1,059 matches
-
a intervalului dintre războaie sau în cea a deceniilor șapte și opt ale secolului trecut. Astăzi, cel care dorește să se apropie altfel de publicistica argheziană e nevoit să asimileze abordările rezistente, cele care vor trece oricând testul timpului, fiind atemporal valabile, nu multe la număr, și să se desprindă filial de locurile comune. Pornind de la unele observații valide ale criticii autentice, admitem că întreaga creație argheziană stă, într-un fel sau altul, sub semnul polemicului, de la modul cu totul neconvențional
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
spectaculară a conflictului în genere, care mizează pe predispoziția publicului de a gusta confruntarea și de a-și desemna un favorit al competiției. În această ipostază de "cititor fictiv", naratarul trimite nu doar la "cititorul concret, istoric, ci la unul atemporal, universal și, implicit, cunoscător al obiectului, un cititor receptiv, adecvat momentului narării"77. De asemenea, acest destinatar, deseori marcat în textul polemic prin formulări lipsite de echivoc, ca, de exemplu, la Arghezi "cititorul știe", "cu îngăduința cititorului", "cititorul, firește, mirat
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
acuzația că am scris versuri banale ar putea fi trecută cu vederea, fiind o chestiune de gust, însă cea prin care aș urmări un meschin interes financiar este calomnioasă. Această idee, neexprimată textual, este activată în reprezentarea mentală a cititorului atemporal, prin indici de natură tehnică (sublinierea grafică a cuvintelor incriminante) sau pragmatică (exemplu enunțul performativ, sub forma solicitării imperative, din finalul scrisorii: "Vă cer ca în numărul imediat următor al Flacărei să vă explicați asupra ei [insinuării, n.n.], și anume
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
nasul episcopilor". Cortina cade în timp ce o voce din "off" rostește baritonal: "Numele domnului fie lăudat". Întregul text pare scris pentru a fi jucat oriunde și oricând, în genul comediilor stradale care ridiculizează malformațiile unei lumii decăzute, în fond subiecte satirice atemporale: ipocrizia, imoralitatea, abuzurile de tot felul etc. De data asta, nu dialogismul (polifonia internă a textului), ci formula dialogică propriu-zisă dinamizează narațiunea, imprimându-i accente ale unei oralități savuroase, specific argheziene, prin versatilitatea discursivă a personajelor care trec, spontan, de la
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
sau batjocura își pierd eficacitatea. Noul arsenal strategic mizează, așa cum am văzut, pe cu totul alte arme: ironia subtilă, diasirmul, parabola persiflantă, umorul absurd sau frust, portretul ridicol sau scenariul burlesc ș.a. care, aglutinate argumentației punctuale, creează un discurs unic, atemporal prin originalitate. În acest sens, e edificatoare însăși viziunea lui Arghezi privind polemica: În războiul cu pușca, materia se isprăvește și fără gloanțe în cartușieră, cu lancea pierdută și cu baioneta ruptă, soldatul pune mâna pe ce găsește și dă
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
pentru impunerea propriului cod axiologic (de altfel, poetul inserează, deseori, secvențe discursive care pot fi integrate în viziunea sa de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă ars poetica și ars polemica argheziene), competiție al cărei învingător va fi desemnat de lectorul atemporal în baza virtuților deopotrivă artistice și persuasive ale textului său. Cu toate acestea, ar fi nedrept să reducem scriitura polemică a oricărui autor doar la stil. Istoria culturii, în general, și istoria ideilor literare, în particular, se știe, au dat
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
reveni însă în analiza strategiilor polemice, vizează, fără îndoială, un lector real (empiric), care, la momentul publicării textului, era perceput ca martor-spectator al confruntării și ca potențial partizan, odată ce a fost persuadat. Dar textul se adresează, totodată, și unui destinatar atemporal, selectiv, care se apropie de textul polemic din rațiuni, cel mai adesea, estetice și/sau documentare. Prezența lui, în text, este, astfel, activată ori de câte ori el participă în calitate de partener solidar la reconstituirea cât mai fidelă, în baza unei anumit grad de
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
impactul noilor media, iar orizontul său de așteptare, precum și gustul său estetic s-au modificat substanțial. De aceea, cel puțin în ceea ce privește publicistica scriitorilor, și ne gândim la cea argheziană, în special, putem lua în considerare doar percepția unui lector inițiat, atemporal, pentru care proza jurnalistică, evident, contextualizată, constituie oricând o provocare intelectuală și o delectare estetică. În viziunea Ștefaniei Mincu, acest receptor imponderabil se situează, la modul ideal, pe același nivel empatic cu autorul discursului, conștient permanent că este atras într-
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
el evidențiază existența simbolului prin evitarea unei dezvoltări tematice în contextul formei arhitecturale. Compozitorul decide reducerea șabloanelor și convențiilor dezvoltării și refuză temele în calitate de personificare. Sintaxa evoluează în perioade asimetrice, în care melopeea pentatonică, fără atracție gravitațională instalează o impresie atemporală. În muzica debussyistă, impresia de vag derivă, la nivel conceptual, din proiectarea unor viziuni aparținând, adesea, lumii fantastice (La danse de Puck, Ondine, La Fille aux cheveux de lin), iar în planul mijloacelor de limbaj, din evitarea armoniei cadențiale, utilizarea
Creaţia pianistică a lui Claude Debussy, între concept şi înterpretare by IOANA STĂNESCU () [Corola-publishinghouse/Science/712_a_1153]
-
de interpretare, spre o multitudine de semnificații. De asemenea, imaginile vizuale devin secundare în raport cu profundele implicații orientale, în care regăsim aceeași adâncă meditație axată pe ideea de Timp. În atmosfera de tăcere contemplativă, viziunea conceptuală apelează la o subtilă asociere atemporală, în care timpul prezent, corespondent luminii selenare, ne apare alăturat celui trecut, sugerat de umbra templului demult dispărut. Senzația opririi Timpului în loc își află corespondența în opțiuni de limbaj adecvate, precum tempo-ul Lent ( ) doux et sans rigueur (blând și
Creaţia pianistică a lui Claude Debussy, între concept şi înterpretare by IOANA STĂNESCU () [Corola-publishinghouse/Science/712_a_1153]
-
analogiei simboliste în muzică. Prin straniile urme repetate obsesiv asistăm la o atmosferă enigmatică, ce destăinuie o formă de solitudine depersonalizată. „Pașii” și sentimentul lor pierdut ne conduc spre o dublă dimensiune afectivă: fondul monocrom al tabloului cu spațiul său atemporal și apariția „tandrului și tristului regret” (comme un tendre et triste regret), care ni se dezvăluie ca o chintesență aproape mistică, întreținută de revelația senzitivă. Resortul acestei muzici pare a fi o senzație trăită și stocată de memorie într-o
Creaţia pianistică a lui Claude Debussy, între concept şi înterpretare by IOANA STĂNESCU () [Corola-publishinghouse/Science/712_a_1153]
-
fie unde sunt acum. Două cazuri despre personalizarea spațiului, despre pierdere, despre despărțirea psihologică de statut, trecut, valoare personală. Povești despre desprinderi iremediabile de autenticitate, despre umilințe, depersonalizare forțată, agonie și sfârșit. Dar pe cine mai interesează umilințele unor bătrâni atemporali, speță În curs de dispariție? (27.03.2010) Școala Sahalinului Un coleg din București, profesorul Septimiu Chelcea, Îmi atrage atenția că Într-un tratat de metodologia științelor socioumane, tradus la Polirom, Serge Moscovici invoca o anchetă socială a lui A.P.
Psihologia servituţii voluntare by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/854_a_1579]
-
dorește schimbarea, care urmează să producă schimbarea, iar această schimbare se interferează și cu nevoia de definire identitară. Și toate protestele care s-au produs de la 1989 Încoace au avut aceste accente identitare”. Pe blogul unei studente din aceeași Moldovă atemporală, la secțiunea „transprutia”, se scrie că acolo „se produc paradoxuri istorice și culturale În fiece clipă, se Întemeiază o istorie anormală, bizară, se duce o existență la limită; te oripilează anomaliile care constituie o prodigioasă materie primă socioculturală și care
Psihologia servituţii voluntare by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/854_a_1579]
-
tuturor celorlalte moduri de viață, căci ea nu se desfășoară în timp. "Noul născut" nu e un prunc care va crește și cândva, va îmbătrâni - ci e un puer eternus. Va rămâne, in aeternum, copil - adică va participa la beatitudinea atemporală a Spiritului, iar nu la devenirea Istoriei. A doua viață - cea inițiatică - nu repetă pe cea dintâi, omenească și istorică: modul ei de a fi e calitativ deosebit". 25 Mariana Istrate, op. cit., p. 56. 26 Mircea Eliade, Jurnal, I, Editura
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
în parte, ca rezultat al formației dvs. religioase, greco-ortodoxe? Este dificil să formulez această problemă cum trebuie, întrucât nu cunosc viața religioasă dintr-un mediu greco-ortodox. Cu toate acestea, mi se pare că în această Biserică sensul creștinismului ca mister atemporal este mult mai puternic decât în formele mai occidentale (catolice sau protestante) ale creștinismului. Accept că istoria nu a fost parte integrantă a creștinismului originar, dar a sfârșit prin a deveni, pentru noi, ceilalți occidentali, vezi van der Leeuw și
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
este supus trecerii și dispariției 276. În aceste condiții, ne punem întrebarea ce anume motivează reprezentarea vizuală a sacrului, această categorie a sensibilității nesupusă limitărilor materiale sau trecerii timpului. Vom răspunde tot în spiritul acestei idei, afirmând că însuși caracterul atemporal și desăvârșit ce definește sacrul este cel care-l inspiră pe artist să lupte, încă din vremuri preistorice, să împrumute ceva din veșnicia cu care divinitatea este înzestrată. În această cheie de interpretare, raportându-se la imagine, reprezentarea vizuală a
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
o manieră care să nu excludă în totalitate ideea asemănării fizice, punând accentul asupra portretului spiritual al modelului înfățișat. În mod asemănător, istoricul de artă Glenn Peers punea problema figurării vizuale a îngerilor în arta bizantină. Descriind caracterul imaterial și atemporal al acestora, el observa unele deosebiri fundamentale între modalitatea de redare artistică a îngerilor și cea de înfățișare a lui Hristos și a sfinților. Spre deosebire de aceștia, îngerii "nu au lăsat în urmă nici imagini imprimate în mod miraculos, nici moaște
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
ideea detașării spirituale de această lume, căutând să reprezinte formele sacre ale unor realități superioare celor umane 477. Arta sacră nu se îndreaptă spre evocarea sentimentelor comune sau spre comunicarea impresiilor trecătoare, ci spre evidențierea realităților supra-formale, printr-un caracter atemporal, imaterial, simbolic și aluziv, obiectul său fiind de natură inefabilă 478. De altfel, în civilizațiile tradiționale, arta sacră se inspiră din Arta Divină, scopul acesteia nefiind acela de a copia în mod mimetic realitatea lumii înconjurătoare, ci modul în care
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
nu fie tulburată de interferențele cu istoria. În reprezentarea sa, cultura și istoria nu se întâlnesc, mai bine zis, istoria îl interesează doar în măsura în care devine cultură. Chiar modul său de a problematiza identitatea românească a fost și a rămas unul atemporal. MIRCEA MARTIN SCRIERI: Mathesis sau Bucuriile simple, București, 1934; Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant, București, 1936; De Caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului, București, 1937; Viața și filosofia lui René Descartes, București, 1937; Schiță pentru
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288472_a_289801]
-
despre mască? În fața lui D-zeu omul nu are mască. (Botaș Oana Corina) Este doar o înfățișare pe care o luăm noi, atunci când nu vrem ca cei din jur să cunoască exact ce este în sufletul nostru. (Oprea Emanuela) Este atemporală și permanentă. (Oana Hălmăgean) A purta mască înseamnă a te ascunde și a te preface. (Tulia Savulov) Masca reprezintă bariera între aparență și esență. (Lazea Ileana) Este pretutindeni. (Cizmaș Mircea) Că este ceva înnăscut, inevitabil, impus chiar de societate. (Novanc
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
într-o teorie mai cuprinzătoare, cu o bază mai largă 19. Punctul de vedere al lui Einstein cu privire la unificarea cunoașterii fizice printr-o teorie finală este înrudit cu cel al lui Kant despre idei transcendentale care orientează cunoașterea în calitate de maxime atemporale ale rațiunii. Acest punct de vedere, un punct de vedere împărtășit și de reputați fizicieni contemporani, este desemnat în literatura de filosofie a științei prin termenul fundamentalism. Steven Weinberg îl caracterizează drept punctul de vedere potrivit căruia țelul ultim al
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
epoci culturale. Pentru Blaga, filosofia lui Kant era expresia exemplară a unei figuri fundamentale de gândire a modernității, raționalismul universalist de orientare critic-luministă. Este orientarea care instituie rațiunea, înțeleasă ca determinare definitorie a unei naturi umane presupusă a fi invariabilă, atemporală, drept instanță supremă în întemeierea și evaluarea cunoașterii, precum și a valorilor. Din perspectiva raționalismului normativ al lui Kant, istoria universală ni se înfățișează drept procesul progresiv al emancipării omului prin asumarea și deprinderea exercițiului critic al rațiunii. Sensul istoriei este
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
validitate, cele de natură teoretică, cât și cele de natură practică. Și ei sunt de acord că verdictele tribunalului rațiunii vor trebui să fie acceptate drept definitive, inatacabile. Rațiunea numită pură, obiectul cercetărilor lui Kant, este a priori, prin urmare atemporală. Criteriile ei sunt imuabile, aceleași în toate timpurile și în toate locurile. Ceea ce deosebește indivizii și colectivitățile ar fi doar recunoașterea autorității rațiunii și capacitatea de a da satisfacție imperativelor ei. Rațiunii i se conferă, prin urmare, demnitatea de instanță
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
reorientării istoriste a gândirii, care a căpătat contururi clare încă în epoca lui Kant și Goethe, caracteriza astfel conflictul ei cu raționalismul universalist al filosofiei luminării: „O gândire relativizantă, cu toate primejdiile ei, a pășit în locul credinței în adevăruri absolute, atemporale ale rațiunii și în uniformitatea naturii umane în toate timpurile”4. Voi aminti pe scurt câteva teme ale gândirii lui Johann Gottfried Herder și Wilhelm von Humboldt, care ilustrează foarte bine această caracterizare. Herder sublinia cu deosebire specificul spiritului diferitelor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cu deosebire specificul spiritului diferitelor popoare, națiuni și epoci istorice. El compara aceste deosebiri cu varietatea plantelor care cresc în diferite locuri și perioade de timp. Respingând critica instituțiilor, a moravurilor și a culturii comunităților istorice din perspectiva unor adevăruri atemporale ale rațiunii, Herder afirma că ele constituie individualități ce vor trebui să fie examinate și judecate prin raportare la „esența și scopurile” lor specifice 5. El contesta orice filosofie care pretinde să fixeze criterii eterne ale adevărului și valorii spirituale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]