811 matches
-
argumentul a priori, așa cum Îl impune Descartes, sub forma ideilor Înnăscute. Argumentul ontologic a priori cartezian poate fi interpretat În acest caz ca o aplicare a cauzalității lui Dumnezeu Însuși, aplicare ce traduce În mod strălucit inspirația sintetică a doctrinei carteziene - cea despre care am vorbit la capitolul rezervat cogito-ului - și care poate să nu fie luat drept o dovadă riguroasă a existenței lui Dumnezeu, cât mai mult o explicitare a ideii despre Dumnezeu, adică a unei ființe necesare ce poate
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
care adesea e o mașină defectuoasă. Credeți ce veți putea despre mine, căci m-ați făcut să depășesc limitele filosofării pe care mi le-am prescris”. Teama, reluată și aici, de a nu depăși limitele propuse pentru filosofare exprimă intenția carteziană de a menține argumentația În limitele raționalității, ale discursivității și ale unei reale obiectivități. Convingerea că filosofia trebuie să se folosească doar de mijloacele rațiunii, chiar și atunci când este vorba de argumentarea existenței lui Dumnezeu, este rostită hotărât, o dată mai
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
și nu doar o simplă posibilitate ideală. În același timp, acest mod de a argumenta se constituie În caracteristica fundamentală care Îi va permite lui Descartes să transforme ideea despre Dumnezeu În principiu al metafizicii sale. Obiecții aduse argumentului ontologic cartezian După cum era de așteptat, argumentul asupra existenței lui Dumnezeu a născut vii discuții și a generat obiecții care, Împreună cu răspunsurile lui Descartes, s-au adăugat de la o ediție la alta a Meditațiilor metafizice, până acolo Încât corpusul acestui apendice a
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
numărul și importanța acestor caractere sunt presupuse nu În expresia lor maximă, ci ca fiind infinite, ceea ce pentru Descartes exprima echivalentul perfecțiunii absolute. Chiar dacă filosoful nu folosește o asemenea expresie, am putea spune că Dumnezeu e ideea absolută În filosofia carteziană. Or, În acest caz el Își conține propria cauzalitate, sub toate formele și În toate gradele pe care această cauzalitate le poate presupune. Dumnezeu este un arhetip În care realitatea și perfecțiunea sunt continue, atât În formă cât și În
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
pe care-i era rezervat lui Dumnezeu În filosofie, conferindu-i statut de adevăr absolut cert și indubitabil, transcendent, care poate justifica toate celelalte adevăruri pe care cogito-ul le poate determina. 3.3. DUMNEZEU CA PRINCIPIU METAFIZIC În cuprinsul filosofiei carteziene, locul și rolul pe care-l joacă Dumnezeu este relevant Îndeosebi pentru metafizica pe care o edifică. Dumnezeu nu mai este doar un argument la care se recurge În situații fără ieșire, În care rațiunea se dovedește Înfrântă, ci, odată
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
parcursese până aici. Cele ce se spun În această reluare nu reprezintă o noutate. Decât dintr-un singur punct de vedere. Iar acesta e cel care interesează ideea de fundal În care a fost angajată această lucrare: identificarea principiilor metafizicii carteziene. Atunci când reia discuția asupra problemelor pe care le naște Îndoiala, reafirmând din nou cogito-ul, filosoful ne amintește la fiecare pas de faptul că În conștiința noastră avem de această dată un reper: Dumnezeu. „Iar atunci când iau seama că mă Îndoiesc
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Teologie din Paris - e vorba despre Meditațiile metafizice -, filosoful se conformează Întocmai acestor reguli. Nu se Întâmplă Însă, la fel cu Principiile filosofiei, pentru că intenția autorului era ca această lucrare, care cuprinde, În cele patru părți ale sale, Întregul gândirii carteziene, să fie un manual al filosofiei sale. De aceea aici regulile scolastice de prezentare a materialului sunt mult simplificate. Repetiția argumentativă din Meditații metafizice, avem În vedere reluările din Meditația a patra, avea așadar rolul de a demonstra valabilitatea principiului
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
a demonstrat statutul de dependență ontologică al celor două substanțe, res cogitans și res extensa, față de substanța infinită, perfectă și etern adevărată, Dumnezeu. CONCLUZIITC "Concluzii" Dacă am reușit să atingem obiectivele propuse la Începutul lucrării, a arăta că În filosofia carteziană se regăsesc o seamă de teme și idei prezente la alți gânditori anteriori lui, și că prin acest fapt filosofia sa rămâne Îndatorată celei a Evului Mediu, lăsăm cititorul să hotărască. Iar dacă va răspunde afirmativ, sarcina noastră va fi
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
și că prin acest fapt filosofia sa rămâne Îndatorată celei a Evului Mediu, lăsăm cititorul să hotărască. Iar dacă va răspunde afirmativ, sarcina noastră va fi să răspundem la Întrebarea ce se poate ridica: ce mai aduce nou atunci filosofia carteziană? În ciuda oricărei păreri noutatea nu lipsește. Ea este concretizată În cel de-al doilea obiectiv pe care l-am urmărit În mod constant: noul mod de relevare și de abordare a principiilor metafizicii. Prin asta, Descartes a reorientat obiectivele și
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
fiind capabilă să garanteze, prin principiile sale, adevărurile celorlalte științe. Chiar dacă În urma criticii kantiene edificiul baroc al argumentului ontologic cartezian al existenței lui Dumnezeu a fost demolat, metafizica nu a primit alte principii mai consistente. Să nu uităm că Întrebării carteziene „este posibilă cunoașterea adevărată?”, filosofia inaugurată de Kant nu face decât să-i mute mai departe ținta: „cum este posibilă cunoașterea?”, iar problema existenței lui Dumnezeu reprezintă abia din această perspectivă de analiză o amfibolie. Străduința filosofului René Descartes de
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
care spiritualitatea filosofică a Evului Mediu a reușit să o dea. Ea se constituie totodată Într-o probă a faptului că permanența temelor fundamentale ale gândirii este argumentul cel mai bun pentru filosofie. Atât Întâlnirea, cât și despărțirea de filosofia carteziană nu se poate face fără a medita la cuvintelor lui Étienne Gilson: „...s-ar putea ca epoca noastră să Încerce, mai mult sau mai puțin confuz, nevoia de a readuce În școală un timp care, cunoscând cu siguranță mult mai
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
ne făcea să beneficiem de cercetările sale asupra complexității și vorbeam mereu despre asta. Ceea ce pare banal azi, și am învățat în Grupul celor Zece, nu era deloc așa la vremea respectivă. Am cercetat temeinic condițiile de validitate a metodei carteziene. Am căutat alte metode. Avem astăzi de a face cu probleme care scapă convențiilor stabilite de Descartes. Astfel, teoria cuantică arată că neutralitatea observatorului nu mai e posibilă cînd simplul fapt de a observa un fenomen îi modifică desfășurarea. Principiul
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
a vieții" e cel care asigură unitatea filozofiei 51. Kierkegaard constata cu neliniște: "Acesta este paradoxul suprem al gândirii: voința de a descoperi ceva pe care ea însăși nu-l poate gândi"52. Riedel consideră că Dilthey a depășit "dualismul cartezian" care separă planul existenței de cel al gândirii și crede că acest lucru se datorează unui a priori care poate fi socotit "presupoziția sa <<absolută>> și totodată condiția transcendentală a posibilității științei spiritului". Acest principiul filozofic fundamental al lui Dilthey
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
reprezentate (fie verbal sau plastic). Din secolul al XVII-lea, avem un limbaj articulat nu pe evidențe ale realului, ci pe generalități crescânde 179. Însă acestea nu s-au putut insera într-un limbaj comun și cotidian decât atunci când filosofia carteziană a autorizat gândirea matematică drept valoare supremă, model și sursă pentru toate celelalte forme de gândire umană. Matematica și raționamentele ei ipotetic-deductive au fost difuzate către celelalte discipline socio-umane, aflate atunci (secolele XVII-XIX) în formare. Vom înțelege de ce logica și
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
care a avut-o în privința umanului, filosofia are mari dificultăți în a gândi animalul. Chiar și cei mai mari filosofi ne frapează prin naivitatea concepțiilor lor (ca să nu spunem mai mult), naivitate ilustrată perfect de faimoasa și totodată funesta teorie carteziană a "animalului-mașinărie". După Descartes, animalul nu ar fi nimic altceva decât un mecanism acționat de natură. Lipsit de suflet, de inimă, nefericitul și ghinionistul dobitoc mai este oare capabil să sufere măcar? Și chiar de-ar suferi puțin, cum ar
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
că, în ciuda aparențelor, animalul este o persoană. Doar aparențele îl mai disting de noi. Un fapt divers povestit de Philippe Descola în Dincolo de natură și cultură ne va permite să înțelegem mai bine un tip de gândire pe care spiritele carteziene nu l-ar putea integra decât cu mare greutate. Întâmplarea se petrecea secolul trecut, în bazinul superior al Amazonului, pe malul râului Kapawi, de pe teritoriul indienilor Achuar un trib din ansamblul Jivaro. Pe teritoriul locuit de acești indieni, după cum ne
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
al "Divinității", ceea ce tranșează orice discuție dintre rațiunea raționantă a filosofiei și rațiunea neraționantă a teologiei: singura soluție a nesfîrșițelor certuri este admiterea existenței misterului. În acest context ar fi instructiv să rezumăm pe scurt persistența în timp a gîndirii carteziene în privința problemei Divinității. Absența noțiunii de mister și referirea exclusivă la gîndirea logică, recunoscută de cugetare ca fiind unicul criteriu al adevărului, duce la Empirismul englez și are drept rezultat final scepticismul lui Hume. Nu numai gîndirea metafizică, care încearcă
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel () [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
nu putem paria pe continuitatea realului, iar această lume, ca dat imediat sau nu al conștiinței, a devenit nesigură. Ea nu există pentru noi decît pe baza convențiilor principiale și metodologice care o fondează. Însăși concepția tradițională a științei, gîndirea carteziană, este repusă în cauză, ca fiind fondată pe o ignoranță comună (și admisă) și nu pe adevăruri primare, indubitabile, garantate de o instanță sursă de cunoaștere absolută. Pe lîngă inabilitatea sesizării "orelor astrale" ale economiei, se simte lipsa unei gîndiri
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
și în cea a utilizării practice a cunoștințelor este tocmai faptul că teoremele sale nu sunt susceptibile de a fi nici verificate, nici dezmințite pe bază de experiență. 1.4.2.2. Raționalismul și formalismul (Walras) Raționalismul pur sau raționalismul cartezian, atît cît a fost el explicitat de Walras (1874), ne apare ca o poziție comparabilă cu apriorismul, prin faptul că el nu permite o veritabilă confruntare a teoriei cu lumea experienței, fiind totalmente absorbit de construcția unui model căruia să
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
economicului. Dar Hobbes nu este singurul reprezentant al contractualismului. John Locke merită cu prisosință să-i fie asociat, chiar dacă abordarea sa este oarecum diferită. Spre deosebire de Hobbes, Locke nu consideră rațiunea umană ca punct de plecare, cel puțin nu în sens cartezian. Perspectiva sa este una evolutivă. Omul este considerat, înainte de toate, ca o pa-gină albă (tabula rasa), cîștigîndu-și umanitatea în mod progresiv, plecînd de la impresiile recepționate din mediul înconjurător. Condillac va oferi, în 1754, o formulare arhetipală a acestei concepții despre
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
sub forma unei statui ce devine o ființă umană prin intermediul simțurilor sale. Hume, Smith și, mai tîrziu, Hayek vor îmbrățișa această teorie asupra naturii umane. Pentru acest soi de senzualism, rațiunea este sclava pasiunilor. În consecință, în opoziție cu perspectiva carteziană, care face din om o ființă rațională capabilă să instituie societatea, teoria lui Locke și Hume consideră că el e capabil să o gestioneze. Locke descrie statul natural ca o situație în care societatea e structurată după regulile dreptului natural
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
unei valori proprii, sau virtuți, a omului. Probabil cel mai important aport al economiei politice este de a traduce această caracteristică universală a omului în termeni economici. Conceptul de interes reprezintă transpunerea economică a virtuții lui Machiavelli sau a raționalității carteziene. Altfel spus, a te preocupa de propriul interes e consecința naturală și universală a unui comportament fondat pe rațiune. Apărut la sfîrșitul secolului al XVII-lea, fiind utilizat pentru prima dată într-o manieră științifică de către cardinalul Rohan în lucrarea
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
regularități de comportament, și deci de anticipare, antrenează o ordine socială, adică un ansamblu de reguli. Această complexitate socială se caracterizează în particular prin faptul că indivizii nu dețin o cunoaștere explicită a regulilor pe care le urmează. Respingînd dualismul cartezian, Hayek refuză ideea că un om poate urca spre fundamentele lucrurilor și explica regulile care-i ordonează comportamentul. Această opinie apare cu claritate atunci cînd Hayek afirmă că oamenii au acționat înainte de a gîndi. O societate ordonată se bazează pe
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
o adresează d-nei T. Întreaga noastră fundamentare teoretică aplicată pe texte, cu referire la rolul și raporturile dintre persona și Anima, confirmă amorul-vanitate al autorului și, abia în planul imaginarului, al eroilor săi. Opera lui Camil Petrescu stă sub toposul cartezian al lui larvatus prodeo (înaintez mascat) în ideea de a nu-și trăda emotivitatea în fața spectatorilor, actorii își ascund fața după o mască; la fel procedez și eu (filozof, scriitor, politician etc.), înaintez mascat când ies pe scena lumii sau
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
departament cultură la ziarul "Monitorul" (1997-2000). Atașat diplomatic pe probleme de cultură și presă la Ambasada României din Republica Moldova (1998-2000). Director al Casei de Cultură "Mihai Ursachi" (din 2004). Debutează cu poezie în "Convorbiri literare" (1977) și editorial cu Fântâni carteziene (1980). Colaborează la "Viața românească", "Luceafărul", "Cronica", "România literară", "Tribuna", "Dialog" etc. Cărți de poezie: Fântâni carteziene, Editura Junimea, Iași, 1980; Câmp negru, Editura Cartea Românească, București, 1982; Arlechini la marginea câmpului, Editura Cartea Românească, București, 1985; Poezii, Editura Junimea
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]