KorAP: Find »[drukola/base=comunistă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...13 14 15 ...34 >

833 matches

Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258

masacre în masă - ca acela al ofițerilor polonezi la Katyn*. Clerul plătește și el un greu tribut, la fel ca naționaliștii ucraineni sau bieloruși, iar evreii nu sunt nici ei cruțați, în calitatea lor de „speculanți”, „bundiști” sau „sioniști”. Internaționala Comunistă și alianța germano-sovietică Răsturnarea politicii externe* a URSS implică o schimbare radicală a liniei generale a Internaționalei Comuniste (IC). A doua zi după 23 august 1939, secțiile IC susțin apărarea națională antifascistă, chiar dacă, descumpănită de un viraj politic atât de

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
dar ea contaminează partidele comuniste de opoziție atât în regimurile autoritare, cât și în democrații. „Centralismul democratic” a devenit, într-adevăr, obligatoriu încă din 1920 prin cea de-a 12-a din cele 21 de condiții de adeziune la Internaționala Comunistă*. Impus încă din anii 1920 prin intermediul bolșevizării și apoi al stalinizării partidelor comuniste, acest model de organizare va constitui - împreună cu doctrina și strategia/tactica* hotărâte de Moscova - unul dintre cele trei elemente fundamentale ale dimensiunii teleologice a partidelor comuniste. Acolo

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
întregii sale existențe, PCUS, guvernat de ideologia* marxist-leninistă, constituie matricea și motorul sistemului sovietic, locul privilegiat unde, mai bine de șapte decenii, au fost elaborate și adoptate toate deciziile care angajau URSS* în materie de politică internă și externă*, Internaționala Comunistă* din 1919 până în 1943, apoi mișcarea comunistă internațională*. Supunându-se unor reguli de funcționare specifice, partidul conduce și controlează aparatele de stat - printre care pe cele ale poliției politice* și ale Armatei Roșii* - și exercită o tutelă coercitivă asupra aparatelor

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
marxist-leninistă, constituie matricea și motorul sistemului sovietic, locul privilegiat unde, mai bine de șapte decenii, au fost elaborate și adoptate toate deciziile care angajau URSS* în materie de politică internă și externă*, Internaționala Comunistă* din 1919 până în 1943, apoi mișcarea comunistă internațională*. Supunându-se unor reguli de funcționare specifice, partidul conduce și controlează aparatele de stat - printre care pe cele ale poliției politice* și ale Armatei Roșii* - și exercită o tutelă coercitivă asupra aparatelor de propagandă. încă din 1918*, Lenin* impune

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
culturii. Concentrează toate puterile și funcționează potrivit principiului centralismului democratic, adică al unei supuneri cvasi-militare a treptelor inferioare față de treptele superioare. PCUS influențează în mod decisiv și structurile internaționale pe care le-a înființat pe plan mondial sau european - Internaționala Comunistă din 1919 până în 1943, apoi Kominform* din 1947 până în 1956 - și, în sfârșit, prin Departamentul internațional al Comitetului Central creat în 1953, el orientează mișcarea comunistă internațională, mulțumită relațiilor sale strânse - bilaterale și multilaterale - cu celelalte partide comuniste, indiferent dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
ales muncitorești, ale căror aspirații le traducea, el și-a pus, în schimb, amprenta pe societate. Nașterea în decembrie 1920, în timpul congresului de la Tours, o majoritate a delegaților Secției Franceze a Internaționalei Muncitorești (SFIO) se hotărăște să adere la Internaționala Comunistă* (IC); marcați de experiența războiului*, critici ai socialiștilor care au participat la guvernările Uniunii sacre, revoltându-se împotriva societății și ordinii stabilite, aceștia sunt uluiți de Revoluția rusă și puterea bolșevică. Nașterea Partidului Comunist - Secția Franceză a Internaționalei Comuniste (PC-SFIC

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
cu un real prestigiu cultural. Naștere, clandestinitate și stalinizare PCI este mezinul partidelor comuniste europene. în ianuarie 1921, un sfert dintre delegații Partidului socialist italian (PCI) - caracterizat prin intransigența-i revoluționară și refuzul apărării naționale - hotărăște să se alăture Internaționalei Comuniste* (IC). Noul partid se naște într-un context dificil, dacă nu chiar ostil. Marile mișcări sociale din 1920 - greve muncitorești, cu ocupare de uzine și instaurare de consilii muncitorești, și ocupări ale unor terenuri de către țărani - au eșuat, în timp ce fascismul

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
a publicării „raportului secret” al lui Hrușciov* în presa occidentală, el îi predă în iunie 1956 revistei Nuovi argomenti o analiză a stalinismului și o pledoarie pentru o autonomie sporită a partidelor comuniste, care marchează o incontestabilă originalitate în cadrul mișcării comuniste internaționale*. Totuși, el aprobă și chiar solicită intervenția sovietică împotriva Revoluției maghiare* în toamnă. Iar la sfârșitul lui 1956, al VIII-lea Congres al PCI condamnă nu doar cele mai sectare poziții, ci și pe militanții săi cei mai antistaliniști

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
opoziție, ultimul congres al PCI se desfășoară la Rimini în februarie 1991. Imensa majoritate a delegaților hotărăște să formeze Partidul Democratic de Stânga (PDS) care cere să adere la Internaționala Socialistă. Trei luni mai târziu, ortodocșii se regrupează în Rifondazione Comunista, membru al Partidului Stângii Europene*. PDS pierde un mare număr de aderenți ai ex-PCI și nu obține decât 16% din sufragii în 1992. Dar se impune rapid ca un partid reformist de stânga, este chemat să participe la o guvernare

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
Lînk (Luxemburg). Prezidat de deputatul PCF Francis Würtz, GUE/NGL este prezentă în toate comisiile și instanțele parlamentare și joacă un rol important în procesul legislativ european. Cu 3940000 euro în 2005, grupul are o intensă activitate politică. Reunește partide comuniste ortodoxe*, neocomuniste*, postcomuniste* și formațiuni cu înclinații „roșii-verzi”. în ciuda acestei diversități ideologice, se regăsește în jurul anticapitalismului* și al respingerii globalizării „neoliberale”, al antifascismului*, al luptei pentru pace* și al anti-rasismului*. în mai 2004, 14 formațiuni comuniste sau postcomuniste creează Partidul

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
în 2005, în fruntea căruia se află Fausto Bertinotti (PRC, Italia), ajutat în sarcina sa de un consiliu format din președinți de partide, cu funcții de supraveghere și propuneri politice. PSE nu are în vedere nici crearea unei noi Internaționale Comuniste* și nici revenirea la mișcarea comunistă internațională*, ci se vrea o rețea europeană deloc rigidă. Nu a dobândit încă o adevărată capacitate de mobilizare europeană. Motivele sunt ideologice și strategice: într-adevăr, cele mai multe dintre PC ortodoxe, care aderă tot la

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
află Fausto Bertinotti (PRC, Italia), ajutat în sarcina sa de un consiliu format din președinți de partide, cu funcții de supraveghere și propuneri politice. PSE nu are în vedere nici crearea unei noi Internaționale Comuniste* și nici revenirea la mișcarea comunistă internațională*, ci se vrea o rețea europeană deloc rigidă. Nu a dobândit încă o adevărată capacitate de mobilizare europeană. Motivele sunt ideologice și strategice: într-adevăr, cele mai multe dintre PC ortodoxe, care aderă tot la marxism-leninism și se definesc ca niște

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
specializate, de un „aparat diplomatic” - secția de politică externă pentru PCF*. A doua caracteristică este legată de locul ideologiei*. Potrivit anumitor observatori, susținători ai unei abordări realiste a relațiilor internaționale, ideologia este un factor secundar al politicii externe a partidelor-state comuniste. Principala sa funcție este, se pare, aceea de a da sens acumulării de putere, de a justifica o serie de comportamente agresive, de a raționaliza unele schimbări de strategie sau de alianță. Dovada ar fi, din punctul lor de vedere

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
general orice alianță cu socialiștii și văd în mișcările altermondialiste niște concurenți pe care vor să-i infiltreze și instrumentalizeze. Această aripă tradiționalistă reunește PC grec și portughez, cipriotul AKEL - care a obținut 30% la alegeri -, o aripă a Rifondazione Comunista în Italia, germanul DKP, Nieuwe Communistiscje Partij van Nederland și PC suedez, danez și norvegian. în Europa Centrală, PC din Boemia și Moravia se află tot pe aceste poziții, ca și grupurile maoiste* și troțkiste*. Varianta „roșie-verde” reunește formațiunile GroenLinks

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
propria lor „gestiune a capitalismului”, socialiștii sunt totuși considerați ca niște parteneri firești în cadrul unor coaliții guvernamentale. Varianta comunistă reformistă reunește PCF*, Linkspartei-PDS german, Partidul Muncii elvețian, Partito dei Comunisti Italiani, Movimento dei Comunisti Unitari și o aripă a Rifondazione comunista, Rifondazione comunista din San Marino, PC din Luxemburg, Dei Link Luxemburg, Vänsterpartiet Kommunisterna din Suedia și Özgürlük ve Dayanisma Partisi din Turcia. Chiar între opțiunile tradiționalistă și reformistă, se află PC din Spania și Izgquierda Unida, Suomen kommunistinen puolue din

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
gestiune a capitalismului”, socialiștii sunt totuși considerați ca niște parteneri firești în cadrul unor coaliții guvernamentale. Varianta comunistă reformistă reunește PCF*, Linkspartei-PDS german, Partidul Muncii elvețian, Partito dei Comunisti Italiani, Movimento dei Comunisti Unitari și o aripă a Rifondazione comunista, Rifondazione comunista din San Marino, PC din Luxemburg, Dei Link Luxemburg, Vänsterpartiet Kommunisterna din Suedia și Özgürlük ve Dayanisma Partisi din Turcia. Chiar între opțiunile tradiționalistă și reformistă, se află PC din Spania și Izgquierda Unida, Suomen kommunistinen puolue din Finlanda și

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
posibilă decât încadrată în economie” și văzând în psihanaliză un pas spre adevărata psihologie. în același moment, curentul „freudo-marxist”, înființat de comunistul german Wilhelm Reich - Matîrialisme dialectique et psychanalyse, 1929 -, recuză subordonarea individului în raport cu economicul. Este aspru criticat de ortodoxia* comunistă, ca și psihanaliza, percepută ca o filosofie energetistă și o sociologie ce transpune fără pertinență fenomenele individuale pe plan colectiv. O asemenea abordare este considerată reacționară, deoarece reduce aspirațiile proletariatului la o problematică de energie a libidoului, la fel ca

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
război, în lupta pentru pace*. Aceste apropieri pot fi mai puțin circumstanțiale și să meargă până la o comună critică a condițiilor sociale ale capitalismului. Dacă doctrina socială a bisericii a fost multă vreme luată în derâdere de către comuniști - revista mișcării comuniste internaționale* vorbește despre enciclica Mate ret Magistra ca despre „manifestul capitalismului monopolist de stat” -, ea constituie, începând din anii 1970, obiectul unor apropieri mai respectoase. Lucrul acesta corespunde unui demers paralel ale anumitor medii catolice. Astfel, în Franța, părintele Calvez

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
cu excepția Angliei -, le aruncă în ilegalitate și clandestinitate, dacă nu au fost distruse de Stalin* însuși, ca PC polonez încă din 1938. Au de suferit din pricina plecării masive a aderenților, dezorientați de politica de neutralitate față de Hitler impusă de Internaționala Comunistă* (IC). La începutul Ocupației germane, din iunie până în august 1940, în Belgia, Danemarca, Franța, Olanda și Norvegia, comuniștii, în loc să cheme la lupta împotriva ocupatului, încearcă să perceapă beneficiile prezenței sale. Ei se străduiesc să obțină - și le obțin uneori - eliberarea

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
adaptări” ale relațiilor de producție la dezvoltarea forțelor de producție se produc, în cele din urmă, în beneficiul unei faze ultime în care clasa cea mai numeroasă - proletariatul - pune stăpânire pe putere și deschide astfel drumul unei societăți fără clase, comuniste. Să fie oare marxismul un înveliș științific al vechii problematici iudeo-creștine a celui ales care suferă și a cărui moarte - proletariatul dispare și el, o dată instaurat comunismul - oferă acces la viața adevărată? Afirmând că istoria are un sens și că

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
doctrinare radicale: socialismul și comunismul se dovedesc două filozofii politice diferite. în sfârșit, pe cea a unei lupte politice și organizaționale: din 1918, socialiștii și sindicaliștii ruși care critică puterea bolșevică sunt persecutați; iar în martie 1919, Lenin creează Internaționala Comunistă* (IC), mașină de război împotriva mișcării social-democrate, completată de Internaționala Sindicală Roșie, care vizează mișcarea sindicală. în acest război, arma principală este sciziunea, artă în care Lenin este de multă vreme un expert. încă din 1919-1920, bolșevicii suscită în toate

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
1988, PS devine forța hegemonică a stângii, în timp ce PCF se marginealizează. în Spania, Portugalia și în Grecia, după ce luaseră ochii în anii 1970, comuniștii sunt, la rândul lor, marginalizați de partide socialiste puternice. Iar între 1956 și 1989, când mișcarea comunistă internațională* nu mai are o organizare formalizată, socialiștii construiesc o puternică internațională. Conflictul deschis de Lenin, în 1903, în sânul socialismului s-a transformat, în 1917, într-o schismă între un socialism al democrației și al economiei de piață, pe

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
simbolice își găsește ea autoritatea. Termenul lasă să se înțeleagă și că statul trebuie să respecte, dar și să garanteze autonomia indivizilor și a grupurilor care alcătuiesc țesătura vieții sociale. Ce întrebuințare i-au dat oare tradiția marxistă și practica comunistă acestei „societăți civile”? Pare cu putință să izolăm trei momente în acest sens. Primul indicator este, cu siguranță, „răsturnarea” operată de Marx* în raport cu Hegel, pentru care Bürgerliche Gesellschaft desemnează acea mediere între familie și stat, în care indivizii și grupurile

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
în China*, între 1934 și 1938 cu fronturile populare*, între 1936 și 1938 în războiul din Spania*, în 1939-1941 cu pactele sale germano-sovietice*, în 1945-1948 în democrațiile populare* - și defensive - 1928-1934, 1941-1942. în epoca lui Stalin, mai întâi în Internaționala Comunistă*, apoi în sistemul comunist mondial, aplicarea de către fiecare partid comunist a strategiei și tacticii elaborate la Moscova pentru întreaga lume conferă mișcării comuniste o putere neegalată. Succesorii lui Stalin urmează aceeași cale, profitând de criza economică mondială din 1974 pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
socotite drept o practică anarhistă*. El recomandă însă, încă din 1905, organizarea insurecției și a terorii* de masă, pe care le va pune în aplicare atunci când va fi cucerit puterea. Astfel, din 1920 în 1941, dacă e adevărat că Internaționala Comunistă* (IC) predică lupta armată* sub diverse forme, ea nu propovăduiește însă și terorismul. Totuși, excepțiile confirmă această regulă. Astfel, la 16 aprilie 1925, în Bulgaria, comuniștii aruncă în aer, cu dinamită, domul catedralei din Sofia, în timpul unei ceremonii oficiale: regele

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]