2,847 matches
-
-ntregul emoția, deoarece ușa s-a deschis imediat, de parcă K.F. ar fi pîndit din spatele ei. Era cu adevărat minunată, ochii albaștri, de un albastru închis, dens, străluceau de parcă ar fi băut un pahar de vin înainte, purta o rochie din catifea neagră, nu prea complicată, dar îndeajuns de provocatoare ca să poată observa albeața pieptului cam dezgolit. În acea clipă i-a părut foarte rău că n-a venit eu niște flori, ar fi trebuit măcar să rupă cîteva în drum, măcar niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
peste gard chiar din curtea Vilei, s-a fîstîcit și era să se împiedice cînd a trecut pragul. K.F. rămăsese cumva în ușă, aproape închizînd intrarea în hol, obligîndu-l așa să o atingă, mai bine spus să se frece de catifeaua rochiei și să simtă în nări parfumul discret care o înconjura. "S-a pregătit, bestia" și rămase chiar, el surprins, nu atît de constatare, cît de cuvîntul pe care îl folosise. Străbătând holul, către scara ce urca în sala de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
pentru femeia asta. A urcat greoi pe trepte, nici ele nu se schimbaseră, poate scîrțîiau mai tare, dar asta se putea datora și faptului că în cinci ani greutatea adjutantului Radul Popianu nu rămăsese neschimbată, ciulea urechea să prindă foșnetul catifelei pe lemn, ajuns sus respiră ușurat, totul era la locul său, așa cum știa, așa cum de atâtea ori visase că este. S-a așezat exact în același loc, după ce K.F. și-a tras balansoarul către fereastră, aruncând o privire pe deasupra Vladiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Încredințase corespondența noastră. „Mă Îngrozesc la gândul că indivizi fără chip ar putea să‑ți răsfoiască scrisorile“, Îmi zicea el. Scrisorile erau legate cu o panglică pe care o aveam de la el Încă de la Începutul relației noastre; panglica neagră de catifea apăruse Într‑o poezie precum o enjambemenet ce trecea de la un vers la altul, precum cordeluța care‑mi trecea de la o tâmpă la alta peste pletele aurii. Am tăiat panglica cu foarfecele, care nu știu ce căutau În mâinile mele, poate voisem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Packer, așa ceva e inacceptabil. În prima săptămână de izolare domnișoara Hapciu a tot tușit, respirația ei scoțând notele adânci, leneșe ale unei orgi cu tuburi. Miss America a tot zgâlțâit uși zăvorâte. A tras la o parte domnișoara periile de catifea verde din salonul în stilul Renașterii italiene, doar ca să descopere ferestre zidite. Cu mânerul roții ei din plastic roz a spart sticla fumurie a unui geam din fumoarul gotic, doar ca să dea de un perete de ciment împânzit de becuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
a unui geam din fumoarul gotic, doar ca să dea de un perete de ciment împânzit de becuri, care dădeau impresia falsă de lumină naturală. În salonul franțuzesc stil Ludovic al XV-lea, în care scaunele și canapelele sunt toate din catifea de culoarea albăstrelei, pe pereții căruia se înghesuie volute de ipsos și suluri suflate în aur, acolo a stat Miss America, îmbrăcată în costumul ei de spandex roz, și a cerut cheia. Cu părul ei ca un ocean blond cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
dintr-o rasă de sclavi, a spus domnul Whittier, ca să învețe un grup de oameni controlat până atunci de alții cum să-și creeze propriile vieți, Moise a trebuit să fie un nemernic. Așezată pe marginea unui scaun îmbrăcat în catifea albastră, Miss America încuviința dând din căpșorul blond. Scuturându-și buclele. Înțelegea. Înțelegea. Apoi a spus: — Cheia? Și domnul Whittier i-a spus: — Nu. Avea pe genunchi o pungă argintie de plastic Mylar plină cu pui Marsala, și peste tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
nasul, cu ochii exoftalmici și injectați în dosul lacrimilor, și spuse: E chiar viața mea în joc. Cu o mână vârâtă în buzunar, după următoarea pastilă. Și, desigur, domnul Whittier clătină din cap, nu. Stând acolo în scaunul lui de catifea albastră, cu holul căptușit cu aur și catifea în juru-i, domnul Whittier luă o lingură de ciorbă de midii dintr-o pungă de plastic Mylar și spuse: — Zi-mi o poveste despre tatăl copilului. Scrie-mi scena în care l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
lacrimilor, și spuse: E chiar viața mea în joc. Cu o mână vârâtă în buzunar, după următoarea pastilă. Și, desigur, domnul Whittier clătină din cap, nu. Stând acolo în scaunul lui de catifea albastră, cu holul căptușit cu aur și catifea în juru-i, domnul Whittier luă o lingură de ciorbă de midii dintr-o pungă de plastic Mylar și spuse: — Zi-mi o poveste despre tatăl copilului. Scrie-mi scena în care l-ai întâlnit, spuse el spre Miss America. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
că eu urmez... Și, la naiba, cu mult mai rău decât faptul că e prea blondă, mai rău decât faptul că i-a distrus hainele și freza, slăbănoaga noastră s-a și îndrăgostit de el. 4 În holul îmbrăcat în catifea albastră ceva se rostogolește duduind pe scări din umbra primei galerii. Cu fiecare treaptă bufnetele sunt tot mai puternice, până când devin bubuiturile unui obiect întunecat, rotund, în penumbra de la etajul al doilea. E o bilă de bowling, bubuind în jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
se întâmplă. Nu se aude nici o alarmă. Nu vine nimeni să spargă cu securea ușile de incendiu ferecate și s-o salveze. Să ne salveze. De fiecare dată nu s-a întâmplat nimic. Domnul Whittier stă pe o sofa de catifea albastră, sub frunzele de sticlă ale unui candelabru mare cât un nor scânteietor. Deja Pețitorul le spune candelabrelor „copaci”. Atârnă șiruri în mijlocul sălilor lungi, al galeriilor și saloanelor. Le-a numit livezi de sticlă crescute din lanțuri îmbrăcate în catifea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
catifea albastră, sub frunzele de sticlă ale unui candelabru mare cât un nor scânteietor. Deja Pețitorul le spune candelabrelor „copaci”. Atârnă șiruri în mijlocul sălilor lungi, al galeriilor și saloanelor. Le-a numit livezi de sticlă crescute din lanțuri îmbrăcate în catifea și înrădăcinate în tavan. Fiecare dintre noi își vede propria realitate de-acasă în camerele astea mari. Contele Calomniei scrie în carnețel. Agentul Ciripel filmează. Contesa Clarviziune își poartă turbanul. Sfântul Fără-Mațe mănâncă. Directoarea Tăgadă aruncă din umăr un șoarece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
cuțitului spre toți cei prezenți în hol. O legănare rapidă a brațului, un tremur și-un zvâcnet al mușchilor ei, și cuțitul s-a înfipt în spătarul unui scaun Empire din celălalt capăt al încăperii. Lama cuțitului zbârnâie înfiptă în catifeaua albastră, mânerul încă vibrează. Din spatele camerei lui video, Agentul Ciripel spune: — Asta așa, ca memento. Cora Reynolds linge încă lip-lip covorul lipicios cu limba ei roz de velur. Contele Calomniei scrie ceva în carnețel. — Așadar, doamnă Clark, spune Lady Zdreanță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
cărbune sau un adăpost antiaerian în stil Ludovic al XV-lea. Aici, în mijlocul unui oraș, la câțiva centimetri de milioanele de oameni care se plimbă, muncesc sau mănâncă hotdogi, suntem complet izolați. Aici orice aduce a fereastră, cu domnișoaraperii de catifea sau broderie ori cu vitralii, e un fals. O oglindă. Și lumina din spatele vitraliilor provine de fapt de la mici becuri, care creează o atmosferă de penumbră perpetuă prin ferestrele înalte, arcuite ale fumoarului gotic. Încă mai căutăm moduri de evadare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
de Whittier că tre’ să ne dea de mâncare. Și niște căldură. Sau să ne scoată de-aici chiar acum. Noi: victimele nevinovate ale acestui dement diabolic, care doarme buștean. N-o să avem ce mânca la micul-dejun în holul de catifea albastră. Toate pungile în care se găsea ficat au fost străpunse cu acul de zece cincisprezece ori. Fiecare a dat câte-o gaură în ele. În holul mare, toate pungile de Mylar s-au dezumflat. Toți am avut aceeași idee
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
hainele pe care le-am adus cu noi put din cauza transpirației și a jegului. Fiindcă domnul Whittier a stricat centrala termică, în clădire e tot mai frig. Așa că am început să purtăm tunici și saronguri și jachete. Brocarturi satinate și catifele. Pălării de pelerini cu catarame de argint. Mânuși de piele albă lungi până la cot. — Cu toate încăperile astea..., spune Contesa Clarviziune, cu turbanul ei pe cap, împiedicându-se, tăindu-și degetele de la picioare, dar nu și brățara de securitate de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
Mama Natură pune pe ea un soi de jachetă neagră. E o uniformă militară sau un costum de patinaj artistic, din stofă de lână neagră, cu două rânduri de nasturi de alamă în față. Parcă-i o majoretă neagră de catifea, cu nasul ei despicat, ținut laolaltă de cojile de un roșu închis. Își vâră mâinile prin mânecile lungi, apoi îi spune Sfântului Fără-Mațe — Mă închei? Flutură ce-a mai rămas din mâinile ei și zice: N-am degetele de care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
și-n jos pe scări, ne irosim grăsimea prețioasă. Și totuși, ar trebui să avem o ceremonie funerară, spune Sora Justițiară strângându-și Biblia în mâini. Cum domnul Whittier e cărat la subsol, împachetat strâns într-o perdea roșie de catifea luată de pe promenada imperială chinezească, legat cu panglici de mătase aurie din hol, ar trebui să ne strângem în jurul lui și să vorbim adânc. Ar trebui să cântăm un imn. Nimic prea religios, ceva ce-ar da bine. Tragem la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
procent cât mai mare din piață. Pentru domnișoaramatism. Ceva și mai îngrozitor trebuie să se întâmple. Din cabina lui din culise, îl purtăm pe domnul Whittier pe scenă și pe intervalul din mijlocul amfiteatrului. Îl cărăm prin holul îmbrăcat în catifele albastre și jos pe scări în foaierul maiaș portocaliu cu auriu de la primul nivel al subsolului. Sora Justițiară spune că i se tot resetează ceasul. E un semn clasic de bântuire. Apoi Baroneasa Degerătură afirmă că a găsit un punct
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
poată turna filmul aici. După ce vom fi descoperiți, locul ăsta o să devină un obiectiv turistic. O Comoară Națională. Muzeul Nostru. Nu, compania de producție va trebui să reconstituie fiecare încăpere de aici pe platouri. Holul Ludovic al XV-lea de catifea albastră. Amfiteatrul egiptean de mohair negru. Salonul Renaștere italiană de satin verde. Fumoarul gotic de piele galbenă. Galeria celor O mie și una de nopți, de culoare violet. Foaierul maiaș portocaliu. Promenada chinezească roșie. Fiecare încăpere într-o altă culoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
copacilor. Toate lucrurile negre din amfiteatru, fiecare spătar de scaun și margine de covor, sunt accentuate de același chenar auriu intens. Dacă vreți cu tot dinadinsul, firetul e din aur adevărat. Fiecare încăpere depinde de ce credeți. Înveștmântați în mătăsurile și catifelele ca din povești, acoperiți cu sânge uscat, grupul nostru e negru și se mișcă prin întunecime. În lumina slabă, domnul Whittier probabil pare să plutească în coconul lui de catifea stacojie, legat cu șnur de aur. Încetând să mai fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
adevărat. Fiecare încăpere depinde de ce credeți. Înveștmântați în mătăsurile și catifelele ca din povești, acoperiți cu sânge uscat, grupul nostru e negru și se mișcă prin întunecime. În lumina slabă, domnul Whittier probabil pare să plutească în coconul lui de catifea stacojie, legat cu șnur de aur. Încetând să mai fie un personaj, domnul Whittier a devenit recuzită. Păpușa noastră. O constelație căreia îi putem alipi o poveste ca să zicem c-am înțeles. Cu fața ascunsă într-o batistă de dantelă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
mâinile înfășurate în zdrențe însângerate. Mănușile se bălăngănesc libere, cu degetele goale pe dinăuntru. În pantofi ne-am vârât șosete făcute ghem ca să înlocuiască degetele lipsă. Ne spunem Comitetul Popular pentru Conservarea Luminii Zilei. Pețitorul culege o „piersică”, învelită în catifea ca să-și protejeze mâna, și o coboară până la țârul de Sfânt Fără-Mațe, care o dă Bucătarului Asasin, cu burta lui mare stând în turul pantalonilor ca într-un hamac. Agentul Ciripel, cu videocamera lipită de ochi, filmează trecerea piersicii din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
frunze” de sticlă și cristal. Clinchetul lor fremătător în timp ce pătrunzi între ele. Mirosul de praf ars al fiecărei piersici „coapte”, încă strălucind alb incandescent. Prea fierbinți ca să le atingi cu mâna goală, fără o bucată de stofă, un petic de catifea din vreo fustă sau din vreo jiletcă de brocart. Celelate piersici, cele „putrede”, înnegrite și reci, smălțuite cu praf și domnișoarapate în firele albe ale pânzelor de păianjen. Frunzele de sticlă și cristal sunt albe și argintii și cenușii în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
porno invers ca să i se pară nouă și excitantă pentru încă puțin. În felul ăsta, fiecare copac cu frunzele și piersicile lui de sticlă e înrădăcinat în pământ prin trunchiul împletit al unui lanț gros, acoperit cu o coajă de catifea roșie, prăfuită. Când copacul e întunecat aproape în întregime, ne mutăm scara, scaun cu scaun, canapea cu canapea, la următorul. Când „livada” e culeasă, trecem în încăperea următoare. Piersicile culese le ambalăm într-o cutie de pălării. Nu, nu fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]