2,465 matches
-
e înlocuit uneori cu metri trisilabici, cu amfibrahi și anapești, tocmai pentru crearea unui contrast muzical între versul scurt și tipul de metru: Pe cînd orice ore rănesc, Iar ultima vecinic omoară... Tot sufletul mi-este o vioară Ce plînge duios că trăiesc... Și nici nu mai cerc să zîmbesc Cînd viața s-arată ușoară Pe cînd orice ore rănesc, Iar ultima vecinic omoară". (Rondelul orelor) Supremul ideal rămîne acum muzica. Repetițiile și revenirile sunt uneori dublate de aliterații care transformă
Rivalul lui Eminescu by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/7133_a_8458]
-
Constat în fiecare zi că rămân cu mult în/ urma mea, mai exact în urma/ a ceea ce e nedefinit în mine, rămas pe prag, un/ suflet străin, feminin, probabil, care/ e plin de iubire - deprins cum o fi, în timp, cu/ duioase rânduieli/ primordiale, inexplicabile. Prevestind/ revărsarea. Mai nou,/ aud un mârâit de tigru în urechea/ stângă, mă paralizează, oare unde am ajuns până azi, de fapt? În ce junglă a inimii? Și/ n-ar trebui să fug, să mă ajung din
Vârstele poeziei by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5954_a_7279]
-
cum ar fi Cutia de conserve (pp. 43-51), mica schiță parabolică Somnul pământului (pp. 206-207), anti-basmul A fost odată ca niciodată (pp. 395-398), narațiunea autoreferențială Leul albastru (pp. 405-441) și marile nuvele Ploaia albă (pp. 100-205), Dor (pp. 268-377) sau Duios Anastasia trecea (pp. 479-548). Se vede, spuneam, că prozatorul se caută: de-a lungul unui deceniu, el trece de la „slalomul" abil printre jaloanele realismului socialist, vizibil în povestirile „cu țărani suciți", la tragicul și grotescul unor narațiuni în care războiul
Clasicizarea generației ’60 by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6227_a_7552]
-
printre jaloanele realismului socialist, vizibil în povestirile „cu țărani suciți", la tragicul și grotescul unor narațiuni în care războiul sau seceta postbelică deformează cadrele realului, și, într-un final, la formula foarte modernă și personală din Leul albastru, Dor și Duios Anastasia trecea. Căutarea formulei este ușor de perceput, dar tot atât de ușor se cunoaște și absența elementului care îl va propulsa pe prozator pe un alt palier valoric și într-o altă vârstă a prozei. Componente ale lui se găsesc risipite
Clasicizarea generației ’60 by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6227_a_7552]
-
din ciclul F. Grotescul și strategiile incertitudinii sunt prezente în Ploaia albă, însă nuvela este una realistă, din care lipsesc decupajele de planuri și perspectiva multiplă pe care le întâlnim în F. În sfârșit, parabolicul este procedeul dominant în capodopera Duios Anastasia trecea: un parabolic transparent, lipsit de fantastic, totuși... Am amintit la început de nuvela Mări sub pustiuri. Receptarea atribută în manualele comuniste era abuzivă, narațiunea neavând legătură cu scrierile de propagandă prin care fostul Partid Comunist dorea să-și
Clasicizarea generației ’60 by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6227_a_7552]
-
pionierește, avertismentul voalat împotriva exploatării copiilor, pedofiliei, cerșetoriei, lumii a treia etc., însă ceea ce mă emoționează sunt cuvintele care îmi sună familiar, „colectivitate", „responsabilități", „viitorul omenirii", iar ceea ce îmi dă un fior de plăcere lingvistică, este cuvântul „maltratați". Vai, ce duios sună limba de lemn a altor epoci, aurite, dar primitive, aproape că o uitasem! Iată că Rahanul nostru nu este amnezic, nu degeaba a supraviețuit epocii de aur a comunismului trecând în capitalismul românesc mai crud decât jungla lui cu
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/6253_a_7578]
-
nu stă în reverența morală, ci în sesizarea unei drame grație unui efect literar. E de la sine înțeles că meritul medicilor e imens și fără competența lor lupta cu cancerul ar fi zadarnică, numai că logica povestirii nu îngăduie antracte duioase de gratitudine suspinată, presărate în mijlocul unei proze atît de lucide. Cînd mergi prin pădure pe un drum abrupt, de pe cărarea căruia piciorul îți poate aluneca oricînd în prăpastie, nu poți să te oprești spre a închina ditirambi evlavioși călăuzei. Lectura
Mușcătura bursucului by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6059_a_7384]
-
și panglici la pălării, a apărut în rama arcadei, a defilat încet și a dispărut din nou cu ultima notă cristalină, sub umbra altei porți ce i s-a închis pe urmă ca trasă de o mînă nevăzută. Un zîmbet duios ca o geană de zi a trecut pe fața bătrînei. Un clinchet sec de mătănii de chihlimbar a sunat, și trupul și-a pierdut conturul și a dispărut fără a mai privi în urmă... " (Ceasornicul bunicii). Cele mai specifice bucăți
„À la recherche du temps perdu” avant la lettre by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/6149_a_7474]
-
feței, gesturile melomanului sub vraja sonorităților mozartiene: „Emoția-i este nebiruită. Iată cum i se ridică mâna la arcul sprâncenelor, sub pornirea unei voluptăți sufletești care aproape doare; iată ce legănare a capului și ce zâmbet lăcrimos și extatic de duioasă mulțumire ca pentru o binefacere ce-i vine din generozitatea cerului”14. Un concert simfonic de calitate îi apare lui Caragiale ca „o vasta paradă triumfală, un carnaval monstru cu nenumărate cortejuri de gândiri și patimi costumate în atribute sclipitoare
Caragiale între Thalia și Euterpe by Vasile Lungu () [Corola-journal/Journalistic/4820_a_6145]
-
Durrenmatt la... Bacău, cu un ovrei din Dorohoi la Disneyland-ul american, jucîndu-l pe Mickey Mouse, cu țigănușul din Bolintin, care îl întreabă „nu ești dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea” au un haz nebun și o poezie duioasă. Mi se pare, însă, că relieful acestor note rămîne Eugene Ionesco. Ca marea regăsirea teatrală și spirituală a lui Radu Beligan. Sînt un om fericit. Viața mea ca o coadă de Păun înfoiată în lumina unui apus îmi arată semnele
O noapte de insomniac by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/5306_a_6631]
-
să scrii un roman despre boala Alzheimer, în care filonul științific, riguros documentat, să se îmbine atât de armonios cu cel ficțional, sau altfel spus, în care cunoaș terea să-și dea mâna cu imaginația și să danseze un vals duios, deopotrivă tragic și plin de iubire. Și totuși, în Povestea iubirii exact asta se întâmplă. Stefan Merrill Block umanizează științificul, transformându-l într-o poveste de dragoste. O poveste care începe demult, în Anglia, și se termină în zilele noastre
O poveste de dragoste by Florin Irimia () [Corola-journal/Journalistic/5423_a_6748]
-
CIURILIN (1885-1946) MOZART ȘI FERESTRAUL La ușă, în patru mâini Se cânta arta lui Mozart Cu ardoarea unui chin de aur Se-ncălzeau un leu, o ciută și-un ghepard. Și tandru rânjindu-și elanul Ferestrăul praf aerian sorbea. Și duiosul lătrat al oțelului cânta Și muzică-n sute de nuanțe izvodea. Albă, ca un răsărit răstit Și-ncă roză - palidă la chip Clătina octavele - și lebedele-nzoririi Își clătinau penetu-n infinit. Și Mozart, împărățit de ferestrău, Peste răni de oțel se
Avangarda rusească – jertfa gulagului () [Corola-journal/Journalistic/5156_a_6481]
-
bună o ploicică. În schimb, dacă doar burează, e urgie, nu se mai satură Dumnezeu de-atâta apă. Și mai e ceva: el nu are plăceri grave sau extazuri fundamentale. Ci doar mici defulări (costelive, dar pasagere, precum Anastasia, când duios trecea...!). În capul lui, extremele sunt dubioase. Dacă e rece, îi cauzează. Dacă e fierbinte, se opărește. Tot ceea ce este discret trebuie neapărat să devină ostentativ. În schimb, tonul răstit îi provoacă melancolii după „vârsta de aur”, când se vorbea
Ultima schimbare la față a românului – o fiziologie cu ambâț – by Florin Toma () [Corola-journal/Journalistic/5382_a_6707]
-
în când, fără nicio noimă, românul are accese cumplite de cezarism. Se umflă tărâța-n el. Crize ce, din păcate, nu duc nicăieri. Din bun simț logic și, uneori, așa, de-un pamplezir, ele sunt întrerupte cu strictețe de pasaje duioase de milosârdie, de care, de regulă, se învredniciră doar cronicarii. Este motivul pentru care temperamentul românului nu poate fi captat în eșantioane. El este otova. Global. Ca încălzirea. De aceea, ostoind cu duioșie trecutul, românul are mereu datorii către viitor
Ultima schimbare la față a românului – o fiziologie cu ambâț – by Florin Toma () [Corola-journal/Journalistic/5382_a_6707]
-
1936, cu doi ani înainte de ale lor, și în revista „Gândirea” încă și mai înainte. Nici unul nu se referă la el, deși Călinescu știa bine cartea, care conține esențialul doctrinei tradiționalistortodoxiste a lui Crainic. „Dacă ceilalți poeți ne exprimă subiectiv, duios și parțial, Coșbuc ne exprimă integral”, scrie Crainc. Ceilalți poeți sunt Vlahuță și Eminescu, a căror viziune pesimistă și resemnată ar fi „străină de sufletul românesc”. Coșbuc este un „naționalist creștin” care „transpune un peisaj identificat pe suprafața României în
Note despre George Coșbuc by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/5393_a_6718]
-
foarte tînără fiind. Caragiale locuia deja acolo, iar dialogurile între scriitor și mica pianistă, căreia Caragiale i se adresa cu apelativul „Aghiuță”, sînt savuroase. Indiferent ce cantitate de adevăr biografic conțin, senzația de autentic este copleșitoare și fațeta umană, caldă, duios exigentă a scriitorului se vede ca niciodată. Același efect îl are și interviul publicat în același număr cu fiica scriitorului, Ecaterina Logadi. Probabil și datorită intervievatoarei (Tita Chiper), interviul este o capodoperă a genului prin spontaneitate și amănunte imposibil de
Să ne cunoaștem trecutul by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/5142_a_6467]
-
mîna pe inimă, că am fost martor ocular al tuturor prefacerilor”), și cum „de la întîiele alegeri libere din toamna anului 1946 pînă astăzi influența comuniștilor asupra întregului nostru popor a crescut de la zi la zi”. Tonul articolului este confesiv, familiar, duios. Apoi, trecînd în alt registru, proaspătul ales în Marea Adunare Națională oferă cititorilor revistei Gazeta literară, cifrele date publicității de Comisia electorală centrală: „(...) Au votat pentru candidații Frontului Democrației Populare 12.388.787 alegători, reprezentînd 99,77 la sută din
Să ne cunoaștem trecutul by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/5343_a_6668]
-
deopotrivă, se face melodramă. Astfel clișeele dau năvală în film, știm că rusul este cam nebun din fire, dar lipsa de măsură se conjugă admirabil cu arta, știm că este sentimental așa că plânge în hohote sau doar lăcrămează și devine duios, știm că se îmbată și când se îmbată cântă sau pune mâna pe mitralieră, știm că este grosolan și când are ocazia nu se dezminte, știm că trăiește la cele mai înalte cote pasiunea așa că dirijorul ne arată cât de
Orchestra nebună by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/6675_a_8000]
-
sensibilități ("nu mă pot obișnui cu ideea de a pierde acel exemplar care, prin fragila sa bătrînețe, îmi amintește de anii formării mele și de cei care i-au urmat, fiind astfel parte din amintirile mele") printre dileme care demască, duios, vanitatea unei pasiuni: Oricine își dorește un exemplar al celei mai frumoase cărți tipărite vreodată, Hypnerotomachia Poliphili, și îl dorește perfect, fără urme și găuri, cu margini late și, dacă s-ar putea, să aibă colile nelegate încă. Dar ce
Trupuri in folio by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/6705_a_8030]
-
retușuri, sînt antidoturile unei frici care nu-și află deznodămînt. Asta vrea să fie Lecția de opium, o divulgare a artificiului unei realități artificiale, o renegare a himerelor stimulate să poftească în spațiul strîmt al unei singurătăți post-ludum, o învățare, duioasă facere de curaj, cu plecarea: "Emil, fumătorule sălbatec, tăcut/ Spune adio tărîmului acestuia." Care dintre fețele lui Emil va spune, de fapt, adio, care obraz se va întoarce spre țara necunoscută, a amintirilor intrate la apa uitării, e-o întrebare
Semnul lunii by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/6747_a_8072]
-
zilnică, cotidiană, a reușitei la români (...) Oricine se uită pe texte vede un lucru simplu - Ťprietenii și dușmaniiť. Nu ai nimic intermediar. Eu cred în această etologie de care vorbeam - ataci sau fugi". Dar mai multe ne spun chiar cîntecele, duioasele manele. De dragoste, cîntă astfel: "Iubito, nu plînge, știi că n-o să te las? Poți să mă urmărești la fiecare pas,/ Iubito, nu plînge, ce a fost vom șterge,/ Lacrima îți curge, iubito, nu mai plînge"; Dacă beau și mîine
Doina de jale și maneaua de criză by Ioan Holban () [Corola-journal/Journalistic/6615_a_7940]
-
obraz fără țepi, neted la mîngîiere, dar consistent la palpare. Volumul este o probă de virtuozitate stilistică care nu sare în ochi din cauza lipsei de incisivitate. Zeletin este un liric a cărui emoție, ocolind răbufnirile temperamentale, se exprimă în accente duioase sau în rememorări prielnice. Nu ți-l poți închipui izbucnind în diatribe sau alunecînd în imprecații pe seama cuiva, de aceea nu cultivă expresiile tari sau senzațiile tăioase. În fond, cînd ți-ai petrecut decenii lîngă Perpessicius (etimologic, „cel obișnuit cu
Picături savante by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6513_a_7838]
-
mai celebră la noi, într-o anumită perioadă, decât madlena francezilor, dar nu e, e chiar fetița apărută ca o curiozitate într-o școală de oameni „normali", trădarea unei Africi care-a plecat. De aici, o rescriere, cu accente de duioasă neiertare de sine, și de istorie, a poveștii străinului. Vă las s-o citiți, delicat lamento pentru oamenii din Est și pentru visurile lor călătoare. (Simona Vasilache)
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/6475_a_7800]
-
îmbolnăvit la un moment dat de holeră). Numai că ceea ce dăunează textului făcîndu-l sîcîitor este înclinația autorului spre lamentare. E o pornire vădită spre văicăreală la acest călugăr cu umori melancolice și tente răzbunătoare. De aceea, Eufrosin Poteca este un duios iremediabil fără sfieli morale și fără ținută dogmatică. E un nostalgic cu recidive dese de furie pedepsitoare, dar un nostalgic căruia neputința de a se elibera de constrîngerile tagmei îi strecoară în vine resemnarea. În rest, în spatele lamentațiilor ghicești un
Un duios iremediabil by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6480_a_7805]
-
perspective. Din acest motiv, o convertire se sprijină pe o răsturnare de optică, adică pe o ruptură sufletească, caz în care credința, ca să apară, trebuie să fie precedată de o zdruncinare. Cu alte cuvinte, nu există convertiri blînde, adică alunecări duioase în starea de grație a degustării divine. Fără o răscolire de esență traumatică, fără o exasperare sau o suferință în urma căreia să simți cum, sub unghi lăuntric, viața nu mai poate fi ca înainte, fără o astfel de clătinare, solzii
Săgeata bucuriei by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6077_a_7402]