465 matches
-
pe noua listă a monumentelor istorice, aceasta arzând în 1990. Localitatea Valea, componentă a comunei Vărgata, a purtat anterior anului 1964 denumirea de Iobăgeni, prima atestare documentară venind din anul 1470, când este consemnată sub denumirea de "Jobbagisthwanfalwa" (Satul iobagilor). Conscripția din 1733 consemnează 365 de credincioși greco-catolici care aveau preot și biserică, pentru ca, mai apoi, în 1839, localitatea să fie consemnată ca locuită de secui și români, aceștia din urmă având două biserici care deserveau 133 de greco-catolici și 30
Biserica de lemn din Valea () [Corola-website/Science/313830_a_315159]
-
atras și burghezia în funcțiunile statului. Așa fiind, spre deosebire de Franța, burghezia din Austria, Ungaria și Transilvania a preferat să îmbrățișeze luminismul, reformismul, monarhia luminată. Particularitatea Ungariei și Transilvaniei consta într-o burghezie redusă numeric, comparativ cu Austria. La 1787, după conscripția iozefină, populația orășenească a Ungariei și Transilvaniei abia trecea de 6%. Din punct de vedere etnic orășenimea era alcătuită în mod covârșitor din germani. În călătoriile sale prin Marele Principat al Transilvaniei împăratul Iosif al II-lea a fost mereu
Școala Ardeleană () [Corola-website/Science/298832_a_300161]
-
documente -1720- are 4 familii -prima jumumatate a secolului XVIII- din cauza mutării albiei Mureșului, satul are de suferit; biserica se surpă -1746- are 38 familii -mijlocul secolului XVIII- se ridică o nouă biserică, de lemn- “Sf. Mucenic Gheorghe” -1755- în conscripția lui Sinesie Jivanovici, satul are 32 de case și biserica de lemn Sf. Gheorghe este încă în construcție -1771-1786- are 52 familii -1791- este înființată școala românească -1823- din cauza deselor inundații, satul se mută pe locul actual; vechea biserică de
Cicir, Arad () [Corola-website/Science/300288_a_301617]
-
3 localități cu numele de Nadăș în zona actualei vetre a satului. Apoi a urmat perioadă otomană care nu a lăsat până acum dovezi despre existența și continuitatea satului. După cucerirea Banatului de către austrieci, Nadășul apare din nou locuit. Conform conscripției administrației habsburgice din 1717, avea 17 case și era locuit. Pe harta contelui Mercy din 1723-1725, apare cu numele "Buboki-Natasch". Hartă militară de la 1761 arată satul "Dubski Nadosch", aparținător districtului Lipova. Prima atestare sigură a localității este făcută de Conscripția
Nadăș, Timiș () [Corola-website/Science/301379_a_302708]
-
conscripției administrației habsburgice din 1717, avea 17 case și era locuit. Pe harta contelui Mercy din 1723-1725, apare cu numele "Buboki-Natasch". Hartă militară de la 1761 arată satul "Dubski Nadosch", aparținător districtului Lipova. Prima atestare sigură a localității este făcută de Conscripția din anul 1717 când este amintită sub numele de Duboki Nadushși aparținea de Districtul de Lipova.Satul avea la acea dată numai 11 case ceea ce ne face să credem că perioada anterioară acesta trecuse prin vremuri de retriște, poate chiar
Nadăș, Timiș () [Corola-website/Science/301379_a_302708]
-
edilitare elemnetare au determinat completă depopulare. Anii '90 au găsit Nadășul complet părăsit. Astfel în anul 1851 populația era compusă din 70 de catolici și 490 de ortodocși. Evoluția populației din Nadăș în anii următori este ilustrata de recesămintele și conscripțiile făcute de către autorități în felul următor: Aceasta statistică arată că până la începutul secolului XX populația se află în creștere, dar apoi începe treptat să scadă. Această scădere s-a datorat, probabil, dezvoltării industriale, determinând pe oameni să se așeze în
Nadăș, Timiș () [Corola-website/Science/301379_a_302708]
-
limba maghiară: "Alsó-Komana", întrucât rezultatele conscripțiunii erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Din punct de vedere bisericesc, "Comăna de Jos" a anului 1733 ținea de protopopiatul aflat în localitatea vecină, Veneția de Jos. De asemenea, în conscripția din 1733 se precizează și faptul că de pe fânețele parohiei greco-catolice din localitatea "Comăna de Jos" se strângeau 11 care de fân. În perioada interbelică și până la reforma administrativă din 6 septembrie 1950 Comăna de Jos a făcut parte din
Comăna de Jos, Brașov () [Corola-website/Science/308909_a_310238]
-
hramul „Sfântul Nicolae” din Comăna de Jos se află în partea stângă a șoselei ce duce de la Rupea la Făgăraș, la capătul satului. După ce biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” a fost preluată și dată credincioșilor trecuți la grecocatolicism, aflăm din conscripția publicată de Virgil Ciobanu sub titlul „Statistica românilor din Ardeal” făcută de Administrația Austriacă în anul 1760-1762, copiată din arhiva de război din Viena, că locuitorii comunei Comăna de Jos, în majoritate ortodocși nu aveau biserică. După această dată nu
Comăna de Jos, Brașov () [Corola-website/Science/308909_a_310238]
-
de curând, probabil, pentru că preot avea, ba avusese și în 1658, ceea ce sugerează existența unui lăcaș de cult cel puțin de la începutul primei jumătăți a secolului al XVII-lea. În 1750 satul avea biserică, cantor și sfăt, nu și preot. Conscripția de delimitare confesională din anii 1760-1762 a consemnat existența a 23 de familii ortodoxe. În 1830 a fost construită altă biserică din lemn, renovată în 1911 și demolată în 1927. Biserica actuală de lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae”, a fost
Biserica de lemn din Blidărești () [Corola-website/Science/310343_a_311672]
-
al XV-lea sunt câteva notificări cu diferite toponime: în anul 1423 ”Zentmiklos”, în anul 1450 ”Zenthmilos”, în 1472 ”Zenthmiklos” iar în anul 1478 satul să fie numit ”Zenth Myklos”. Urmează un hiat de aproape trei secole, abia cu ocazia Conscripției Bucow, între anii 1760-1762 să apară toponimul Puszta Sz. Miklos. Trebuie să treacă alți nouăzeci de ani până la următoarea atestare din secolul al XIX-lea: în anul 1850 apare numele Szint Mikleus, iar în anul 1854 să fie cunoscut sub
Sânnicoară, Cluj () [Corola-website/Science/300353_a_301682]
-
comuna Brateiu. Este situat la o distanță de 5 km sud-est de Mediaș. Localitatea este menționată pentru prima oară într-un act emis în 1359. Buzd a aparținut Capitulului Mediaș și a fost o comună liberă în Scaunul Mediașului. Conform conscripției din 1516, localitatea avea 30 de gospodării, un morar, un dascăl, doi păstori, iar în 1532 numărul caselor era de 61. Numele așezării în limba germană este de "Bussd", posibil ca o derivație etimologică nu tocmai adevarată din prenumele "Bozo
Biserica fortificată din Buzd () [Corola-website/Science/326815_a_328144]
-
din bârne, renovată în preajma marii răscoale conduse de Horia, Cloșca și Crișan; pe un stâlp al cerdacului fusese prinsă o cruce de lemn pe care era săpat “văleatul 1784 august 23“ și “popa Nicolae“. Acel edificiu, menționat atât în tabelele conscripțiilor din anii 1733, 1750, 1761-1762 și 1828-1831, cât și pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773), era situat în vecinătatea bisericii actuale. Și mai veche a fost ctitoria medievală din “Blidariu“, dezafectată cultului, cu probabilitate, la cumpăna secolelor XVIII-XIX“.
Biserica de lemn din Tomnatecu de Jos () [Corola-website/Science/321118_a_322447]
-
s-a început constituirea Regimentul I grăniceresc român, operațiune ce a durat până în anul 1766 și a fost condusă de generalul Ziskovic. Hotărârea de înființare a fost luata în 24 februarie 1765, hotărâre ce a stat la baza întocmirii unor conscripții amănunțite ce prevedea stabilirea numărului de locuitori ce puteau fi încorporați precum și cuantumul despăgubirilor ce trebuiau să fie plătite de către autoritățiile militare "proprietarilor" satelor. Regimentul I grăniceri, era situat la granița sudică a Transilvaniei și ocupa cel mai întins ținut
Regimentul I de Graniță de la Orlat () [Corola-website/Science/310629_a_311958]
-
în 1997 că biserica de lemn este mai veche cu aproape trei decenii, lemnul fiind tăiat în iarna dintre anii 1638-1639. Lăcașul a fost cu cea mai mare probabilitate ridicat în vara următoare. Din însemnările păstrate în biserică și din conscripția de la 1774 și 1786-89 reiese că biserica de lemn din Sârbi Susani a fost ctitorită și îngrijită de familiile de mici nobili din partea de sus a satului, din vetrele fostelor așezări medievale Balotești și Cămârzana. Lemnele bisericii au fost tăiate
Biserica de lemn din Sârbi Susani () [Corola-website/Science/309176_a_310505]
-
două perechi de boi, 16 cu câte o pereche de boi, iar 12 fără animale de tracțiune. În anul 1691 "Popa Toma și Toader și cu toți sătenii, cu mici cu mari, tineri și bătrâni" jurau credință împăratului habsburgic Leopoldus. Conscripția din 1733 înregistra Rebrișoara ca sat românesc cu 219 familii și 5 preoți uniți (greco-catolici) și un preot ortodox, cu două biserici din lemn. Înființarea graniței militare în 1762 duce la cuprinderea satului în structura militară cu toate consecințele pe
Rebrișoara, Bistrița-Năsăud () [Corola-website/Science/300888_a_302217]
-
au făcut-o din lemn au fost din Șerbeni, Teodor Pop cantor și Gore Bîrsan și s-au zugrăvit de mine Popa Gheorghe din Șerbeni”. Sematismul din anul 1900 face referire la preoții care au slujit în această parohie: „... pe timpul conscripției lui Klein număra 125 de suflete ... preot era Gavrilă. Pe la anul 1780 funcționa popa Onu (Șematismul Episcopiei de Făgăraș, 1842, pag. 69), pe la anul 1787 funcționa popa Simion urmat de preotul Aron Pop care a slujit până în anul 1868”. Îi
Biserica de lemn din Urisiu de Jos () [Corola-website/Science/313851_a_315180]
-
că este probabil singura imagine păstrată a vechii biserici, confirmă atașamentul comunității față de vechea lor biserică de lemn. Prima mărturie păstrată despre viața religioasă a acestei comunități este din anul 1658, când este menționat preotul satului ca plătitor de dare. Conscripțiile religioase întocmite în secolul al XVIII-lea înregistrează satul ca având biserică: la 1733, în conscripția lui Inocențiu Micu-Klein satul avea 20 de familii greco-catolice și un preot - Alexa, la 1750, în statistica românilor întocmită de vicarul episcopesc Petru Pavel
Biserica de lemn din Escu () [Corola-website/Science/323270_a_324599]
-
de lemn. Prima mărturie păstrată despre viața religioasă a acestei comunități este din anul 1658, când este menționat preotul satului ca plătitor de dare. Conscripțiile religioase întocmite în secolul al XVIII-lea înregistrează satul ca având biserică: la 1733, în conscripția lui Inocențiu Micu-Klein satul avea 20 de familii greco-catolice și un preot - Alexa, la 1750, în statistica românilor întocmită de vicarul episcopesc Petru Pavel Aron erau 130 de credincioși, preot și sfăt iar la conscripția din 1760-1762 satul este consemnat
Biserica de lemn din Escu () [Corola-website/Science/323270_a_324599]
-
având biserică: la 1733, în conscripția lui Inocențiu Micu-Klein satul avea 20 de familii greco-catolice și un preot - Alexa, la 1750, în statistica românilor întocmită de vicarul episcopesc Petru Pavel Aron erau 130 de credincioși, preot și sfăt iar la conscripția din 1760-1762 satul este consemnat a fi format din 43 de familii, având preot și biserică neunită. Biserica se spune că dăinuit până în anul 1784, când a fost mistuită de un incendiu. În același an a fost construită biserica păstrată
Biserica de lemn din Escu () [Corola-website/Science/323270_a_324599]
-
a încetat să mai existe în vâltoarea evenimentelor tulburi care au urmat 1537. În anul 1860 Carașova devine din nou protopopiat. Acesta a existat până în anul 1913, când a fost desființat. În diferitele documente ale vremii (recensământul populației din 1690-1700, conscripția din 1717), Carașova figura cu 400 de case, numărându-se astfel printre cele mai mari localități în spațiul dintre Tisa, Mureș și Dunăre, după Timișoara și Caransebeș, fiind un important centru administrativ și religios; mai existau la acea dată doar
Carașova, Caraș-Severin () [Corola-website/Science/301074_a_302403]
-
a înființat cel mai probabil în perioada ocupației turcești a Banatului. Însemnările lui Marsigli din 1690-1700, vorbesc despre satul valah "Vucova", aparținător districtului Lugoj. După cucerirea Banatului de către austrieci, apar și primele scrieri documentare mai detaliate referitoare la Vucova. Astfel, conscripția din 1717 consemnează satul "Vukowo", cu 63 de case de lemn, aparținător districtului Ciacova. La scurt timp, în 1723-1725, apare harta contelui Mercy, care confirmă din nou existența satului cu numele "Wacova". Vatra veche a satului se afla puțin mai
Vucova, Timiș () [Corola-website/Science/301411_a_302740]
-
unele motive sculpturale, mai sunt vizibile, pe alocuri, mici pete de culoare, aparținătoare, poate, unui program iconografic imposibil de reconstituit in prezent. Din patrimoniul bisericii au făcut parte câteva xilogravuri și icoane pe sticlă, parte a zestrei decorative a tâmplei. Conscripțiile anilor 1761-1762, 1805 și 1829-1831 menționează lăcașul in dreptul localității “Brasso”; cele din 1733 și 1750 îl omit. Într-adevăr, edificiul a deservit, dintotdeauna, și obștile credincioșilor din Brășeu, Păroasa, Mușuroiu și Valea, cătune depopulate astăzi aproape în totalitate. Tradiția
Biserica de lemn din Deleni () [Corola-website/Science/321173_a_322502]
-
unei așezări umane încă din cele mai vechi timpuri. Aici au fost găsite topoare din piatră găurită și ceramică din epoca neolitică. Cel mai vechi document istoric care atestă comunitatea săsească de aici datează din anul 1333, când listele unei conscripții papale înregistrează un "Johannes plebanus de Lekenche". Localitatea făcea parte în acea perioada din comitatul Dăbâca, moșia fiind împărțită între mai mulți proprietari. În anul 1453 a primit dreptul de târg. În anul 1472 regele Matia Corvinul a acordat dreptul
Lechința, Bistrița-Năsăud () [Corola-website/Science/300880_a_302209]
-
reușească să o citească. Acesta transmite totuși posterității anul 1753 scris peste portalul spre biserica bărbaților, an regăsit și pe una dintre icoane, ceea ce indică o posibilă înzestrare interioară a bisericii în acel an. Lăcașul a fost consemnat într-o conscripție din anul 1762, în care un preot neunit servea toate cele 38 de familii ale satului. El a fost vizitat și binecuvântat în vara anului 1776 de către episcopul unit Grigore Maior, aflat în vizită canonică în comitatele Solnocul de Mijloc
Biserica de lemn din Mal () [Corola-website/Science/312314_a_313643]
-
păstrându-și cultura și tradițiile populare până în secolul al XX-lea. Cauza emigrării a fost organizarea Zonei de Frontieră secuiască de către Imperiul Habsburgic, ceea ce a pus în pericol vechile privilegii și drepturi ale secuilor. Secuii au protestat atunci împotriva încorporării (conscripțiilor) forțate în nou-înființatele regimente secuiești ale graniței militare, dar adunarea lor de la Mádéfalva (azi Siculeni din județul Harghita) a fost dispersată de către generalul austriac József Siskovics la 7 ianuarie 1764. În acest masacru (cunoscut sub denumirea de Masacrul de la Siculeni
Biserica Sfinții Mihail și Gavriil din Măneuți () [Corola-website/Science/321031_a_322360]