664 matches
-
O să vină poliția și atunci vor fi arestări. Iar eu trebuie să plec. Să stau aici e curată nebunie. Te rog. Ia-i pur și simplu aparatul. Ia-l. Asta o să-i oprească. Atunci, arătosul Eisen, ridicând din umeri, rânjind, Încovoindu-și umerii și eliberându-i din strânsoarea hainei de doc, se depărtă de Sammler ca și cum făcea ceva foarte amuzant la cererea specială a acestuia. Își suflecă mâneca brațului drept. Părul Închis la culoare era des. Apoi, apucând mai din scurt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
fie judecată ca persoană adultă, dar asta era prima ei infracțiune, iar victima supraviețuise, așa că nu s-a ales decât cu un an la școala de corecție. În ziua în care a fost eliberată, s-a lepădat de părinții cei încovoiați de nevoi și-a luat-o, cu autostopul, spre vest. A mințit în privința vârstei ca să se mărite cu un producător de publicitate, care avea un conac în Pacific Heigjts. Acesta se umfla în pene atunci când o scotea în lume la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
din fericire, Zach își mai scurtase pașii, cei doisprezece ani îi mai încetiniseră mersul. A condus-o dincolo de-o mână de tufe de soc, către o zonă acoperită c-o iarbă surprinzător de luxuriantă. Firele verzi de iarbă erau încovoiate din cauza propriei lor greutăți, atât de mari crescuseră. Jina a simțit aroma umezelii și-a mușchiului de copac, dar n-a auzit nici un susur de pârâu. La un moment dat, am simțit că-nnebunesc, i-a spus Zach. Pantofii lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
aerul acela albastru și soarele perfect rotund și roșu, ca o magnificență, avea să stăpânească zilele acelui an. Stătea nemișcat. Nu peste mult...era neștiutor ca noi toți ai pământului... Îmi venea să-l mângâi, să-l mai sărut o dată, încovoiat de duioșie, dar i-aș fi deranjat, poate chiar speriat, clipa de iluminare. Iubitul.... 17. Trecătorul mea tată!... Dacă ai fi trăit... Deodată ușa se deschise: în prag Marga Popescu. - Iată, am venit să vă spun „La mulți ani!” - eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
această lume, a trăit mereu în alt timp, cu deosebire în cel dinaintea primului război, lumini și pocnete de artificii, și va pleca zâmbind, va zâmbi nu vremii acesteia ci timpului acela, iar noi...”. Noi suntem acum aici: doamna Pavel, încovoiată de durere pe fotoliul de la căpătâi, alături, în picioare Marga Popescu în rochie neagră, apoi trei doamne din cele ce veneau la rânduitele sindrofii, doi bărbați de pe vremea domnului Pavel, singurii care-au rămas, dar el doi bani nu dădea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
neamurile și de toate mărimile: creți și lânoși; zbârliți, cu păr aspru în jurul botului; bocși grași cu nasurile turtite; copoi sprinteni; dulăicu hămăituri răgușite - și toți dădură năvală în jurul veneticului. Piatra copilului porni și pocni într-un gard - străinul își încovoie în sus spinarea, își ridică buzele și-și arătă dinții, pe când hămăiturile celorlalți umpleau strada de larmă. Unul, mai îndrăzneț, se avântă. Veneticul se întoarse ca fulgerul clămpănind din dinții albi, apoi porni încet, cu ochii la pândă. Cânii ceilalți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
un pustiu fără sfârșit, pe o nemărginire de zăpadă, sub care zac, triste și rare, sate zvârlite în întindere; iar vara privești ori pământuri goale, ori lanuri mari, în care soarele varsă aur topit, în care oamenii lucrează din greu, încovoiați ca sub poveri dureroase. Totuși, în aceste locuri zgârcite în obișnuite frumuseți, am simțit fiorii zărilor fără sfârșit, când calul mă ducea în zbor vulturesc, pe întinderi fără drumuri, și melancolia amurgurilor m-a pătruns cu adânca taină a neștiutului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
tot umbli încolo și-ncoace și dai drumu la apă? Ce tot îți uzi cepele și curechiul? Stai singur cuc, nici nu mânânci ca lumea, nici un păhărel de rachiu nu bei, de ce dracu mai trăiești pe lumea asta, ha? Bulgarul, încovoiat între căpățâni violete de varză, mormăi ceva neînțeles, ridicându-și sprâncenele negre. Bătrânul începu a râde, clătinându-și luleaua între dinți. Apoi strigă tare, vârându-și mânile în brâu și dându-se puțin pe spate: —Ceacâi bre? Grădinarul iar își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pipă, îi închise căpăcelul de alamă ș-o vârî în chimir. Cu stânga își ridică de pe frunte căciula jerpelită și porni spre căsuță și spre podul umblător care sta de partea asta de mal, pe când odgonul se întindea neclintit, negru, încovoiat în jos din mijloc, deasupra râului. Nu se uita la bulgar, nu se mai uita nici la mine. Trase de pe acoperișul zbârlit al căsuței prăjina lungă cu vârf de fier la capăt, o puse pe umăr și porni cu pași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
peste straturi și venea după noi. Dintr-o înfundătură de mal, din când în când, doi flăcăuași ridicau până la piept trupurile. Ne făceau semne cu mâna, își tot întorceau capetele spre apă; dispăreau și iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
bolovanii răzleți ai drumului. Treceau acuma și se gândeau la căsuțele lor din satele de dincolo de baltă. Obrazul ars de soare a lui Hazu avea o lumină ușoară de mâhnire, care parcă izvora din ochii lui căprii. Trupu-i nalt ședea încovoiat asupra chimirului lat de piele roșcată lustruită, în care bătaia razelor trezea scânteieri. Drumul drept dintrodată începu să se încovoaie lung și tărăgănat într-o vale. În fund, o fântână își înălța de la marginea păpușoaielor cumpăna neagră singuratică. Lângă ghizdele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
soare a lui Hazu avea o lumină ușoară de mâhnire, care parcă izvora din ochii lui căprii. Trupu-i nalt ședea încovoiat asupra chimirului lat de piele roșcată lustruită, în care bătaia razelor trezea scânteieri. Drumul drept dintrodată începu să se încovoaie lung și tărăgănat într-o vale. În fund, o fântână își înălța de la marginea păpușoaielor cumpăna neagră singuratică. Lângă ghizdele, adăpătoare pentru vite - ș-alături o răchită deasă, care răsfira ramuri neclintite în jos. Amândoi oamenii priveau într-acolo. — Acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nici nu mai pot merge... Să mă duceți macar până la pod la Tupilați... —Bine, măi țigane, vorbi Băieșu. Suie în car. Este loc și pentru tine. Ahoo!... Sări de pe draghină și se alătură prin stânga de boi. Carul se opri. Încovoiat din mijloc, țiganul făcea pași rari, cu picioarele desculțe, prin pulberea drumului. Gemea înăbușit, cu ochii încrețiți. Dumitrache Hazu întinse mânile și-i ajută să se urce. Îl privi cu luare-aminte și-l întrebă: De mult te-a apucat? — Dă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
scândura groasă pârâi ascuțit, plesni, se desprinse; Băieșu o trase spre el, o ridică în stânga; dară înainte de a o repezi, țiganii se traseră sprinteni îndărăt. Însă iar se năpustiră, cu umărul stâng înainte, cu un braț în apărare, cu dreapta încovoiată pe dedesubt, ținând fierurile lucii. Dar strigătele de groază deșteptaseră undeva, într-o cotitură a văii, în fânețe, în locuri nevăzute, pe câțiva oameni. Aproape, deasupra vălcelei și deasupra fântânii, țărani cu coasele, fără pălării, fără brâie, cu cămășile fâlfâind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
târgovăț, făceam ziua a doua de marș în ambulanță, în tovărășia doctorului Andronescu, un om foarte vesel, cu burta mare. Pornisem pe un drum întortochiat, prin ținutul Botoșanilor. Coloana își întindea înainte furnicarea neagră în care se țeseau scânteieri, se încovoia printre muncele, cobora în văi, se ridica pe costișe. Și în trăsura cu pânze, mare cât o corabie, legănat și scuturat pas cu pas prin bolovanii și gropile drumului, stăteam de vorbă cu doctorul. Priveam cum rămân în urmă lanuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
un ceas: n-am văzut un om... Și de-acu cine știe unde-om da peste un sat... Caporalul dispăruse. Doctorul se uita la mine râzând. Apoi ochii mari, bulbucați, deodată se opriră asupra unui soldat mărunțel, slăbit la față, care venea încovoiat din mijloc spre noi. — Ce este? —Trăiți, domnul căpitan, vătămătura... Și deodată, pe fața slăbită se arătă albul ochilor, ca de lapte. —Cum? — Vătămătura... nu mai pot merge... —Așa! Da’ drumul la Hârlău îl știi? că auzi, de-acu apucăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri, în bolțile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieși cu cofa și se îndepărtă spre fântână. Cumpăna se coborî, apoi se înălță scârțâind. Pe când venea repede spre casă, puțin încovoiată spre stânga, cu cofa în mâna dreaptă, Măriuca își strecură spre mine privirea tristă. Mă ridicai în picioare, îmi luai pușca și pornii, pe lângă stupii de lângă pârău, prin marginea desișurilor, spre câșlărie. Mă gândeam cu milă la nevasta lui Voinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Da’ cum? izbucni Costea. Vrei să treacă pe lângă casa ta?... Chihaia tăcu. Stăpânul își îndemna cu pintenii calul, care-și înfunda copitele adânc în noroiul drumeagului; Chihaia se ferea de băltoage, se strecura printre tufe, pe lângă trunchiuri de copaci, se încovoia, luneca, se depărta și se apropia de cal. Așa merseră multă vreme fără să vorbească. Prin pădure treceau adieri ca oftări de ființi chinuite, nevăzute. O bură rece, o cernere de pulbere fină și umedă umplea aerul și dădea zilei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pripășit câțiva români, funcționari mici, odagii, și puțini nemți; un cârnățar, câțiva dubălari. Încolo, pe ulița mică, pe ulița jidovimii, pe ulița școalelor, pe ulița strâmbă - se înmulțește, crește și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-și duce încovoiat năcazurile, își vorbește netulburat jargonul și se închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și joase: din uliță trebuie să cobori două trepte ca să dai într-un miros greu de îngrămădire și să te lovești cu capul de tavan. Ferestrele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Rachel bagajul, să urc trei etaje cu genunchiul meu beteag a fost o încercare, dar de îndată ce am băgat cheia în broască- și Rachel a insistat să descui eu, nu ea -, am auzit pe cineva înăuntru și aproape că m-am încovoiat de ușurare: era încă acolo. O, slavă Domnului. Doar spre a descoperi, însă, că acel cineva era Jacqui. Grijulie, venise ca nu cumva să mă întristeze întoarcerea într-un apartament pustiu, dar dezamăgirea mea a fost așa de profundă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
a doua zi, câțiva complici l-au lăsat să intre în Alhambra. — Dumnezeu a vrut ca Abu-l-Hassan să fie răsturnat chiar în ziua victoriei lui, tot așa cum El a trimis potopul în ziua Parăzii, pentru a-l sili să-și încovoaie spinarea în fața Creatorului său, comentă Salma. Numai că bătrânul sultan nu se dădu învins. S-a refugiat la Málaga, și-a adunat credincioșii în jurul lui și a pus la cale o revanșă împotriva fiului. Regatul era de acum împărțit în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
nervos încă de dimineață. Capul i se lovise de marginea bazinului. Nu mai sufla. O fiebințeală îngrozitoare mi-a năvălit în piept. Mi-am ascuns obrazul. Maică-mea a continuat fără să se uite la mine: — În fața vitregiei, femeile se încovoaie, iar bărbații se frâng. Tatăl tău era prizonierul amorului propriu. Eu am fost învățată să mă supun. — Și Warda? — Ne-a părăsit după moartea lui Mohamed. Fără bărbatul ei, fără fiica ei, nu mai avea pe nimeni în țara asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
în nici un caz lucrul cel mai fericit pentru igiena mea personală. Mi-am ridicat mâna - doar ca să-l avertizez, nu mai mult - dar Shadow s-a retras târându-se și s-a rostogolit pe spate, cu capul întors și picioarele încovoiate într-o expresie de implorare și spaimă. Atunci am înțeles că lui Shadow îi fusese frică de cineva care îi semăna, cineva mare, încordat și alb. Am îngenuncheat și l-am mângâiat pe pântecul fierbinte. Adulmecă tot ce vrei, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
Știam că erai acolo, la locul nostru, lângă cavoul cu lăptăreasa. Mi s-a părut că te-am și zărit.“ Veneam adeseori cu el în cimitir. Ne piteam după un cavou cu o statuetă de fetișcană care ducea o găleată, încovoiată sub povara ei. Nu știu de unde ne-a venit să ne închipuim că fetișcana aceea tocmai se întorsese din grajd, unde mulsese vaca, și ducea găleata plină cu lapte, prea grea pentru trupul ei fraged, în casă. Era cavoul acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
scrisesem „Stop Cadru“. Probabil astfel voiam să se numească acea carte pentru care fișam Bulevardul. ZIARISTUL. Bătrânul în palton cărămiziu. Pirpiriu. O bărbuță albă, rară. Umblă cu o servietă neagră, burdușită cu ziare. O ține strâns în brațe, pe burtă, încovoiat de greutatea ei. Uneori are și un teanc de ziare, strânse cu sfoară. Atunci, cu un fel de cablu cauciucat, verde, leagă pachetul de servietă și legătura și-o poartă pe umeri, cum își duc țărăncile papornițele la piață. Stă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]