661 matches
-
ho theòs, to¤ton tòn IQso¤n hòn hymežs estaurÀsate (Fp 2,36): „...Dumnezeu l-a facut Domn și Hristos pe acest Isus pe care voi l-ați răstignit.” (t.n.) Pentru creștini, Isus a devenit numele Fiului lui Dumnezeu întrupat. În limba română, acest nume este ortografiat „Iisus” de ortodocși, care țin să transcrie cea de a doua litera, Qta, pronunțată ulterior , în vreme ce creștinii catolici și protestanți îl ortografiază fonetic: „Isus”. 3.2.2.3. Supranumele: Christós/ho Messías Christós
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
cf. Lc 22,69) Credință într-un Mântuitor ceresc, de origine nepământeana, este exprimată în unele apocalipse iudaice de dupa Daniel, cum ar fi Parabolele lui Enoh, sau IV Esdra 275. Creștinii l-au recunoscut în el pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, care, înălțat pe cruce asemenea șarpelui de arama tămăduitor (În 3,13), s-a suit „unde era mai înainte” (În 6,62) și va veni în slavă la sfarsitul timpurilor să judece viii și morții. 3.2.2.5. Numele
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
tematică și subliniază natura complexă a modului În care este produsă cunoașterea, dar și a discursului politic și intelectual. Asemeni altor cercetători, printre ei Rabinow și Walkowitz, consider că accentul foucaultian pe natura dinamică a rețelelor În care este produsă, Întrupată, citită și renegociată cunoașterea reprezintă o modalitate foarte fertilă de a Înțelege procesele istorice 34. În analiza de față, subliniez modul În care normele culturale sunt constant negociate și folosite În diferite forme atât de către producătorii, cât și de consumatorii
Eugenie și modernizare în România interbelică by Maria Bucur [Corola-publishinghouse/Science/1967_a_3292]
-
La nivelul poeticității ca atare, indecizia formelor și a culorilor sporește impresia de irealitate. Sugestiile alchimice („în fiecare clipă/ se împlinește o nuntă/ între tăria consoanelor/ și unduirea născândă din vocale/ focul și apa”) interferează cu cele biblice (divinul Cuvânt întrupat), cristice (constructe parabolice, nașterea, botezul, jertfa, pătimirea, mântuirea) ori ezoterice (trimiteri la Kabbala, Bahir, Zohar și Thora). De asemenea, își face simțită prezența o undă de farmec discret al trecerii, amintind de Lucian Blaga („vremea adumbrită”, „răstimpi în destrămare”, „târzielnicele
LUNGU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287925_a_289254]
-
puțin dublă: la nivelul aparențelor și la cel stihial al spiritului ce nu se poate regăsi pe sine. Definirile de sine pe care le formulează scriitorul accentuează proteismul propriilor înfățișări, chipul poetic însuși fiind o iluzie propusă cititorului, asemeni ideii întrupate („Detestat de oamenii dintr-o bucată și / învinuit întotdeauna cu dovezi, / eu nu mă aflu nicicând acolo unde apar și / nici nu sunt așa cum mă vezi” - Autoportret), dar și - sau mai ales - eșecul final al efortului de a capta imateriala
DOINAS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286816_a_288145]
-
voievodului cu ciobănașul care îi indică locul pentru mănăstire, iar celălalt zugrăvește sfârșitul tragic al meșterilor. În evoluția versiunii românești s-a scos în evidență existența a două straturi deosebite: unul arhaic, întâlnit numai în Transilvania - unde mitul zidirii apare întrupat și în legendă, colindă și chiar în cântecul de lume -, și altul mai nou, cuprinzând variantele moldo-muntene. Acestea din urmă se disting printr-o realizare artistică desăvârșită. Balada debutează printr-un ritual - alegerea locului pentru mănăstire. Însoțit de Meșterul Manole
MESTERUL MANOLE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288098_a_289427]
-
obține harul doar prin propriile forțe, iar nestorianismul afirmă că omul Cristos și-ar fi obținut uniunea cu măreția divină grație unei conduite virtuoase. Potrivit lui Cassian, într-adevăr, Nestorius este cel ce îl separă pe Fiul lui Dumnezeu de Cristosul întrupat: în consecință, imitarea lui Cristos și credința în Cristos, care constituie idealul ascetic al creștinului nu sunt îndreptate către Dumnezeu ci către un om. Creștinii n-ar putea să fie transformați în Dumnezeu, dacă Cristos, primul, n-ar fi fost
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
la Patimi ori ispită. De altfel, încă din introducerea la cartea a doua, această opinie era înfierată și respinsă, între altele prin formula favorită a lui Chiril potrivit căreia „după unire, trebuie să vedem de-acum o singură natură, ce întrupată a Logosului însuși” (2, introd.); formula vine de la Apolinarie, dar Chiril credea că-i aparține lui Atanasie. Chiril înțelege termenul physis în sens de individ, potrivit cu tradiția teologică alexandrină și nu - așa cum făceau antiohienii - ca pe un ansamblu de caractere
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
trebuie atribuită Logosului, deși, în același timp, acesta, fiind Dumnezeu prin natura sa, rămâne în afara patimilor (5, 7). Tratatul se încheie cu mărturisirea credinței într-un „unic Fiu, Cristos Isus și Domn, adică Logos al lui Dumnezeu devenit om și întrupat, și tot el crucificat și înviat din morți, care va veni la vremea sa întru slava Dumnezeului Tată și a sfinților îngeri” (ibid.). Nevoia de a câștiga, în competiția cu Nestorios, curtea imperială de partea sa, l-a făcut pe
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
se mai naște din Logosul divin însuși. Această preocupare fundamentală și soluția găsită respectă linia tradiției alexandrine și, mai mult chiar, sunt în spiritul teologiei lui Apolinarie din Laodiceea (cf. aici, pp. ???-???) a cărui formulă „o singură natură a Logosului întrupată” este adoptată de Chiril fără rezerve pentru că el crede că vine de la Atanasie. Pentru soteriologia lui Chiril este esențial ca Logosul să devină ființă umană (și nu să se pogoare într-o ființă umană), dar fără a înceta să fie
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
papa Leon. Confruntarea sa cu Chiril se concentrează în special asupra strădaniei de a defini ce anume constituie unitatea subiectului în Cristos; potrivit lui Chiril, aceasta e asigurată de unica physis, pentru el sinonimă cu hypostasis. Însă „unica physis a Logosului întrupată” este inacceptabilă pentru Nestorios pentru care termenul Logos desemnează natura divină a celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi; în consecință, această formulă strivește, în opinia sa, umanitatea lui Cristos. Pentru Nestorios, termenul potrivit să desemneze persoana (prosôpon) este
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în seama monofiziților. Neocalcedonienii se deosebesc net de calcedonieni pentru că acceptă formula pe care Chiril credea că a împrumutat-o de la Atanasie (în realitate, era a lui Apolinarie din Laodiceea; cf. aici, p. ???) și anume „o singură natură a Logosului întrupat”, ca și formula „unul din Sfânta Treime a pătimit”, propovăduită, așa cum vom vedea imediat, de către călugării sciți. Era susținută, astfel, în același timp, dualitatea și unitatea lui Cristos, astfel încât influența cristologiei alexandrine a devenit dominantă, și în consecință, tradiția antiohiană
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Palatină a Actelor de la Efes), autorul ei este Euteriu; editorul textului grec complet a intitulat-o Antilogia. După un prolog dedicat unui anume Eustațiu, autorul respinge în 22 de capitole cristologia partidei chiriliene și în special afirmația conform căreia Logosul întrupat a pătimit: Euteriu, care nu acceptă communicatio idiomatum, crede că se poate spune doar că Isus Cristos a pătimit. Bibliografie. Toate textele lui Euteriu sunt ușor accesibile în M. Tetz, Eine Antilogie des Eutherios von Tyana (PTS 1), de Gruyter
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
s-a transformat în carne, lucru care ar echivala cu o alterare a imuabilității naturii divine; pentru a sublinia acest punct, Scriptura spune că a luat chip de rob (Filip. 2, 7) (5-6). Una singură este deci ipostaza lui Dumnezeu întrupat (9; cf. aici, mai jos). Celebru este și unicul fragment rămas (în greacă și latină) din scrisoarea a 4-a, adresată lui Ioan de Antiohia, în care Proclus afirmă: „mărturisim că Unul din Sfânta Treime a fost crucificat după trup
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în Tomul către armeni modifică formula apolinaristă reluată de Chiril în „o singură ipostază a Dumnezeului Logos întrupat” (și nu “întrupată”, referitor la ipostază), face un pas spre o clarificare a „ipostazei” care semnifică, la el, mai degrabă persoana Logosului întrupat decât natura proprie a Logosului, ca la Chiril. Fără să fie un teolog original, Proclus, prin efortul său de mediere, a contribuit serios la evoluția care a dus la formula de la Calcedon. Bibliografie. Ediția a 25 de omilii în PG
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a citit în public și a făcut să circule apoi un text intitulat Apologie a conciliului de la Calcedon în care apăra formula celor două naturi, încercând însă să demonstreze că aceasta este echivalentă cu cealaltă: „o singură natură a Logosului întrupată”; a fost așadar considerat primul reprezentant al neocalcedonismului cu identitate precisă. Din Apologie au rămas doar pasajele citate de Sever în scrierea sa polemică. Sever contestă felul în care se folosește Nefalie de Sfinții Părinți: aceștia, în realitate, au afirmat
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de a legitima greșeala lui Eutihie care condunda cele două naturi în Cristos. În următoarele două, Sever combate interpretarea adversarului său care îl citește pe Chiril ca și cum ar fi calcedonian. Acesta consideră compatibile formulele „o singură natură a Dumnezeului Logos întrupată” și „două naturi unite în mod inseparabil” și susține că Chiril n-a combătut teza lui Todoret potrivit căreia sunt două naturi în Cristos, ci afirmația că sunt două persoane. În schimb, pentru Sever, physis, natura, și hypostasis și prosôpon
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
autonom înainte de unirea cu Logosul. Unirea ipostatică constă în schimb în faptul că natura (sau ipostaza) Logosului se unește cu trupul dotat cu suflet rațional, primit de la Fecioară; în acest sens se vorbește așadar despre „o natură a Dumnezeului Logos întrupată” și nu despre nouă naturi, pentru că acest lucru ar echivala cu admiterea a două ipostaze, adică a doi Cristoși. Ultima parte a operei (III, 31-40) discută textele patristice invocate ca argumente de către adversar, adăugând apoi un florilegiu propriu pentru a
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Antoninus, pentru că judeca drept insuficientă formula „Nu spunem că proprietățile sunt separate” inclusă în mărturisirea de credință impusă celor care se converteau de la difizism la monofizism; Sergius crede că, așa cum se spune că există o singură natură a Dumnezeului Logos întrupată, tot astfel trebuie subliniată unitatea proprietăților sale, care, ca atare, nu e nici divină nici umană, ci proprie lui Cristos. Antoninus transmite scrisoarea patriarhului său care îi răspunde lui Sergius susținând că, după unirea ipostatică, proprietățile divine și umane rămân
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
n-ar fi putut accepta niciodată limbajul celor două naturi pentru că felul în care el echivalează natura cu ipostaza, despre care am vorbit deja, îl obliga să detecteze nestorianismul în orice tentativă de a face distincție între naturi în Logosul întrupat. În acest sens a combătut Tomul papei Leon care atribuia naturii umane acțiuni proprii; cum acțiunile proprii presupun o existență în sine proprie, acest lucru e echivalent, pentru Sever, cu a atribui naturii umane o existență în sine autonomă, așadar
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
nu presupune deloc ideea de diviziune. Scrisoarea adresată lui Mega din Berea este caracteristică pentru orientarea neocalcedoniană a lui Efrem care susținea aici necesitatea de a accepta ambele formule - „unire ipostatică în două naturi” și „o singură natură a Logosului întrupată” - din respect pentru hotărârile de la Calcedon. În codex, scrisorile erau urmate de șapte panegirice sub formă de omilie, însă Fotie ne spune doar când au fost rostite, nu și ce conțineau. Al doilea codex conținea patru tratate. Primul combătea interpretarea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de Halicarnassus), că evanghelistul Ioan supraviețuiește undeva împreună cu Enoh și Ilie în așteptarea sfârșitului lumii. Al treilea tratat, scris pentru doi asceți din Cilicia, Domnus și Ioan, lua apărarea conciliului de la Calcedon și a formulelor „o singură ipostază a Logosului întrupată” și „un singur prosôpon”. Și în acest caz ne întrebăm dacă e vorba despre „apologia sinodului de la Calcedon și a Tomului Sfântului Leon” din care provin mai multe fragmente, citate în al III-lea conciliu de la Constantinopol, care conțin afirmația
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în parte probabil autentice, în parte cu certitudine false. Așa cum am spus, Efrem e unul din reprezentanții cei mai tipici ai neocalcedonismului și acest lucru e dovedit chiar de efortul său de a reuni formula despre unica natură a Logosului întrupată și pe cea calcedoniană “în două naturi”; el poate face acest lucru în virtutea unei clarificări terminologice prin care este reinterpretată, în prima formulare a lui Chiril și în general în textele acestuia, physis ca hypostasis, ceea ce îi permite să reformuleze
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
el poate face acest lucru în virtutea unei clarificări terminologice prin care este reinterpretată, în prima formulare a lui Chiril și în general în textele acestuia, physis ca hypostasis, ceea ce îi permite să reformuleze lucrurile astfel: „o singură ipostază a Cuvântului întrupată”. Chiar și unirea ipostatică, tipic chiriliană, este considerată de el în concordanță cu conciliul de la Calcedon. Caracteristice pentru tendința neocalcedoniană sunt totodată cristologia alcătuirii (unde, pentru Efrem, în Cristos, o synthesis se realizează nu în planul celor două naturi, ci
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
o singură ipostază în Cristos; III. eroarea nestoriană de a vorbi despre doi Fii; IV. Fecioara ca Theotokos; V. Cristos, prin natură, nu e numai om, ci și Dumnezeu; VI. Logosul nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; VII. despre formularea „unul din Sfânta Treime a pătimit”. Richard subliniază faptul că și această operă aparține genului întrebărilor și răspunsurilor; fiecare capitol începe cu obiecția nestorianului care este apoi respinsă. Însă nu e vorba de un nestorianism real, ci
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]