541,899 matches
-
prizonierul unor structuri mafiote care se mișcă după propria logică, și nu după sunetele emise printre buzele țuguiate ale premierului. Dacă n-a avut el curajul să le arate măcar obrazul baronilor din provincie, cum o să poată reforma, într-un timp record, așa cum cere Uniunea Europeană, întregi sectoare infestate de purulența corupției? Baba-oarba jucată de pesedei cu funcționarii europeni s-a împotmolit rău de tot. Din acest moment, când Occidentul își dă seama ce probleme e pe cale să-și ia pe cap
Nașii fără dinți by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/13153_a_14478]
-
înainte de ’89 adevărul istoric nu putea fi rostit integral (motivele erau atunci exclusiv politice), nici după revoluție adevărul nu este mai ușor de formulat. Din motive de dispariție fizică a martorilor, a documentelor, din cauza inaccesului la arhive, datorită depărtării în timp, a scăderii interesului chiar. Aici am găsit contribuția majoră a romanului lui Ion Vianu. Nu reconstituirea unor scenarii politice necunoscute, nu dezvăluiri senzaționale (pe care le-ar fi putut face fără nici o cenzură) înregistrate în minuțioasele jurnale, dar zbaterea de
Fantomele memoriei by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/13155_a_14480]
-
temă, înainte de ’89, avea un anume sens în mecanismul totalitar, acum, după căderea comunismului, în libertate, el capătă un altul. Poate chiar mai dramatic. Adevărul pare mai plin de nuanțe ca niciodată, gradul de importanță al evenimentelor este instabil căci timpul mută centrul de greutate al priorităților; percepția însăși a duratei se arată amețitoare. Aflând că însuși tatăl său fusese ofițer de Securitate, Vlad Chelfănescu cere confuz sfatul profesorului Șragăr, care îl încurajează condamnând ideea unui adevăr final relativ: „Din această
Fantomele memoriei by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/13155_a_14480]
-
Chelfănescu cere confuz sfatul profesorului Șragăr, care îl încurajează condamnând ideea unui adevăr final relativ: „Din această privire unilaterală și parțială a fenomenelor, s-a născut ideea fatală, erezia gravă cum că adevărul e imposibil de aflat. Cu alte cuvinte, timpul devine iluzie pe măsură ce se desfășoară ș...ț Da, cea mai rea, cea mai primejdioasă dintre erezii, deoarece introduce în spirite gândul pervers că istoria însăși nu e altceva decât un mit, o minciună. Minciună sacră sau profană. O astfel de
Fantomele memoriei by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/13155_a_14480]
-
se întinde mai mult în trecut cu atât martorii devin mai blazați („evocăm fantome”), uneori ilizibilă, alteori deformând prin însăși natura ei, cum spune la un moment dat Puiu Ozias: „Sublimul e un efect optic, de perspectivă. Ne uităm în Timp ca prin capătul mic al ocheanului; unghiurile de fugă se adâncesc și dau o alură nobilă peisagiilor.” (p. 254) După un început greoi, romanul își găsește pe parcurs un ton mai potrivit și, pe alocuri, relatările bătrânului Ozias sunt captivante
Fantomele memoriei by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/13155_a_14480]
-
sale esențiale. Chiar dacă textul scriitorului este mai puțin tehnic decît acela scris de esteticieni și de criticii de artă profesioniști, el are marele avantaj de a fi mult mai inteligibil și de a vehicula judecăți simple și nuanțate în același timp, lipsite de acea crispare academică pe care specialistul o afișează ca argument nemijlocit în orice tip de construcție critică și istoriografică. Această comunicare (și comuniune) a scriitorului cu artistul plastic nu este, așadar, o simplă analiză de serviciu și nici
Ochiul lui Sorescu by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/13145_a_14470]
-
luni de cînd s-a făcut un pas uriaș înainte și s-a extins învățămîntul obligatoriu pînă la vîrsta de 16 ani, modificîndu-se legea anterioară, care prevedea exact același lucru. Și pentru ca modificarea să fie completă și în pas cu timpul, liceul are acum două „trepte” - una obligatorie, alta cum va vrea fieștecine - ca în... 1976! E drept, astăzi ele se numesc „cicluri”, deși nimeni nu s-a obosit să explice care e diferența. Că faimoasa formulă a liceului în trepte
Stagnează reforma? by Liviu Papadima () [Corola-journal/Journalistic/13154_a_14479]
-
fie ales din serie unul în detrimentul altuia, ca mai reprezentativ. Poezia lui Mircea Ivănescu este, în principiu, neantologabilă. Pare că logica internă a actului de creație nu ar îngădui selecția. Teoretic, nu se poate, dar practic, trebuie și se poate. Timp de trei decenii, de la debutul său în 1968 cu volumul versuri (așa își va scrie consecvent titlurile, fără inițială majusculă) și până în 1996, când propune prima selecție, tot cu titlul versuri, Mircea Ivănescu nu a publicat nici o antologie, dacă nu
Un maestru al prozaicului by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/13164_a_14489]
-
o chestiune de interes național-lingvistic, de ea se ocupă, alternativ, o echipă de experți formată din trei prezentatoare, un prezentator român și unul grec (cel mai simpatic dintre toți, doar cu unele alunecări spre balcanismul folcloric), care râd cam tot timpul*) de propriile glume, dar, în primul rând, din motive misterioase. În paranteză fie spus, așa s-a întâmplat și cu Octav Cozmâncă la o conferință de presă când, după ce a spus prima și ultima anecdotă din viața lui și a
Ne-trezirea (bruscă) la... „realitatea TV” by Dumitru Hurubă () [Corola-journal/Journalistic/13177_a_14502]
-
și ultima anecdotă din viața lui și a început să râdă singur, ușor mirat, a fost promovat în funcția de președinte executiv al PSD - întâmplare cu semnificații profunde în istoria recentă a pesedismului. Întrebarea este: în situația dată, râzând tot timpul, prezentatorii emisiunii „Trezirea...”, tind să aibă soarta distinsului nou președinte al PSD? E drept că ei contaminează și un anume segment de telespectatori care le telefonează, îi felicită cu glas sugrumat de emoție, le urează viață lungă și să o
Ne-trezirea (bruscă) la... „realitatea TV” by Dumitru Hurubă () [Corola-journal/Journalistic/13177_a_14502]
-
Vivaldi și a cărui dramatizare va face, și în România, obiectul unui spectacol realizat de Geo Saizescu cu studenții departamentului de teatru al Universității Hyperion), Teolinda Gersăo este una dintre prozatoarele portugheze contemporane a cărei operă a acumulat în decursul timpului numeroase premii și a fost tradusă în mai multe limbi. Din bibliografia ei mai citim: Tăcerea (roman cu care a debutat în 1981), Peisaj cu femeie și mare în fundal (1982), Umbrele scânteietoare (1984), Calul de soare (1989), Arborele cuvintelor
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/13147_a_14472]
-
iar vânzătorul de la băcănie a mai stat de vorbă după ce i-a dat restul și a întrebat-o dacă-i place noua marcă de cafea. Răul la mulți oameni era că nu știau să dea lucrurilor valoarea cuvenită. Majoritatea risipeau timpul și fericirea, așa cum risipeau și banii. Dacă te uitai mai bine, puțini știau să profite de ce aveau. De exemplu, nu profitau de apa caldă, nici nu-și aminteau să stingă imediat lumina când treceau dintr-o cameră într-alta, sau
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/13147_a_14472]
-
niciodată. Ceasornicul, scaunul, masa, jacheta, perdeaua îi săreau în ochi, ca și cum ar fi chemat-o: Ai văzut cum m-am umplut de praf, îmi pierd lustrul, m-am boțit, mi-a căzut nasturele, s-a dus un fir. Era tot timpul ocupată, obiectele îi dădeau de lucru, ca și copiii cărora trebuie să le acorzi atenție mereu. Și, dacă uneori îi dădeau liber, sau dacă se hotăra ea să-și ia liber, se urca în tramvai și făcea un tur al
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/13147_a_14472]
-
mai ales tramvaiul circular, dădea ocol orașului fără ca ea să trebuie să coboare, și încă bine instalată, aproape întotdeauna reușea să stea la fereastră, sau, dacă nu reușea din primul tur, sigur avea să reușească la al doilea, pentru că între timp va coborî cel care ședea la fereastră și trebuia doar să se împingă puțin ca să-i ocupe locul, și atunci, da, vedea totul ca la cinema. La cinema propriu-zis se ducea rar, de câțiva ani nici nu se mai dusese
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/13147_a_14472]
-
avea o dublă plăcere - se distra cu alegerea numărului, emoția și așteptarea, și pe deasupra mai economisea și bani, râzând de propria ei istețime. Le scria din când în când copiilor și nepoților, dar rar, fiindcă observase că ei nu aveau timp să citească scrisorile. Lucru firesc, viața din ziua de azi e numai alergătură, oamenii suferă mult, mai ales copiii, pleacă de acasă cu noaptea în cap și se întorc tot noaptea. Câtă vreme ea scăpase de alergătură, avea tot timpul
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/13147_a_14472]
-
timp să citească scrisorile. Lucru firesc, viața din ziua de azi e numai alergătură, oamenii suferă mult, mai ales copiii, pleacă de acasă cu noaptea în cap și se întorc tot noaptea. Câtă vreme ea scăpase de alergătură, avea tot timpul la dispoziție. E adevărat că în unele zile vremea trecea mai greu, chiar dacă se uita la televizor până la sfârșit, fiindcă nu mai avea ochi buni ca să tricoteze. Sigur că pierduse multe lucruri o dată cu trecerea anilor, în parte chiar vederea, și
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/13147_a_14472]
-
-și ridice ochii din farfurie. Ea a dat din cap în semn că da. Își va pune hainele cele mai bune, și-a spus dintr-o străfulgerare, și-și va prinde părul la ceafă cu o agrafă. Îi vor lăsa timp pentru asta. Și ca să așeze chiar ea două vaze cu flori în ambele părți, la cap și la picioare. - E o călătorie lungă, au spus. - Perfect, a spus bătrâna. N-am călătorit niciodată în viața mea. Sincer vorbind, sunt foarte
O povestire de Teolinda Gersão - Bătrâna by Micaela Ghițescu () [Corola-journal/Journalistic/13147_a_14472]
-
viermi. După mai puțin de o oră, procesul de decompoziție animă, în mod neașteptat, imaginea. Realizez că este vorba de o scenă filmată accelerat și nu de reproducerea unui tablou. Natura moartă, materie vie care se descompune dar, în același timp, se poate recompune, reprezentând o serie de imagini digitale, raporturi matematice, coduri pure, pare eliberată de impuritățile materiei pieritoare. Acest joc de compoziție, decompoziție și recompoziție are loc într-un fost bufet de clasa I din gara orașului Basel („Gare
Un spectacol ciudat by Matei Chihaia () [Corola-journal/Journalistic/13172_a_14497]
-
fost să-l vadă pe Eminescu În spital, pentru că am văzut și alte persoane din Botoșani venite aici În vizită, de pildă primarul urbei, Hasnas.) Se cunosc exagerările lui Scipione Bădescu, redactorul de la Curierul român din Botoșani care și cât timp a stat poetul În urbe (9 aprilie 1887 9 aprilie 1888) a scris prăpastii despre boala să. Din această „vulgara declamațiune”, Însă, G. Călinescu putea să ia referirea la lovitură mortală dată poetului care concorda cu mărturia Hanriettei Eminescu și
Boala și moartea lui Eminescu. In: Editura Destine Literare by Nicolae Georgescu () [Corola-journal/Journalistic/75_a_295]
-
Andrei Ionescu Iată o pagină emoționantă a romancierului portughez António Lobo Antunes, evocarea bunicilor pornind de la o fotografie ștearsă de vreme. Arta de a reconstitui pe un ton în același timp dubitativ și precis o ambianță de neuitat și de a-l atrage pe nesimțite pe cititor, în ciuda aparentei detașări reflexive ori tocmai datorită acestei eficiente strategii narative, în spațiul vertiginos al amintirilor din copilărie (pe care am avut ocazia nu
António Lobo Antunes - Ei, în grădină by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/13148_a_14473]
-
scriu defuncții, cu trăsături îngrijite și groase. Nimic altceva decât o fetiță de cinci sau șase ani ținută în brațe de tatăl ei, pe când mama ei stă aplecată asupra lor, cu mâini lungi, rochie largă, cu o pieptănătură pe care timpul a estompat-o. Într-un colț de sus, un dulăpior de cămară, o tindă. O cămară. Nu, o tindă. Ori nici cămară, nici tindă, o pată de iod. Tatăl bunicii și-a pierdut pantofii, gleznele, partea de jos a pantalonilor
António Lobo Antunes - Ei, în grădină by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/13148_a_14473]
-
străbătută de un pește./ Pește cu goana scurtă/ - atît de leneș și de grabnic încheiate/ zvîcniri, că nu ies niciodată/ din laturile umbrei mele.” (Febră). Pulverizate, înfățișările vieții se risipesc, se adîncesc în neființa trecutului devenit ficțiune metaforizantă: „Absență a timpului pe un țărm de fluviu oprit./ Și praful tot crește se spulberă/ cenușă a vieții purtată cîndva de puternica undă./ Ne scufundăm în uitare/ și lacrimi de pulbere curg/ din foștii noștri ochi pe fostele chipuri” (Uitare). Solitar „în pustiul
Poezia lui Ilie Constantin by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13161_a_14486]
-
Mă iau de mână Mă duc Pe tărâmul sufletului Unde lumina Orbitoare a zilei Se mai subție. Cât de mult seamănă-apusul cu-n răsărit! Sete după lucruri nemaivăzute, Sete după toate câte se sting... Toate noi! Cele vechi, prăfuite de timp. În smochinul bătrân (De câte ori n-am trecut Pe alături, nepăsător) Am regăsit fiorul De dimineață al frunzelor, Și-am văzut, ca atunci, larg deschisă, Palma monstrului ruginită Aplecându-se fioroasă Din creangă. În bătaia vântului Ca întâia oară m-am
Vassilis Vitsaxis și echilibrul lumilor poeziei by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/13176_a_14501]
-
ar fi găsit lipsă mai nimic”, acesta l-ar fi somat pedagogic: „altădată socotește mai bine”. Dialogul dintre cei patru camarazi, cu detaliile privitoare la mărimea sumelor vehiculate de „foarte enervatul” casier („Sute de mii, boule!... Milioane, neghiobule!”) și la timpul impardonabil de lung de când nimeni nu i-a verificat casa („De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire...” ), urmat de ieșirea violentă la auzul vorbelor „corect” și „cinstit” („ - Corect! De unde știu dumnealor că sunt corect?... Canaliile!” și, respectiv
Anghelache și dublul său by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/13139_a_14464]
-
în contact nemijlocit cu chemarea păcatului, cu tentația diabolică supremă (banul e ochiul dracului, nu?). Fără integritatea lor, exprimată în cinste și corectitudine, lumea ar eșua în haos. Chiar dacă sensul sacral al existenței mânuitorilor de bani s-a degradat în timp, această castă continuă să funcționeze în virtutea asumării seculare și mutuale a pantonomiei onoarei. Când află din ziar despre sinuciderea casierului, colegii lui de breaslă pun lucrurile într-o ecuație etică radicală și sugestivă „- Bravo, nene Anghelache!... - Da! mai bine moartea
Anghelache și dublul său by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/13139_a_14464]