1,671 matches
-
etică și bulangeado erau, en bubuindo absolut tot și decapitando mii și mii de capete. Situația era gravone. Văzând asta, Sir Sugismund, care pân-atunci stătuse á l’écart, înțelese că nu mai era chip de statere degeabas și se-avântă în luptă. Il avait un cal cu șapte capete e coadă del arginto, plus o sabie cu onze tăișuri e mâner format din pizdă de albină. Asta îi sperie-n așa măsură pe oamenii del nisipado, că fură brusc cuprinși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
Acolo, sus, chiar deasupra apelor dulci ale Lacului Universal, răzbătând pe cele mai de jos creste ale Muntelui Zăpezii și navigând curajos, fără permisiunea cuiva, se încumeta gustul și mirosul mâncării indiene, chiar până la Marea Câmpie Mlăștinoasă a Creației. Se avânta curajos, purtând cu sine mirodeniile, dulciurile, sarea, mirosul de carne proaspătă, bijuteriile cu care se servea, mentalitatea și inspirația unei civilizații greu de înțeles. Din această cauză aerul lumii de deasupra era înțesat de arome care de care mai ciudate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
veselă a unui tânăr spunând următoarele cuvinte: „Haideți, maestre, vă rugăm!”. Clinchete de pahare: cliinkkkkk!!! și alte clinchete cristaline ale râsetelor mai multor femei se răspândiră în spațiul imens al acestei clădiri, lovindu-se de pereți. Bună dispoziție. Mânat și avântat de nestăvilita mea curiozitate, de pofta mea niciodată satisfăcută de a petrece zile întregi, m-am avântat pe scările ce urcau către o uriașă sală de lemn. Vocile se auzeau dinspre o ușă aflată în stânga mea, o monstruozitate de stejar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
clinchete cristaline ale râsetelor mai multor femei se răspândiră în spațiul imens al acestei clădiri, lovindu-se de pereți. Bună dispoziție. Mânat și avântat de nestăvilita mea curiozitate, de pofta mea niciodată satisfăcută de a petrece zile întregi, m-am avântat pe scările ce urcau către o uriașă sală de lemn. Vocile se auzeau dinspre o ușă aflată în stânga mea, o monstruozitate de stejar de aproape trei ori mai înaltă decât un om obișnuit. Strigătele petrecăreților tocmai atingeau un punct culminant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
la mijlocul pajiștii alpine. Se miră și el cât de departe ajunsese, ajunsese lângă pârâul care împărțea coasta în două. Era mai mult un izvor, un firișor de apă ce se scurgea la vale. Păși ușor peste albia îngustă și se avântă mai sus. Aici, iarba făcuse loc unui covor gros de mușchi, în care piciorul se scufunda până la glezne. Se aplecă și luă în căușul palmelor puțină apă pe care o aruncă pe obraji. Își umezi fruntea și dădu cu apă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
lîncezeau În cețurile și răcoarea nopții cînd am ieșit În poartă. Felinarele de pe Ramblas desenau un bulevard de aburi, clipind În timp ce orașul se dezmorțea și se desprindea din deghizarea lui de acuarelă. Ajungînd la strada Arco del Teatro, ne-am avîntat spre Raval pe sub arcada ce promitea o boltă de ceață albastră. L-am urmat pe tata pe drumul acela Îngust, mai curînd cicatrice decît stradă, pînă cînd luminile de pe Rambla s-au pierdut În urma noastră. Limpezimea zorilor se filtra de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
ușa. Am rămas pe palier și i-am simțit prezența de cealaltă parte a ușii, nemișcat, Întrebîndu-mă ce se petrecuse acolo, Înăuntru. În celălalt capăt al palierului, vizorul vecinei clipea. I-am făcut un semn de salut și m-am avîntat pe scări În jos. CÎnd am ieșit În stradă, Încă mai purtam chipul, glasul și mirosul ei Întipărite În suflet. Am dus cu mine atingerea buzelor și a suflării ei peste piele pe străzi Înțesate de oameni fără chip, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
care ajunsese într-un mod ciudat în posesia unuia dintre tablourile lui Strickland. Era un franțuz vârstnic și mic de statură, cu ochi blânzi și un zâmbet plăcut; pe jumătate negustor, pe jumătate marinar, avea un cuter cu care se avânta îndrăzneț printre insulele arhipelagurilor Paumotu și Marchize ducând mărfuri manufacturiere și aducând de acolo copra, scoici și perle. M-am dus la el pentru că mi s-a spus că are o perlă mare neagră pe care e dispus s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
porții, fu abordat de un străjer. - Priorule, omul pe care Îl voiai e la Stinche. Dante tresări. Ce făcuseră idioții? El ordonase să fie căutat pentru a-l interoga, nu ca să fie târât În infernul acela. Trânti poarta și se avântă pe trepte, Îmbrâncindu-l cât colo pe străjerul năucit. Ajunse la poarta Îngustă și joasă a temniței de la Stinche, aflată undeva În zidul orb de lângă San Simone. Sus, dinspre ferestuicile din turn, atârnau, ca niște podoabe de la Întrecerea de Armindeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Pentru o clipă, ideea că Brandan era un diavol proteiform Îi reveni În minte. Și dacă totul fusese o iluzie? În realitate, ce văzuse? Nu putea fi sigur că deslușise măcar o clipă cu adevărat silueta călugărului pe schele. Se avântase acolo, sus, călăuzit de niște zgomote și de niște ecouri neclare, și mai ales de rațiune, care suscitase imaginea acelui om. Dar dacă Brandan nici măcar nu se cățărase până la Înălțimea și, Într-un fel misterios, printr-un truc infam asemănător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
să coboare grijuliu. Ajuns jos, alergă spre ușă și pătrunse În sacristie, dar și aceasta era pustie. Într-o parte a Încăperii, pe lângă perete, se ridica o scară din piatră, care probabil că ducea la vechile chilii ale călugărilor. Se avântă pe trepte În sus, de unde părea să vină o licărire. Trebuia să fi fost o torță sau o lumânare aprinsă la etajul superior. Străbătu coridorul aruncând câte o privire În fiecare chilie goală, apoi se aventură În ultima, cu daga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cu putință să curme lanțul acela de grozăvii. Se ridică brusc, trecând pe sub ochii uimiți ai lui bargello. Ajunse la hanul Îngerului. Jos, se Încrucișă cu hangiul, care turna vin dintr-un ulcior. - Messer Bernardo e sus? Întrebă din trecere, avântându-se pe trepte. - Nu, priorule, a ieșit nu de mult. Cred că cineva Îl aștepta afară. - N-ai văzut cine? - Nu. Messer Bernardo părea suferind. M-a Întrebat dacă nu l-a căutat nimeni, i-am răspuns că nu, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
vreme, dar deodată Destinat își privește ceasul, un pic pieziș, dar îndeajuns de lent pentru a-i lăsa celuilalt destul timp ca să-l vadă. Directorul înțelege, tușește, pune ceașca pe masă, tușește din nou, ia ceașca, și până la urmă se avântă: are să-i ceară o favoare, dar nu știe dacă să îndrăznească, ezită, de fapt se teme să nu fie inoportun, poate chiar grosolan... Totuși, se aruncă în sfârșit în apă: Castelul e mare, foarte mare, și are dependințe, anume căsuța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
de la fereastra joasă a casei sale, dintre plantele verzi care își desfășurau la geamuri volutele apoase și pisica grasă cu o figură gravă, ca de călugăr. Cele două bătrâne începură atunci să facă tot felul de presupuneri și să se avânte în construirea unor romane de doi bani cu care se îndopau în serile de iarnă, povestindu-și toate episoadele și făcându-le chiar mai gogonate și mai prostești, până la sosirea, o jumătate de oră mai târziu, a lui Louisette, bona
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pe micul breton. Louis Despiaux, așa îl chema pe jandarm. Un tip curajos, voi mai vorbi despre el. Biroul primarului, unde se instalaseră judecătorul și colonelul, dădea spre o micuță curte interioară, în care un castan pipernicit încerca să se avânte spre cer. De la una din ferestrele biroului, puteai vedea perfect acest pomișor căruia îi lipsea spațiul pentru a înflori și a se hotărî să devină cu adevărat un arbore. Nu mai există de multă vreme. La puțină vreme după Caz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
soarele să-l trezească În zori de zi, ca să se Îmbrace și să se ducă la leagănul arhaic atârnat pe o creangă de măr, lângă clădirea clasei a șasea. Așezat În leagăn, se Împingea din ce În ce mai sus, până obținea efectul pătrunderii avântate În marea de aer, Într-un ținut de basm populat de satiri și nimfe cu fețele blonde, pe lângă care trecea pe străzile din Eastchester. Când leagănul ajungea În punctul culminant, Arcadia Îi apărea aievea dincolo de creasta unui anumit deal, unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
INTERLUDIU UMED ȘI SIMBOLIC Peste noapte s-a lăsat ceața. Curgea În jos din luna de pe cer, se aduna În jurul turnulețelor și fleșelor, iar la urmă s-a așezat la un nivel mai coborât, așa că vârfurile visătoare continuau să se avânte maiestuos către bolta cerească. Siluetele care punctau ziua ca un roi de furnici se mișcau acum grăbite, ca niște fantome subțiratice, intrând și ieșind din prim-plan. Clădirile gotice și chiliile erau infinit mai misterioase, așa cum se iveau brusc din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
o frumusețe melancolică, iar prin carapacea conștiinței sale de boboc pătrunsese o devoțiune profundă și respectuoasă față de zidurile cenușii și vârfurile gotice și tot ce simbolizau ele, ca depozitare ale unor vremuri defuncte. Turnul vizibil de la fereastra lui, care se avânta În sus și creștea, transformându-se Într-o turlă, aspirând spre Înalt până cînd vârful Îi devenea invizibil pe cerul matinal, i-a inoculat cel dintâi sentiment legat de vremelnicia și lipsa de importanță a figurinelor de pe campus, altfel decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
spre casa cuprinsă de incendiu (casa nu se vede, dar există, fiindcă altfel n‑ar exista nici găleata); el s‑a desprins pur și simplu și a plecat, omul din spate trebuie doar să‑și ia un pic mai mult avânt ca să compenseze locul rămas gol, dar asta‑i tot. Cei doi invocă faptul că ar fi trebuit să se unească de mai de mult cu cine trebuie. Hans își dorește ca odată și odată, când va fi destul de matur, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
va sfârși cândva cu tot misterul Când vom ajunge-n țara cea de glorii Lacrimile vor deveni istorii Isus e viu, îi cânta azi poeții Crește speranța-n veșnicia vieții E bucurie-n sărbătoarea sfântă Înspre Lumină sufletu-mi se-avântă
Isus e viu by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83347_a_84672]
-
de științism al epocii noastre s-ar putea întîmpla ca, sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile speculației intelectuale, aducând motive noi de inspirație. Omul de știință ce se scoboară în infinitul mic prin ajutorul microscopului sau se avântă în infinitul mare prin telescop, astronomul ce pătrunde armonia sferelor cerești sau matematicianul ce sondează calculul probabilităților, entomologul sau metafizicianul - sunt capabili de emoțiuni puternice. Nimic nu se împotrivește ca aceste emoțiuni de ordin pur intelectual să îmbrace haina poeziei
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
Acasa > Stihuri > Momente > STEA Autor: Anatol Covali Publicat în: Ediția nr. 2214 din 22 ianuarie 2017 Toate Articolele Autorului Eram maturi,dar sufletele noastre aveau un aer blând,copilăresc, căci le plăcea,spre zările albastre, să se avânte într-un zbor firesc. Și te iubeam cu-atâta pasiune ! Râdeam când flori din tine culegeam. Și de vedeam în ochi tăi,minune, vreo lacrimă, cu patos o sorbeam. Au fost atâtea zile minunate pe care le-am trăit mereu
STEA de ANATOL COVALI în ediţia nr. 2214 din 22 ianuarie 2017 [Corola-blog/BlogPost/364291_a_365620]
-
oare uită clipele trecutului? Amintindu-ne că odinioară pluteam pe aripile vântului. Navigam peste oceanul dorințelor noastre, Și zburăm mai sus de visuri, spre-albastrele astre. Deasupra frământărilor și pește culmile idealurilor Se-nalță-n noapte, visând că undeva, departe, ne avântam deasupra stelelor. De ce nu putem oare uită clipele de iubire, De durere, de alint, de tristeți și suferinți? De ce oare nu putem uita fiorul care ne învăluia, Când adolescenți fiind, ne temeam și ne rușinam, sa gandim și să simțim
ŞOAPTELE SFINTE ALE NOPŢII (POEME) de LIGIA GABRIELA JANIK în ediţia nr. 939 din 27 iulie 2013 [Corola-blog/BlogPost/364282_a_365611]
-
a putea lua coroana de învigător. Drumul drept și fără abateri, cu multe abțineri și înfrându-ne de la multe lucruri care nu se cad unor sportivi de performanță. Nu-i așa că e bună comparația? Da. Trebuie doar să știm încontro ne avântăm cu atâta zel, pentru că spunea un mare evanghelist, în Împărăția cerurilor trebuie să intri încă pe când trăiești, deoarece după moarte numai poți decide nimic. Îți primești doar răsplata pentru binele sau răul pe care l-ai făcut în viață. „Banii
DESPRE COMPARAŢIE ŞI COMPETIŢIE de MARINA GLODICI în ediţia nr. 951 din 08 august 2013 [Corola-blog/BlogPost/364318_a_365647]
-
abisul disperărilor Înțelegem astfel, de la început, că „În răcoarea dimineții” își are izvorul în experiența prefacerilor spirituale de anvergură, atunci când trebuie să lași în urmă realizările acumulate de-a lungul unei perioade lungi de timp și totodată, trebuie să te avânți în necunoscut. Chiar dacă este vorba de slujire pastorală, situația lui Petru Lascău este similară cu a oricăruia dintre noi, atunci când ne aflăm în valea marilor decizii de care depinde cursul ulterior al vieții noastre. Continuând cu experiența dureroasă a schimbării
„ÎN RĂCOAREA DIMINEŢII” DE PETRU LASCĂU de OCTAVIAN CURPAŞ în ediţia nr. 250 din 07 septembrie 2011 [Corola-blog/BlogPost/361245_a_362574]