KorAP: Find »[drukola/base=intervenție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...138 139 140 ...5446 >

136,133 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756

Pigou Se poate spune că A.C. Pigou a fondat prima școală de gîndire în domeniul economiei publice. El consideră că prezența efectelor externe constituie un eșec al pieței. Prin acest fapt, dacă ne concentrăm asupra chestiunii efectelor externe negative, o intervenție exterioară pieței se impune, pentru că trebuie ținut seama de efectele exter-ne pe care piața nu și le asumă. O primă tentație se prezintă astfel, aceea de a considera ansamblul efectelor externe ca fiind nefaste. În principiu, ar trebui atunci să

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Acest aspect poate îndepărta și mai mult o eventuală compensare. Se întîmplă ca activitatea poluantă să fie de multe ori mai pro-fitabilă decît cele care suportă consecințele poluării. Dar această abordare nu trebuie să conducă la considerentul că doar o intervenție publică în formă de reglementare ar fi soluția. În fapt, chestiunea efectelor externe se prezintă astfel: pînă unde se poate accepta desfășurarea unei activități generatoare de costuri externe, ce pot fi eventual compensate? Sau, în mod simetric, plecînd de la ce

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
a resurselor sau pot gripa funcționarea unei economii. Stabilirea corectă a prețurilor este o chestiune extrem de delicată. În economia privată, el rezultă din confruntarea cererii cu oferta pe piață. În economia publică, acest lucru nu este întotdeauna posibil, fiind necesară intervenția Statului. Teoretic, alocarea eficientă a resurselor se realizează atunci cînd prețurile bunurilor și serviciilor sunt stabilite la nivelul costurilor marginale. Dar cum nu toate prețurile pot fi egale cu costul marginal, se pune problema mărimii abaterii. În general, se apreciază

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
convenit că sectorul privat poate fi un cadru mai eficient. După decenii de experiență, între-prinderile publice au făcut demonstrația unor costuri ridicate, inovare slabă, furnizare defectuoasă, ineficientă, gestionare politică, în avantajul unor privilegiați, birocrație și afectarea gravă a mediului economic. Intervenția neînfrînată a Statului în economie a dus la politizarea dezastruoasă a acesteia. Desigur, rentabilitatea întreprinderilor publice a fost diferită de la țară la țară, dar obiectivele obscure ale gestiunii lor, contradicțiile și "responsabilitatea limitată" sunt extrem de asemănătoare. La fel, personalul incompetent

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
excesiv declamate intenții de dezvoltare armonioasă a avut ca efect participări guvernamentale inadecvate la dezvoltarea unor zone, drenarea capitalului financiar spre regiunile bogate, căderea in-vestițiilor productive, evidente slăbiciuni structurale ale economiei etc., se impune o abordare mixtă: piețe funcționale și intervenții publice bine orientate. Prin urmare, este necesară conceperea și susținerea unor politici active la nivel regional și local, concretizate, în primul rând, în investiții publice de infrastructură cu efecte de antrenare maxime, într-un ajutor sporit acordat regiunilor deprimate, practicarea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
probleme ale societăților contemporane. Tot mai mult, gestiunea finanțelor publice este determinată de fenomene politice și devine expresia acestora. Resursele financiare ale Statului depind de nivelul de dezvoltare economică a țării respective. La rîndul său, Statul acționează asupra economiei prin intervențiile și prin anticipările pe care le realizează. Așa cum am mai arătat, grupurile defavorizate pot beneficia de subvenții, sau de prețuri diferențiate, pe cît posibil în mod selectiv și temporar. În final, însuși rolul guvernelor trebuie regîndit. Piața serviciilor publice trebuie

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
cheltuieli efectuate din bugetul asigurărilor sociale de stat (ajutoare de șomaj, indemnizații ș.a.); cheltuielile întreprinderilor publice. Alături de alți indicatori macroeconomici, cum ar fi: mărimea veniturilor fiscale și mărimea deficitului bugetar, cheltuielile publice constituie indicatorul cel mai reprezentativ al gradului de intervenție a Statului în economie. Există o relație strînsă între nivelul cheltuielilor publice și alți indicatori cum ar fi: numărul populației, veniturile acesteia, nivelul rentabilității în economie, venitul național și alți indicatori macroeconomici. În mod obișnuit, mărimea sectorului public e calculată

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
măsură, pe fiscalitate. O definiție satisfăcătoare, după opinia noastră, a impozitului o dă Alain Euzéby, astfel: impozitele sunt "prelevări pecuniare pretinse per-soanelor fizice și morale, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice"28. De ele se bucură, în mod diferențiat și nedeterminat toți cetățenii unui stat. Din definiție reiese elementul de autoritate care aparține Statului și cu ajutorul căruia realizează un transfer de avuție. Oricare ar fi

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
eco-nomică și socială cu caracter specific. Consimțămîntul contribuabililor față de impozit rezultă, în principal, din legitimitatea acestuia. Drept surse de legitimare a impozitului reținem: a) Impozitul este legitim pentru că este plătit în schimbul anumitor servicii publice; b) Impozitul are legitimitate pentru că servește intervenției Statului ca agent economic; c) Legitimitatea impozitului mai rezidă în menținerea păcii soci-ale, prin atenuarea discrepanțelor sociale; d) În fine, cum spunea Ch. Malamond, "omul este dator din naștere, față de Dumnezeu, de strămoși și de moarte". Mai mult, Iisus însuși

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
dezvăluie capacitățile și preferințele. În al doilea caz, cu ajutorul oportunismului, subliniem faptul că piața însăși poate, în anumite cazuri, eșua în garantarea loialității actorilor. Constrîngerea se prezintă atunci ca o ieșire posibilă. Economia publică nu spune altceva cînd evocă necesara intervenție a Statului în cazurile de indivizibilitate, externalități sau randamente crescătoare. Dar în privința încrederii ne aflăm într-o situație particulară interesantă, în care ipotezele de oportunism permit înțelegerea comportamentelor care nu se lasă înțelese într-o primă analiză. Aici se vede

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Dar acest fapt nu este valabil decît în absența randamentelor crescătoare, a bunurilor publice (serviciilor colective) și a interdependențelor dintre satisfacțiile indivizilor (efecte externe). În aceste trei cazuri, libera concurență nu mai conduce la un optim de tip paretian și intervențiile Statului sunt necesare pentru a corecta aceste defecțiuni ale pieței. De îndată ce deciziile publice (guvernamentale) sunt necesare funcționării eficace a economiei, o teorie economică a alegerilor individuale pare insuficientă. De aceea, s-a încercat dezvoltarea unei teorii economice a alegerilor colective

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
efectele sale perverse în alocarea resurselor. Statul, care nu caută să-și maximizeze profitul, poate practica prețuri la nivelul costului marginal, dar în acest caz întreprinderea publică administratoare va realiza o pierdere ce trebuie finanțată. Cum? Prin subvenționare de la buget. Intervenția Statului nu este, deci, neutră pentru restul economiei, pentru că mobilizarea resurselor necesare se poate face în două moduri: fie Statul împrumută fondurile necesare pe piețele financiare (deturnînd astfel resurse care ar fi altminteri disponibile pentru finanțarea sectorului privat), fie prelevă

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
multe mijloace pentru a reduce poluarea. Astfel, alegerile individuale conduc la o supraproducție de bunuri avînd efecte externe negative și la o subproducție de bunuri avînd efec-te externe pozitive, în raport cu producția optimală pentru colectivitate. Efectele externe pot deci justifica o intervenție a Statului pentru a corecta slăbiciunile pieței. Prin reglementări diverse și prin fiscalitate, Statul caută astfel să internalizeze efectele externe, adică să reintegreze costurile și avantajele sociale în calculul economic individual. De exemplu, deoarece indivizii (cu excepțiile de rigoare, desigur

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
parte, se subvenționează anumite stabilimente private etc. De asemenea, pot fi impuse taxe pe activitățile poluante, pot fi reținuți șoferii care conduc sub influența alcoolului, se poate interzice zgomotul în locurile private după o anumită oră din seară etc. Aceste intervenții vizează să corecteze semnalele incomplete pe care le constituie costurile și avantajele private. Dacă ele conduc indivizii la a reintegra în alegerile lor impactul pozitiv sau negativ al comportamentului lor asupra colectivității, aceștia s-ar apropia mai mult de optimum

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Statul, poate produce acest tip de servicii. Într-adevăr, Statul poate constrînge toți indivizii să plătească serviciile colective, ridicînd impozitele. 4.2.1.4. Teoria optimului de rang secund Anumite lacune inevitabile ale mecanismelor pieței fac deci necesare existența și intervenția Statului. Dar această intervenție introduce, la rîndul său, costuri și distorsiuni în raport cu funcționarea ideală a unei economii de piață. Astfel, pentru a finanța serviciile colective pure, trebuie desigur prelevate impozite, care produc efecte asupra alocării resurselor. De exemplu, dacă un

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
tip de servicii. Într-adevăr, Statul poate constrînge toți indivizii să plătească serviciile colective, ridicînd impozitele. 4.2.1.4. Teoria optimului de rang secund Anumite lacune inevitabile ale mecanismelor pieței fac deci necesare existența și intervenția Statului. Dar această intervenție introduce, la rîndul său, costuri și distorsiuni în raport cu funcționarea ideală a unei economii de piață. Astfel, pentru a finanța serviciile colective pure, trebuie desigur prelevate impozite, care produc efecte asupra alocării resurselor. De exemplu, dacă un produs X face obiectul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
taxe, faptul ca prețul său să fie egal cu costul marginal nu mai conduce la o situație optimală. Taxa îndepărtează optimul paretian. La fel se întîmplă și dacă se operează o prelevare asupra veniturilor provenite din muncă. Distorsiunilor introduse prin intervenția Statului în alocarea resurselor vine să li se adauge faptul că, chiar în absența unei asemenea intervenții, anumite sectoare și anumite întreprinderi sunt determinate să practice prețuri diferite de costul marginal. Existența unor distorsiuni inevitabile împiedică atingerea unui optim de

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
optimală. Taxa îndepărtează optimul paretian. La fel se întîmplă și dacă se operează o prelevare asupra veniturilor provenite din muncă. Distorsiunilor introduse prin intervenția Statului în alocarea resurselor vine să li se adauge faptul că, chiar în absența unei asemenea intervenții, anumite sectoare și anumite întreprinderi sunt determinate să practice prețuri diferite de costul marginal. Existența unor distorsiuni inevitabile împiedică atingerea unui optim de prim rang (adică o situație în care optimul lui Pareto este atins în toate activitățile). Trebuie deci

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
a ține seama de costul de oportunitate pentru colectivitate. 4.2.2. Imposibila definire a unui optim social 4.2.2.1 Problema repartiției bunăstării Analiza economică încearcă deci să identifice condițiile unei alocări eficace a resurselor și necesitatea unei intervenții publice pentru restaurarea eficacității în caz de neajunsuri ale piețelor. Dar pentru căutarea maximului de eficacitate (în sens paretian) nu este suficient a determina alegerile publice optime. Într-adevăr, criteriul lui Pareto nu permite izolarea unei soluții optime, ci a

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
PUBLICE 5.1. Politici structurale 5.1.1. Chestiunea prelevărilor obligatorii Încă de la începutul anilor 1980, un anumit număr de țări, înce-pînd cu Marea Britanie și Statele Unite, inspirate de teoreticienii econo-miei ofertei (supply side economics), au considerat necesară o reducere a intervențiilor Statului și o reîntoarcere generală la mecanismele de piață. Din această perspectivă, un vast program de reducere a cheltuielilor publice și a impozitelor, de privatizare a întreprinderilor și a serviciilor publice și, în fine, un vast program de dereglementări au

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
de piață. Din această perspectivă, un vast program de reducere a cheltuielilor publice și a impozitelor, de privatizare a întreprinderilor și a serviciilor publice și, în fine, un vast program de dereglementări au fost puse în operă. Acestor măsuri privind intervențiile Statului le-a fost adăugată o politică de flexibilizare a pieței muncii. Potrivit teoreticienilor economiei ofertei, cum este A. Laffer, "prea multă impozitare distruge impozitarea". Creșterea ratei prelevărilor obligatorii pînă la un anumit prag generează o creștere a încasărilor, dar

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
inegalitățile de dezvoltare între regiuni și subocuparea teritoriului persistă și ridi-că probleme inclusiv în privința asigurării unui minimum de servicii publice. Față cu această realitate de fapt, trei strategii în materie de amenajare a teritoriului par posibile: o întoarcere la o intervenție a Statului central pentru a corecta dezechilibrele teritoriale; o activare a actorilor locali, a regiunilor sau județelor, cu scopul preluării în sarcină a imperativelor coeziunii teritoriale și solidarității naționale; o intervenție mixtă, bazată pe contract între Stat și regiuni, incluzînd

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
amenajare a teritoriului par posibile: o întoarcere la o intervenție a Statului central pentru a corecta dezechilibrele teritoriale; o activare a actorilor locali, a regiunilor sau județelor, cu scopul preluării în sarcină a imperativelor coeziunii teritoriale și solidarității naționale; o intervenție mixtă, bazată pe contract între Stat și regiuni, incluzînd și dezvoltarea unui amplu parteneriat public-privat. Prima strategie pare, în condițiile crizei, să nu se mai bucure de o adeziune masivă a elitelor politice și administrative. Se preferă tot mai mult

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
asigurării dezvoltării și creșterii competitivității întreprinderilor și aceasta, în general, fără să se țină seama de apartenența lor la un anumit sector de activitate (primar, se-cundar, terțiar). Există două tipuri de politici industriale. Primul se bazează pe instrumente directe de intervenție, cum ar fi: naționalizări sau privatizări; sprijinirea sectoarelor motor, sau a celor aflate în declin (prin acordarea de subvenții și/sau reduceri de sarcini fiscale și sociale). Al doilea tip, de inspirație mai liberală, vizează ameliorarea condițiilor generale de exercitare

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
piețele publice ș.a. o anumită politică în materie de impozitare a capitalului și a muncii, o alta în materie de amenajare a teritoriului cheltuieli de infrastructură, politici de cercetare, politici comerciale, vamale, politici de schimb etc. 5.1.3.2. Intervențiile directe ale Statului Intervențiile directe ale Statului se traduc prin anumite politici sectoriale, naționalizări și privatizări. La noi, am cunoscut în jumătate de secol două fracturi majore: mai întîi comuniștii au naționalizat aproape totul, provocînd distrugeri importante și cîteva realizări

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]