau pe de rost când s-a născut Arghezi și câte nuvele a scris Sadoveanu, îți puteau vorbi ore-n șir despre macheta lui Rebreanu la Ion (doar fuseseră cu-autocarul la Ștefănești, în vizită de documentare) sau despre dulapul cu fișe al lui Camil Petrescu (chiar dacă nimeni nu-l văzuse, exista pesemne undeva; trebuia doar să cauți prin agende și însemnări), te întrebau mereu dacă ai apucat să citești nu știu ce carte (de fiecare dată alta și de care tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de responsabilități și reușisem să-mi văd de propriul interes cu eforturi modeste și costuri minime. În plus, detestam costumele, mai ales pe cele cu gulere largi, teleportate din anii ’70 în prezent, prin bunăvoința vreunui CENTROCOOP sau a unui dulap cu naftalină. În consecință, mergeam la serviciu în blugi și-adidași, somnoros, indiferent, nebărbierit. Mulți credeau că port doliu. Cum să fim la fel? Ajunsesem coleg cu profesorii mei din vremea comunismului; cu 30 de ani mai bătrâni, în rest

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
fuseseră până la urmă prinse de perete cu tije groase de fier; mecanismele culisau atât cât să nu zici că nu merg. De regulă, nu se deschideau, aveai nevoie de răbdare și-o mână bună; dacă trăgeai brusc, plecai cu tot dulapul după tine. La cele de sus nu ajungeai, trebuia să te milogești la împrumut, să-ți aducă o scăriță. Odată forțate, sertarele se dovedeau fie pe jumătate goale, fie pline de nu puteai să strecori o unghie. Legată cu sârmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
a se ridica dezinvolt și-a continua bătaia începută cu țigle; Placid mânca dintr-un frigider parcă fără fund, garnisit cu jumări și jamboane după care îmi curgeau ochii (degeaba îi ascundea Muzo rolele de cârnați pe lampă și-n dulap); Pifou trăia într-o lume fascinantă și misterios oligofrenă, populată de televizor, un fotoliu și-onomatopeele fericirii: „Glop-glop!“; Gai-Luron dădea o nouă dimensiune șomajului intelectual, găsindu-i utilitatea supremă: somnul de douăzeci de ore (în slujba ei punea o armată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ar fi putut sfârteca țeasta, împrăștiind cerneală și bucăți de os peste iluziile mele de puști răsfățat. Anticarii îmi știau deja nebunia; unii poate o și înțelegeau. Titi și Titu, pe Moșilor, săreau de la jocul de table să-mi deschidă dulapul din spatele biroului. Wittenberg, din Curtea-Veche, mă lăsa-n depozit să forfotesc cu scărița printre teancuri. Matache, de la Universitate, suna noaptea: „Domnu’ Robe, mâine vine un lot!“ (îmi și imaginam revistele aduse cu duba, claie peste grămadă, cu lanțuri la glezne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mine (o ascundeam de părinți; așa se proceda atunci), cine mai poate ști și cine mai are timp să-și aducă aminte? Acolo se-adunau iarna și prietenii mei, la o votcă sau un „Vinifruct“: Gino și Cezar, cocoțați pe dulapul bunicului, sub tavan; Mihnea și cu mine, spate-n spate pe ziarele de pe dușumea; Andrei ținând afară de șase (oricum n-ar fi încăput pe ușă). Noi ceilalți, rămași înăuntru, ne întrebam din priviri: când mergem la meditații? cine apără marți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu-ți venea s-o pui. Mi-am privit ceasul. 23.40. Bidileanu se pregătea să-și termine poezia, ca în fiecare zi, netulburat. De Paul nu știam nimic, sincer, nici nu mă interesa. Probabil că se ținea încă de dulap, cu degetele lui fierte de transpirație, ca niște pâinici necrozate. Și mă mai sâcâia și chestia de pe ecran, obraznică, fără sens. Ce vroia Mihnea? „Hai că venim. Pregătește un vin, o țuică, ceva.“ Am sărit în haine, lumea afară începuse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
aterizeze la Vrâncioaia.“ Ne-am înveselit cu toții, îi păcălisem și de data asta. Am urcat treptele (marmura arăta la fel de ciobită ca acum zece ani) și Mihnea ne-a împins înăuntru. Ne simțeam ca-n tren: aceeași casă-vagon, aglomerată de paturi, dulapuri și scaune. Treceai dintr-o cameră într-alta și-abia aveai loc să pui piciorul; prudentă, familia adunase mobilă cât pentru patru vieți, iar Mihnea nu renunțase la nici una. În mijloc, tronau fotoliul cu brațele în formă de lei (în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
în apă, de vii, le-auzeai urletele de-afară, din stradă.“ Am tresărit și-am dat cu toții paharele pe gât. Le-am mai umplut o dată. Cam tot atunci s-a auzit un zgomot, ceva înfundat, de rufă prost așezată-n dulap. Dintre prosoape a ieșit Brutus, motanul lui Mihnea. Un „albastru de Rusia“, cu păr scurt și lucios. Se ascunsese, ca ultimul laș. „Ce faci, mă?“, l-a luat Mihnea în brațe, „Ia zi: ai plătit chiria?“ Mereu îl întreba chestia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de centimetri, cât lățimea șemineului.“ „Ne mai fierbi mult?“, s-a enervat Maria. Îi stătea bine când își ieșea din pepeni. Frumoasă și vulnerabilă, cum mi-o doream. Mihnea s-a ridicat de pe scaun, cu tot cu motan. L-a depozitat pe dulap, apoi a deschis un sertar mare, lung, cum se făceau pe vremuri, pentru plăpumi și așternuturi. A scos de-acolo un tub cartonat, vișiniu, lunguieț; puteai să altoiești câinii cu el. Ni l-a fâlfâit sub nas. „Asta-i drăcia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Ce-i înăuntru?“ Nu păream singurul interesat. Cum stătea Mihnea așa, cu brațul în sus, ziceai că-i Statuia Libertății, înconjurată de curioși. Maria se aplecase peste mine, să-l studieze mai bine. Până și Brutus îl adulmeca, tocmai de pe dulap. Poate tubul mirosea totuși a cârnați. „Ce-i înăuntru e mult mai important decât cutremurul ăsta! Fiți atenți aici!“ Tubul a coborât teatral, ca brațul care îl manevra, punându-ne nervii la încercare. Mihnea a deșurubat capacul cu grijă. Din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
în halat, la microscop.“ Era o formă politicoasă de a ne anunța că aflase ce-i trebuie, acum puteam să plecăm. Nici măcar nu ne mulțumea. „Ne dai afară?“, l-am întrebat, pe față. „Nu eu, Brutus.“ M-am uitat spre dulap. Motanul nu putea confirma. Dormea senin, pe colțul cel mai îngust, cu lăboanțele cafenii plutind prin aer. Probabil recupera după cutremur. Nu-ți venea să-l deranjezi. „La zece?“, am zis. „E bine, la zece.“ „Venim să te luăm. Somn

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
praf a mai ieșit un corp, micuț, rotund, agitat. „Să trăiți! Penciu Emil, crimă organizată.“ Acum îi zăream pe-amândoi (fâlfâiau și niște legitimații), parcă erau Pat și Pataschon, în haine de funcționar. Cineva le croise costumele pe întuneric, greșiseră dulapurile sau făcuseră schimb între ei: cel mare avea mânecile doar până la cot, ziceai că îi fuseseră suflecate cu forța. Celălalt, micuțul, înota prin croială, îi atârna haina peste unghii. N-ai fi ghicit nici firma, nici culoarea, nici anul de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
apă rece. Se mai potolise și durerea, Rapotan strânsese profesionist, cu măsură. Urmele dispăreau repede, până să ajungi la doctor și să te vaiți; rămânea doar umilința. Nici eu nu stăteam însă cu mâinile în sân. Am scos Polaroidul din dulap și i l-am băgat lui Brutus sub nas. S-a uitat bleg, întâi la mine, apoi la aparat, ca la poliție. Am tras poza din față, centrat, perpendicular pe ochi. Știam că Brutus văzuse ceva, Mihnea îl așeza deseori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ceva. Nu mi-a răspuns. M-a alergat pe culoar, trecând de la un tablou la altul, când pe stânga, când pe dreapta. „Asta!“, a izbucnit ea, aproape smucindu-mi mâna din încheieturi. Ne-am oprit lângă un tablou cât un dulap. Am cercetat întâi ramele groase, negre, înspăimântătoare. Apoi am citit ce scria dedesubt, pe plăcuța metalică: „Garoafe albe și roșii“. Și mai jos, anul: 1943. Abia după aia m-am uitat la pânză. Erau, într-adevăr, niște garoafe albe și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
așa cum te-obișnuiești cu aerul poluat pe care îl respiri azi. Îl ignorai. De fapt, dacă mi-ar fi lăsat în pace orașul, nici nu l-aș fi amintit. Trăiam rezonabil, înconjurat de haine și prieteni. În dormitor, dacă deschideai dulapul bunicilor, cădeau peste tine blănuri și pălării interbelice, ca-n teatrul TV de marți seara. Desigur, moliile își făcuseră datoria și-acum puteai să strecori două sau chiar trei degete prin opera lor, dar farmecul rămânea intact, înfășurat în mirosuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]