1,350 matches
-
trebuie confundat cu renunțarea) și insatisfacția conștientă (ce nu poate fi asimilată neliniștii juvenile). Tot ceea ce distruge, escamotează sau subtilizează aceste exigențe (și în primul rând consimțământul, care distruge divorțul) ruinează absurdul și devalorizează atitudinea ce poate fi atunci propusă. Absurdul nu are sens decât în măsura în care nu consimți la el. Există un fapt de natura evidenței, care pare cu totul moral, și anume acela că omul este întotdeauna prada propriilor sale adevăruri. O dată ce le-a cunoscut, nu se mai poate desprinde
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
explicație și de orice interpretare posibilă, arată nu neantul, ci ființa transcendenței". Această ființă care dintr-o dată, și printr-un act orb al încrederii umane, explică totul este definită de el ca "unitatea de neconceput între general și particular". Astfel, absurdul devine Dumnezeu (în sensul cel mai larg al acestui cuvânt) și neputința de a înțelege, ființa care luminează totul. Un atare raționament nu se susține logic prin nimic. De aceea, pot să-l numesc un salt. Și, în mod paradoxal
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
face singuri față." Dacă există o filosofie șestoviană, atunci pot fără îndoială afirma că ea se află în întregime rezumată astfel. Căci atunci când, ajuns la capătul analizelor sale pasionante, Șestov descoperă absurditatea fundamentală a oricărei existențe, el nu spune: "Iată absurdul", ci: "Iată-l pe Dumnezeu: trebuie să ne lăsăm în voia Lui, chiar dacă El nu corespunde nici uneia din categoriile noastre raționale". Pentru ca nici o confuzie să nu mai fie cu putință, filosoful rus insinuează chiar că acest Dumnezeu este poate plin
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
mai hâd. Măreția Sa stă tocmai în inconsecvența sa. Dovada existenței sale este tocmai inumanitatea Sa. Trebuie să facem saltul în El și, prin aceasta, să ne eliberăm de iluziile rațiunii. Astfel, pentru Șestov, acceptarea absurdului este contemporană cu însuși absurdul. A-l constata înseamnă a-l accepta și tot efortul logic al gândirii sale constă în a-l pune în evidență pentru a face astfel să țâșnească speranța imensă pe care o aduce cu sine. Repet, această atitudine este legitimă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Pentru asta am înainte întreaga viață. Știu că gânditorul raționalist este iritat de atitudinea șestoviană. Dar simt, de asemenea, că Șestov are dreptate împotriva gânditorului raționalist și vreau doar să știu dacă rămâne credincios exigențelor absurdului. Or, dacă admitem că absurdul este contrariul speranței, vedem că, pentru Șestov, gândirea existențială presupune absurdul, pe care însă nu-l demonstrează decât spre a-l spulbera. Această subtilitate de gândire nu-i decât o figură patetică de scamator. Când Șestov, pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
iritat de atitudinea șestoviană. Dar simt, de asemenea, că Șestov are dreptate împotriva gânditorului raționalist și vreau doar să știu dacă rămâne credincios exigențelor absurdului. Or, dacă admitem că absurdul este contrariul speranței, vedem că, pentru Șestov, gândirea existențială presupune absurdul, pe care însă nu-l demonstrează decât spre a-l spulbera. Această subtilitate de gândire nu-i decât o figură patetică de scamator. Când Șestov, pe de altă parte, opune absurdul moralei curente și rațiunii, el îl numește "adevăr" și
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
contrariul speranței, vedem că, pentru Șestov, gândirea existențială presupune absurdul, pe care însă nu-l demonstrează decât spre a-l spulbera. Această subtilitate de gândire nu-i decât o figură patetică de scamator. Când Șestov, pe de altă parte, opune absurdul moralei curente și rațiunii, el îl numește "adevăr" și "mântuire". Există deci la bază și în această definiție a absurdului o aprobare. Dacă admitem că toată forța acestei noțiuni rezidă în modul în care ea intră în conflict cu speranțele
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
îl numește "adevăr" și "mântuire". Există deci la bază și în această definiție a absurdului o aprobare. Dacă admitem că toată forța acestei noțiuni rezidă în modul în care ea intră în conflict cu speranțele noastre elementare, dacă simțim că absurdul pretinde, pentru a exista, refuzul nostru de a consimți, vedem atunci că la Șestov el și-a pierdut adevăratul chip, caracterul său omenesc și relativ, spre a intra într-o eternitate incomprehensibilă și totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
dacă simțim că absurdul pretinde, pentru a exista, refuzul nostru de a consimți, vedem atunci că la Șestov el și-a pierdut adevăratul chip, caracterul său omenesc și relativ, spre a intra într-o eternitate incomprehensibilă și totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu poate exista decât într-un univers al omului. Din clipa în care noțiunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
incomprehensibilă și totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu poate exista decât într-un univers al omului. Din clipa în care noțiunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență pe care omul o constată fără să consimtă la ea. Lupta este eludată. Omul asimilează absurdul și, în această comuniune, îi nimicește acel caracter esențial care este opoziție, sfâșiere și divorț. Saltul acesta este o
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
noțiunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență pe care omul o constată fără să consimtă la ea. Lupta este eludată. Omul asimilează absurdul și, în această comuniune, îi nimicește acel caracter esențial care este opoziție, sfâșiere și divorț. Saltul acesta este o eschivă. Șestov, care citează cuvintele lui Hamlet: The time is out of joint, o face cu un fel de speranță sălbatică
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
rațiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de rațiune. Pentru un spirit absurd, rațiunea este zadarnică și nu mâi există nimic dincolo de rațiune. Acest salt poate, cel puțin, să ne lămurească și mai bine asupra adevăratei naturi a absurdului. Știm că absurdul constă într-un echilibru, că-l aflăm, înainte de orice, într-o comparație, și nu în termenii acestei comparații. Șestov însă mută toată greutatea asupra unuia din termeni, distrugând astfel echilibrul. Setea noastră de a înțelege, nostalgia noastră de absolut nu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
în măsura în care noi putem înțelege și explica multe lucruri. Zadarnic negăm în mod absolut rațiunea. Ea are domeniul său propriu, acela al experienței umane, în care este eficace. Iată de ce vrem ca totul să ne fie limpede. Dacă nu izbutim, dacă absurdul ia naștere cu acest prilej, lucrul se întâmplă tocmai datorită întâlnirii dintre această rațiune eficace, dar limitată, și iraționalul ce renaște întruna. Or, când Șestov se mânie împotriva unei afirmații hegeliene de tipul: "Mișcările sistemului solar se efectuează conform unor
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
trecută, se întorc împotriva lor însele, dând naștere absurdului. Sau, de asemenea, ele pot fi legitime pe planul descrierii, fără ca aceasta să însemne că sunt adevărate pe planul explicației. Totul este sacrificat astfel iraționalului, și exigența de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparației. Omul absurd, dimpotrivă, nu procedează la această nivelare. El recunoaște lupta, nu disprețuiește câtuși de puțin rațiunea și admite iraționalul. Cuprinde astfel cu privirea toate datele experienței, nefiind cituși de puțin dispus să facă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
sacrificiu cerut de Ignațiu de Loyola, acela de care Dumnezeu se bucură cel mai mult: "sacrificiul intelectului". Acest efect al "saltului" e ciudat, dar nu trebuie să ne mai surprindă. El face din absurd criteriul lumii de dincolo, câtă vreme absurdul nu-i decât un reziduu al experienței din această lume. "Pentru credincios, spune Kierkegaard, eșecul său este și triumful său." Scopul meu nu este să mă întreb de care emoționantă învățătură se leagă această atitudine. Eu nu am a mă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
zadarnică. Dar dacă asupra acestui punct poate să nu se înșele în judecata sa, nu la fel stau lucrurile când neagă. Strigătului său de revoltă îi ia locul o adeziune nebunească și iată-l ajuns în situația de a ignora absurdul ce-l lumina până atunci și de a diviniza singura certitudine care-i mai rămâne, iraționalul. Important nu este să te vindeci, îi spunea abatele Galiani doamnei d Epinay, ci să trăiești cu bolile pe care le ai. Kierkegaard vrea
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
poate fi dovedit. Kierkegaard însuși ne dezvăluie drumul pe care l-a urmat. Nu vreau să sugerez aici nimic, dar cum am putea să nu descifrăm în operele sale semnele unei mutilări aproape voluntare a sufletului, în fața mutilării consimțite în legătură cu absurdul? Este laitmotivul Jurnalului. "Mi-a lipsit tocmai bestialitatea, care, și ea, face parte din destinul omenesc... Dați-mi un trup." Și mai departe: Oh, mai cu seamă în prima mea tinerețe, ce n-aș fi dat să fiu bărbat măcar
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
văd rațiunea suficientă pentru a renunța la el. Nimic mai profund, de exemplu, decât afirmația lui Kierkegaard, după care disperarea nu e un fapt, ci o stare: însăși starea păcătosului. Căci păcatul este ceea ce-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. Absurdul, care este starea metafizică a omului conștient, nu duce la Dumnezeu. Poate că noțiunea va deveni mai limpede dacă voi risca următoarea enormitate: absurdul este păcatul fără Dumnezeu.5 Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Știu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ci o stare: însăși starea păcătosului. Căci păcatul este ceea ce-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. Absurdul, care este starea metafizică a omului conștient, nu duce la Dumnezeu. Poate că noțiunea va deveni mai limpede dacă voi risca următoarea enormitate: absurdul este păcatul fără Dumnezeu.5 Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Știu pe ce se întemeiază ea, pe acest spirit și pe această lume ce se încruntă clipă de clipă, fără să se poată îmbrățișa. Eu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ale eternității. Spiritul absurd e mai puțin norocos. Pentru el, lumea nu-i nici chiar atât de rațională și nici chiar atât de irațională: ea nu-i decât absurdă. Pentru Husserl rațiunea nu mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează limitele, de vreme ce ea este neputincioasă să-i calmeze spaima. Kierkegaard, pe de altă parte, afirmă că o singură limită e de-ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațât de departe. Pentru el, această limită
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
rațiunea nu mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează limitele, de vreme ce ea este neputincioasă să-i calmeze spaima. Kierkegaard, pe de altă parte, afirmă că o singură limită e de-ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațât de departe. Pentru el, această limită vizează doar ambițiile rațiunii. Tema iraționalului, așa cum este ea concepută de existențialiști, este aceea a rațiunii care se întunecă și se eliberează negându-se. Absurdul, în schimb, e rațiunea lucidă care
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațât de departe. Pentru el, această limită vizează doar ambițiile rațiunii. Tema iraționalului, așa cum este ea concepută de existențialiști, este aceea a rațiunii care se întunecă și se eliberează negându-se. Absurdul, în schimb, e rațiunea lucidă care-și constată limitele. La capătul acestui drum dificil, omul absurd își recunoaște adevăratele sale rațiuni. Comparând exigența sa cea mai profundă cu ceea ce i se propune, el simte dintr-o dată că alta e calea
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
polemice. Dar nu astfel le-a simțit el. Adevărul lor, acela de a nu fi niciodată satisfăcute, trebuie păstrat până la capăt Omul absurd refuză învățătura. Raționamentul meu vrea să rămână credincios evidenței care i-a dat naștere. Această evidență e absurdul. E divorțul între spiritul care dorește și lumea care dezamăgește, nostalgia mea după unitate, acest univers dispersat și contradicția care le înlănțuie. Kierkegaard suprimă nostalgia mea, iar Husserl pune ordine în univers. Nu asta așteptam. Problema era de a trăi
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
pune ordine în univers. Nu asta așteptam. Problema era de a trăi și de a gândi în ciuda acestor sfâșieri, de a ști dacă trebuie să accepți sau să refuzi. Nu poate fi vorba de a ascunde evidența, de a suprima absurdul negând unul din termenii ecuației sale. Trebuie să știm dacă se poate trăi astfel sau dacă logica ne obligă să murim. Nu mă interesează sinuciderea filosofică, ci sinuciderea pur și simplu. Vreau s-o purific de conținutul ei de emoții
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
uman, constă tocmai în faptul că s înt conștient de el. Dacă vreau, așadar, să-l mențin, nu o pot face decât printr-o conștiință perpetuă, mereu reînnoită, mereu încordată. Iată ce trebuie să rețin pentru moment. În această clipă, absurdul, atât de evident și totodată atât de greu de cucerit, intră în viața unui om, regăsindu-și patria. Spiritul mai poate încă părăsi calea știută și anevoioasă a efortului lucid. Calea aceasta duce acum în viața cotidiană, în lumea anonimatului
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]