510 matches
-
în fiecare dintre cele trei capitole de mai jos): perspectiva conservator-academizantă a lui Constantin Emilian din volumul Anarhismul poetic (prima teză de doctorat dedicată noilor curente artistice din România), perspectiva eclectismului impresionist și „artist” al lui Perpessicius (cel mai favorabil avangardiștilor dintre foiletoniștii de prim-plan ai vremii) și, în fine, perspectiva unui critic din „noua generație”, singurul susținător entuziast al avangardei autohtone (Lucian Boz). Fiecare dintre ei reprezintă, în epocă, o excepție. Nu am avut în vedere opiniile emise despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
studenți. Iar „a treia generație postmaioresciană” de critici (cu Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius...) îl avusese ca profesor. Ulterior, Emilian Constantinescu își va radicaliza pozițiile antimoderniste, mergînd pînă la a aborda dintr-o perspectivă clinică producțiile literare ale avangardiștilor. În memoriile sale din Născut în ’02, același Sașa Pană își amintește că „Între 16 și 20 octombrie (1932, n.n.) s-a desfășurat la București al XII-lea Congres al Societății române de neurologie, psihiatrie, psihologie și endocrinologie. Chiar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
literare moderne, pornind de la fișa clinică (malarie) a poetului suprarealist Constantin Nissipeanu și „demonstrînd” determinismul maladiv al poeziei sale... Reținem totuși din comunicarea celor doi o nuanță semnificativă, datorată probabil lui C. Emilian: freudismul nu a fost „greșit înțeles” de avangardiștii români, iar arta avangardistă nu e, propriu-zis, „clinică”, ci doar o „răstălmăcire” a teoriilor freudiene... În cursul anului 1932, Gh. Adamescu susținuse - pe aceeași linie de ostilitate conservatoare - o serie de prelegeri la Universitatea „Ateneului Român”, pe care le va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avangardă ținute de către Radu Gyr la Universitatea bucureșteană în 1936-1937. Radical opuse, cele două abordări ilustrează elocvent polarizarea indeo-estetică a momentului, pe fondul ascensiunii mișcărilor de extremă-dreapta: cu toate concesiile și stereotipurile antisemite care grevează majoritatea comentariilor despre scriitorii evrei (avangardiști sau nu), cursul insidios-polemic al lui Călinescu reprezenta la acea dată cea mai subtilă și mai comprehensivă teorie autohtonă a poeziei modernisto-avangardiste, în vreme ce Radu Gyr radicaliza în direcție naționalist-xenofobă - pentru uzul publicului studențesc - tradiționalismul antimodernist. Perspectiva medicalizantă, curentă în epocă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fundamentale ce constituie identitatea autohtonă (ortodoxia, românitatea, ruralitatea ș.a.), bîntuie mințile naționaliștilor (ostili din principiu cosmopolitismului anarhic al avangardei). Fapt este că, dincolo de orice considerații colaterale, apariția Anarhismului... a reprezentat o breșă: dat afară pe ușă din citadela universitară, „anarhismul” avangardist intra timid pe fereastră. Abordarea de tip „clasificator” se asociază, în studiul semnat de Const. I. Emilian, cu o aplicare polemică și procustiană a grilei ideo-estetice. Conservatorismul autorului este - faptul merită subliniat - unul de sursă „latinistă” și clasicizantă. Citarea reverențioasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unei anumite școale, căci seara se culcă dadaist și a doua zi se trezește suprarealist. Trăim doar în secolul vitezei!”, ceea ce în esență e corect... Mai mult decît un sîmbure de adevăr conține și afirmația potrivit căreia libertatea anarhică a avangardiștilor de la unu și 75 HP (dar, evident, nu numai...) se asociază cu intransigența dogmatică și cu un „colectivism”/anonimat al expresiei: „Tirania anarhicilor este cea mai sălbatică încătușare a libertății, deși aceasta e revendicată violent. Fiecare adept nou se simte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un poem suprarealist și o operă romantică tîrzie” (op. cit., 2 vol. Editura Eminescu, București, 1971, p. 28). Seria de comentarii rezervate despre Istoria literaturii române contimporane, delimitările drastice față de E. Lovinescu în chestiunea prozei poetice, pozițiile sensibil diferite față de literatura avangardiștilor și față de statutul romanului, indică totuși în cazul lui Perpessicius o atitudine coerentă cu sine, de un impresionism/modernism larg comprehensiv. Refuzul procustianismului estetic și al partizanatului ideologic, al didacticismului și al dogmatismului magisterial, cultivarea spiritului de finețe și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în impunerea avangardei literare românești nu trebuie ignorat. Un caz relevant este cel al lui Lucian Boz. Deși apărut abia în 1935 - la Editura Vremea - volumul Cartea cu poeți al criticului în speță interesează abordarea de față, consacrată primului „val” avangardist din România, din mai multe puncte de vedere: mai întîi, pentru că o parte din comentariile incluse se referă la autori ai avangardei anilor ’20. În al doilea rînd, pentru că tînărul comentator - secretar de redacție, pentru o scurtă perioadă, la Contimporanul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comicului absurd și ai poeticii nonsensului existau de mult în literatura europeană: limerick-urile lui Edward Lear, fanteziile lui Lewis Carroll, fumismele lui Charles Cros, Alfred Jarry și Alphonse Allais sînt doar cîteva exemple între altele, iar influența lor asupra primilor avangardiști români (Tzara, A. Maniu, Ion Vinea) este, ca și influența lui Laforgue, evidentă. Aspecte ale mitului Urmuz — profetul misterios și izolat al apocalipsei formelor tradiționale de expresie, ctitor și „herald al unui nou ev”. „Artistul maudit” Urmuz vs „burghezul” Dem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mișcării de avant-gardă, al prozei și poeziei în contrasens, al umorului nou, al liricei eliberate de logică și anecdotă din lumea întreagă (Urmuz-Dada-Suprarealismul, trei cuvinte cari stabilesc o punte, descifrează o filiațiune, lămuresc originile revoluției literare mondiale din 1919”. Precursoratul avangardist mondial - și absolut - al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei românești nu putea lipsi, desigur, din discursul de legitimare al „contimporanului” Ion Vinea... Tudor Arghezi, „botezătorul” Postum, Urmuz intră cu adevărat în atenția publicului printr-un mic scandal de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
săvîrșit prin scrisul său într-un univers inedit”. Scenariul conține aproape toate elementele religioase necesare unui cult: misterul existențial, „martorii” (prieteni, artiști apropiați, foști colegi de la liceul bucureștean „Gheorghe Lazăr”), „botezătorul” (Tudor Arghezi), apoi, în cercuri succesive (deși strîmte), „apostolii” avangardiști — Ion Vinea, Marcel Iancu, Jacques G. Costin, Geo Bogza, Lucian Boz, Sașa Pană, Ilarie Voronca, Stephan Roll, Jonathan X. Uranus. Se adaugă faptele „exemplare” (relatate de G. Ciprian, V. Voiculescu sau M. Cruceanu) și coincidențe „revelatoare” (de ex.: cele relatate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de critica noastră modernistă...) Autorul trece, oricum, dincolo de suprafața „amuzantă” a textelor, observînd, printre cei dintîi, derizoriul caracter teatral, de artefact și de guignol al sinteticelor „personaje”. Sîntem la egală distanță atît față de caracterul tragic, sublim atribuit lui Urmuz de avangardiști, cît și față de acela de „farsă” minoră. Intuiția lui Perpessicius privind „noua mitologie” urmuziană a fost confirmată de cei mai importanți critici postbelici care s-au pronunțat despre „paginile bizare”. Sergiu Pavel Dan îl va include mai tîrziu pe Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
le rezervă în „Cursul de poezie” susținut la Universitatea ieșeană în 1938 și publicat în volumul Principii de estetică (1939), ca și spațiul acordat în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent - cel mai amplu de care beneficiază un avangardist! -, mărturisește un interes special și, poate, o secretă fascinație pe care criticul o va specula în romanele sale. „E pentru prima oară cînd estetica zisă modernistă, pornind dinspre futuriști și de la Dada, pătrunde în învățămîntul superior pe ușa de onoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1970) vor „dubla” exegetic travaliul editorial al arhivarului avangardei românești... Recuperarea poststalinistă. Urmuz și „rădăcinile sale folclorice” Ideea „rădăcinilor folclorice” urmuziene va fi redimensionată în perioada „dezghețului” de după 1965. Nevoia inventării unei tradiții locale a avangardei — răspunzînd nevoii similare a avangardiștilor din anii ’20 — nu avea alt punct de sprijin intern decît folclorul popular, „primitiv”. Un punct de vedere asemănător (deși mai complex) despre relația dintre folclorul autohton - privit ca formă de clasicism sui-generis - și literatura avangardistă avansa și G. Călinescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în susținerea lui Urmuz și a avangardei autohtone. În cuvîntul introductiv la volumul Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Ed. Eminescu, București, 1977, p. 8, promotorul acestui pseudoconcept comparatist, Edgar Papu, ridica problema validării externe a „precursorilor” avangardiști autohtoni: „Trei mari fenomene de avangardă ale veacului XX, dadaismul, „absurdul”, lettrismul, fenomene de un amplu răsunet, se constituie ca efecte ale unor inițiative românești, ilustrate cu poeți sau scriitori care — deși s-au făcut cunoscuți ca anticipatori în afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
România, o întreagă tradiție a absurdului” (Serge Fauchereau, „Dada éxistait avant Dada”, în Phantomas, Belgia, nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist, oniric. Precursorul modern „absolut” Pe filiera indicată de Ion Vinea și sugerată de avangardiștii de la unu, în Istoria... sa, Călinescu făcuse o apropiere hazardată între Urmuz și suprarealism: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Însă în pasajul despre Urmuz din „Curs de poezie”, luciditatea programatică a autorului „Fuchsiadei”, generatoare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
recuperarea” autorului are însă loc în mod spectaculos. Un rol decisiv îl va fi avut mitologia exilului și șarmanta legendă mondenă, ca și excentricitatea, izolarea și nonapartenența declarată a autorului la avangardă. În plus, dacă Urmuz fusese înregimentat de către „apostolii” avangardiști în falanga antiburgheză, iar critica din perioada ceaușistă l-a recuperat în contra „alienării” și „dezumanizării” capitaliste, Grigore Cugler făcea figura unui anticomunist declarat. Potrivit lui Paul Goma, „apunakismele” circulau și în folclorul Gulagului românesc... Totuși, „autoritatea” precursorului Urmuz a cîntărit greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Eminescu. Prin Urmuz se poate observa cum, pentru prima dată în Europa, criza profundă a conceptului de literatură devine o achiziție românească (subl. a)” (1983, p. 25). Avem de-a face — de fapt — cu o recuperare pe care nici un avangardist român n-ar fi respins-o în anii ’20... Vechea interogație călinesciană este recondiționată din unghiul istoricității formelor estetice și al limbajelor artistice: „Cum a fost posibilă reforma radicală asupra limbajului înfăptuită brusc de Urmuz în premieră mondială într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a „gratuitului” și „amuzantului”, în care intră calambururile de care vorbea G. Călinescu și echivocurile invocate de Vianu) și coup de langage (categorie „de adîncime” proprie poeticii urmuziene). Una dintre cele mai interesante opinii privește „sensul major al viziunii la avangardiști”, anume „descentrarea umanului în ierarhia universală”. Descentrarea nu are loc „în sens etic, ci fizic”, antropocentrismul fiind înlocuit de „cosmocentrism”: „Un om-pasăre nu e atît un om descompus, degradat, cît unul deposedat de privilegiul de a se afla în centrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu adevărat abia în anii ’90. Cele două volume despre Modernismul românesc semnate de Dumitru Micu conțin numeroase referiri la Urmuz, inclusiv comparații cu poeți români postbelici. Geo Dumitrescu, de pildă, „l-a admirat pînă la idolatrie pe înainte-mergătorul tuturor avangardiștilor din secol, pe Urmuz”, lăsîndu-se însă doar „influențat, nu asimilat”: „Niciunde în versurile lui Geo Dumitrescu parodierea automatismelor limbajului nu este dusă pînă la separarea semnului lingvistic de sens, pînă la articularea de enunțuri ilogice, pînă la practicarea elocinței absurde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de „precursor mondial al literaturii absurdului”... Capacitatea inovativă a autorului față de G. Călinescu se vede și din titlul cărții, unde „origini” e înlocuit de „început”, iar „prezent” de „azi”... Antiliteratură, metaliteratură, literatură. Urmuz „romancier” Considerat inițial drept „poet” de către unii avangardiști, Urmuz rămîne autorul unei literaturi greu clasabile generic. Capitolul pe care i-l dedică Ov.S. Crohmălniceanu în volumul I din Literatura română între cele două războaie mondiale (E.P.L., București, 1967, pp. 357-364) e intitulat — elocvent — „Antiproza”. Autorul Paginilor bizare este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
observații mai vechi despre Urmuz (v. capitolul despre avangardă din Dicționar de idei literare): „un text clasic”, „Algazy & Grümmer” „evocă ruina integrală a literaturii”; „precursor prin excelență”, considerat un „Jarry român”, Urmuz, care „n-a fost «scriitor», este elogiat de avangardiști în detrimentul Domnului Poet și al Domnului Prozator, împinși în deriziune”. În volumul III din Istoria poeziei românești (Editura Minerva, Colecția „Momente și sinteze”, București, 1986, pp. 14-17), Mircea Scarlat îl discută pe Urmuz în primul rînd ca „poet”, autor al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
statutul de colonie franceză al celei din urmă, complexele similare ale tînărului Eugen Ionescu și masochismul identitar extremist al „furiosului” Emil Cioran din Schimbarea la față a României fac parte din aceeași serie. La fel - rupturile intervenite după 1925 între avangardiștii de la Contimporanul și grupările mai radicale, încercările de a „evada” spre centrele de validare europene și extraeuropene sau de a aduce Europa în țară prin intermediul unor personalități cu rezonanță, încercările de repliere identitară „alternativă” în raport cu modernizarea occidentală. O abordare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sub presiunea unor contexte culturale și ideologice favorabile: 1) recuperarea estetică și „umanistă” din perioada așa-numitei destinderi poststaliniste pe fondul clasicizării europene a avangardelor și al emergenței europene a literaturii absurdului; 2) recuperarea protocronistă (în anii ’80) a „precursorilor” avangardiști autohtoni ca expresie a priorității unei culturi naționale mici în fața dominației marilor puteri; 3) apariția unei noi paradigme artistice (de tip postmodern) în România deceniului nouă și integrarea estetică a revoluției avangardiste în tradiția internă a acestui model. 4) transformarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și imaginativă - trebuia însă abandonată în favoarea „necesității înțelese” a Revoluției proletare și denunțată ca reminiscență burgheză, „decadentă”. În deceniul șapte, recuperarea estetică a avangardei interbelice s-a produs pe o linie ideologică marxizantă (în virtutea opțiunilor politice de stînga ale majorității avangardiștilor interbelici, dar și ca replică pozitivă la „dezumanizarea”, „alienarea” și „reificarea” artei în societatea capitalistă contemporană). Generația „destinderii” și criticii săi de prim-plan - impresioniști post-călinescieni sau adepți ai metodelor teoretice în vogă (structuralism, tematism, semiotică, tel-quel-ism) - au valorificat, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]