348 matches
-
a fi recurs la religie în sprijinul ordinii statale, aducînd poporul la ascultare. Teama de zei i-a ajutat pe împărații romani: religia instrumentam regni. Nu e ocolit adevărul că biserica, în timpurile modeme, exercită o teroare mascată. Modelul vieții cristice, ca principiu al noii religii, nu mai era invocat. În această ordine e adus exemplul lui Savonarola, care pretindea că se întreține direct cu Dumnezeu. Dar Machiavelli însuși nu apelează la textele biblice decît o singură dată și atunci doar
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
istoric - așa-zisa revoluție română, așa cum a fost trăită de comunitatea românească de la New York -, a treia, fantastică, un mixaj de teme mai vechi (din nuvelele Alegerea și Tablourile), comunicând cu primele două prin motivul peștelui (motiv dublu, sacru și profan, cristic și demonic), este o savuroasă comedie de limbaj postmodern, un bâlci al deșertăciunilor, dincolo de care se ghicesc ironia și îndoiala autorului față de sensurile lumii (româno-americane) în care trăiește. SCRIERI: Antoine de Saint-Exupéry. Aventura conștiinței, București, 1980; Călătoria, București, 1982; Fisura
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288906_a_290235]
-
tot ce-s El e,/ genunea de-ntuneric și de ceață a trupului se umple în inele// de Crist-gând, Crist-simțire, Crist-viață,/ și-n mine nu-s eu, ci în toate-a' mele,/ din hău de-atomi pân' dincolo de stele,/ sângele cristic, proniata Față.// Toată puterea care ține cerul/ foc mi-e acum lăuntric, mi-a pătruns/ celulă cu celulă, fir cu fir// și mă trăiește însuți Adevărul,/ nimic nu-mi este de știut și-ajuns,/ suflare în suflarea Ta respir!". Dimensiunea
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
destul de largă: Ra (1936), cu titlul Amon-Ra în următoarele ediții, lucrare cu implicații filosofice, își plasează acțiunea în Egiptul antic; Salba reginei (1947), variantă nouă a dramei Iuda din Cariot, acum aparținând integral lui L., prezintă o fațetă a vieții cristice; Evdochia (1938), cu titlul Femeia cezarului în următoarele ediții, și Năframa iubitei (1944) își extrag pretextele dramatice din viața Bizanțului și au evident țeluri teologice; Icarii de pe Argeș apelează la motivul Meșterului Manole; Cele patru Marii (în Teatru, 1968) stăruie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287860_a_289189]
-
profesori de nădejde. Dar, vai, pierdute printre munți de maculatură. Voi sunteți sarea pămîntului", spune parabola evanghelică despre orice om care se-ncumetă să-l învețe pe altul. Dacă sarea nu mai sărează, cu ce o veți săra?" Și verbul cristic continuă teribil: Atunci ea nu mai e bună decît să fie aruncată afară, cu gunoiul..."" În acest fel, vom continua să trăim mult și bine? în lumea lui Caragiale, la Mateiu limitîndu-ne doar a visa. Că slova mateină ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
Victor Neșteanu, C.I. Parhon și mulți alții, la care se va asocia și Academia Română, epurată și restructurată pe principii comuniste. Pentru toți aceștia, Paulescu în marea sa înțelepciune și bunătate creștină avea să le transmită și de dincolo de mormânt iertarea cristică „Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac” (foto pg 307, 308) Printre puținele comemorări, una din cele mai emoționante a avut loc în 138, la șapte ani după moartea sa, când Franța (pe care o considera cea de a doua
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
668 Ibidem, p. 61. 183 perfecțiunea, femeia ideală nu mai este accesibilă în planul mundan. Moartea ei golește de sens universul intim masculin, sărăcește o lume. Cavalerul în negru devine un simbol al durerii și trimite cu gândul la prototipul cristic, imago pietatis 669 , atrăgând din partea cititorilor compasiunea. Femeia iubită, decedată, a lăsat în urma ei numai durere, viața devine în absența ei un chin asemănător celui din iad: „Singurele personaje cu care cavalerul în negru își compară durerea sunt Sisif și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
Sofia. Dialogul dintre Prudenția și Melibeus, care constituie cea mai mare parte a povestirii, se focalizează pe insistențele și sfaturile cumpătate pe care soția le oferă soțului de a nu se răzbuna, de a urma exemplul răbdării și al jertfei cristice, de a căuta pacea și, în cele din urmă, de a oferi iertare celor care i-au cauzat răul. Violenței, femeia vrea să i se răspundă cu dragoste. Personajul feminin pozitiv reușește prin inteligență, perseverență și abilitate verbală să-și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
zi de Sf. Nicolae, 6 decembrie 2002 „Vertebre albului”, dedicată Domnului dr. Nicu Botezatu: Vertebra albului / Vorbind din zeitatea / Copacului său vertical / S‐a logodit / Cu cernelurile instalate / Și cu pan a suflată / Cu metal astral / Înfruptându‐ se / Din minunea cristică / De a fi om / La masa tăcerii lui / Clipa trăiește / Împărțind lumină / Până la geamătul / Ultimului strigăt. Revista Pagini medicale bârlădene, realizată de bârlădeni, dar nu numai de ei, utilă medicilor și cititori lor în general, din întreaga România. Un mare
Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1655_a_3098]
-
-n carne, alte vremi s-aștepte, / Alba îngerețe închegată-n tine!” (Înger amânat). V. mai rescrie capitole din Evanghelie, precum acelea referitoare la umblarea pe ape și la Cina cea de Taină, ori fantazează în marginea unor momente din biografia cristică. În general vorbind, poezia lui afișat religioasă acuză cerebralitatea și meditația, „rugăciunile” zvâcnesc cu adevărat liric doar incidental. Când motivul religios devine prilej de retrăire a unor emoții din altă vârstă, lirismul este autentic, însă emană nu atât din religiozitate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290623_a_291952]
-
resuscitării promise, însoțite de numeroasele semnificații pe care acestea le implică. P. este sensibil la reflexele celeste cu puteri de regenerare asupra lumii, aflată în vreme de criză milenaristă și orientată chiasmatic spre orizontalitatea pământească. Se regăsesc la P. motive cristice fundamentale: iubirea pentru aproape și identificarea cu acesta, comunicarea ce tinde să devină comuniune, sacrificiul necesar producerii iluminării, inclusiv al aceleia poetice. El este pătruns de posibilitatea salvării ființei omenești prin puterea credinței izbăvitoare, promisa răsplată finală revenind doar celor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288820_a_290149]
-
parabolă a așteptării Zilei de Apoi. Dar tema escatologică și soteriologică e, în chipul cel mai vădit, invocată aici prin recursul mai mult decât aluziv - la fel ca în romanele lui Petru Cimpoeșu, Dan Stanca, Liviu Ioan Stoiciu - la mitul cristic. Există un personaj potențial mesianic, un pandant sau o nouă întrupare a Mântuitorului. El moare, dar învie în final (după o îndelungată letargie care amintește de crisalida din Orbitor, romanul lui Mircea Cărtărescu) și, după un periplu comparabil cu cel
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288924_a_290253]
-
organizează „circul” existenței, pune în scenă lumea, dându-i un sens. Această nouă postură auctorială - a cărei ivire marchează trecerea de la onirism la textualism - se observă în mod deosebit în nuvela Înscenare, la prima vedere o parodie grotescă a mitului cristic. Așteptare cuprinde prozele cele mai reprezentative pentru onirismul estetic - printre ele nuvela titulară, capodopera autorului ca nuvelist. Pentru primul roman, Zadarnică e arta fugii (1991; Premiul Uniunii Scriitorilor), Ț. și-a însușit, mânuind-o cu mare virtuozitate, tehnica acreditată în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
Așteptare, făcută de un regizor identificat cu autorul. Punând în abis mai multe paliere de ficțiune, subminând convențiile narațiunii realiste tradiționale, scriitorul sondează puterea, marginile iluziei referențiale și explorează totodată motive și teme predilecte, precum năzuința soteriologică, nuntirea cosmică, mitul cristic și cel mioritic. În general, în prozele scurte și în majoritatea romanelor se pot remarca micromotive recurente, aparent obscure sau opace, cu rost esențial în articularea unui edificiu metaforic personal, conferind unitate operei în pofida frecventelor primeniri ale tehnicii narative. Aceste
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
toate acestea se vor reflecta în operele simboliste ale artiștilor plastici români asupra cărora își exercită influența Sămănătorismul, dar și lecția grigoresciană a utilizării subiectelor din lumea țărănească, deziderat romantic al creării unei arte naționale. Pe de altă parte, figura cristică intră într-o altă arie de rezonanță, tratările clasice, de gen, cuprinzând episoade revelatoare din Noul Testament, fiind înlocuite cu crearea unei atmosfere mistice în pictură prin prezențe nebuloase, misterioase, revelatoare. În pictura română lipsesc "satanismele", demonismele care se regăsesc în
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
și ultranaționalist în contextul culturii românești, misticismul dobândește conturul poetic al unei vocații simboliste care respiră același aer cu cel european. Un loc privilegiat în reflectarea acestui fior mistic în pictura simbolistă românească îl ocupă tablourile cu subiect religios. Figura cristică este capabilă să catalizeze un tip de sensibilitate care iradiază dincolo de subiectul testamentar sau veterotestamentar. Tudor Arghezi remarca tematizările simboliste de fior religios în pictura lui Nicolae Vermont: "Vermont este această cetate cenușie, cu drame creștine pe la răspântii, cu Isuși
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
său face parte din același aluat într-o continuitate aproape lichidă cu corpul fetei, o comuniune de substanță care întreține intensitatea gestului pios. Dramatizarea relației vizibilă în gesticulația patetică, menită să intensifice emoția se articulează simbolist. Theodorescu-Sion realizează un "portret" cristic halucinant, Lux in tenebris lucet, sau cum îl caracterizează Amelia Pavel "un chip al lui Cristos la fel de greoi, încărcat cu aluzii, dar pictat cu multă virtuozitate, într-o tehnică pointilistă"248. Tehnica pointilistă nu vizează un efect impresionist, ci unul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
unul simbolist, chipul lui Cristos dobândește o luminescență fantomatică, desprinzându-se palid de pe fundalul întunecat cu forța unei viziuni, viziunea Apariției lui Moreau. În 1912 expune tot un tablou cu subiect religios, Apostol, la expoziția Tinerimii artistice. Theodorescu-Sion reia figura cristică într-un tablou intitulat aparent neutru O răspântie (ulei pe pânză, 1,210 x 1,510 cm, semnat jos cu negru Theo Sion, nedatat, 1923-1924) și prezentat la Salonul Oficial din 1924. O lectură din perspectivă simbolică a titlului actualizează
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
nesigure. Printre cele mai cunoscute autoportrete se află Autoportretul intitulat Un Zugrav (ulei, 1906-1907, Galeria Națională București). Pictorul ține în mână pensula și în jurul acestui gest se recompune întregul portret, care-l proiectează într-un univers al modestiei de rezonanță cristică, dar și a asumării unei vocații. De acestă dată Luchian pictează, nu mai citește, nu mai oferă o poză de detașare, este cu totul absorbit de arta sa. Metonimic, mâna care pictează, scoasă în prim plan pe fondul întunecat al
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
dar dorește să păstrăm acest ultim reflex al procesului dizolvării sale fizice complementar artei sale, sublimat prin aceasta. O pictură precum Zugravul se poate compara cu autoportretul lui Pallady, pentru a sesiza diferențele majore, temperamentale ale celor doi pictori. Aerul cristic, febricitat, carismatic al lui Luchian intră în contrast cu cel de o severitate de dandy al lui Pallady. Amândoi sunt pictați în relație cu arta lor, pictând, recomandând instrumentele și vocația lor în cazul lui Pallady este vorba și de paletă. Diferența
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
de efeb-androgin, ca la Beardsley, trecută poate prin filtrul unei sensibilități homoerotice și nici acuratețea trăsăturilor la care se adăuga noblețea unui ten emaciat, a picturilor cu această temă ale lui Franz von Stück. Ele vizau, de fapt, un profil cristic în figura Sfântului Ioan Botezătorul, anticipând prin jertfa sa chinurile Mântuitorului. Sf. Ioan pare desprins dintr-o frescă bizantină, din arta icoanei, fie din picturile primitivilor italieni înfățișându-l pe Iisus, un Hristos al lui Giotto, sau chipul pe care
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
formulată în abordarea secesionist-simbolistă a temei. În Legenda Salomeii (ulei pe ghips), un servitor îi aduce acesteia pe un talger capul sfântului Ioan. Apropierea de decadentism ține și de estetizarea actului crud. Figura sfântului posedă frumusețea melancolic renascentistă a reprezentărilor cristice, o frumusețe nobilă a durerii resemnate. Servitorul îi închină ofranda, talgerul pe care se află capul martirului, într-un gest care poate fi tradus prin ecoul suferinței pe care-o provoacă Salomeei vederea acestuia. Aici apare acel personaj pe care
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
decadente. Asemeni unei țărănci care-și bocește soțul sau copilul mort, Salomeea se apleacă asupra capului Sfântului, căruia moartea și suferința i-au dizolvat trăsăturile într-o mască de anonim hieratism, în cheia iconografiei bizantine. Chipul sfântului seamănă cu cel cristic, al primitivilor italieni, în special la Giotto, față de care artista nutrea o mare admirație. Cecilia Cuțescu-Storck a utilizat culori foarte vii, pastelate, cămașa Salomeei are albul cămășilor țărănești, sugerând simplitatea, dar și o dorință de purificare. În concluzie, așa cum anunța
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]