KorAP: Find »[drukola/base=eclezial & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...13 14 15 ...25 >

617 matches

Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206

nu s-au organizat nici seminarii informale în cadrul Universității, prin care să se urmărească dezbaterea (de ce nu interconfesională?) a textelor întemeietoare pentru Biserica universală. „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică” (Ioan 5, 39). Dat fiind contextul eclezial al României de astăzi, deficiențele aici semnalate nu sunt însă cu totul surprinzătoare. Nu știm ca ierarhia Bisericii să fi încurajat ASCOR-ul (verbal și financiar) în derularea unor programe catehetice destinate adolescenților, tinerilor sau adulților. Nu s-ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
tari ai pozitivismului - un sâmbure perfect intact. Deși numai o întâlnire cu geniul charismatic al tradiției Bisericii poate deschide nucleul eshatologic al creștinismului, instanțele de mediere culturală ale modernității nu pot fi evitate. Pentru moderni, inserția individuală într-o matrice eclezială rămâne întotdeauna oblică și profund afectată de recunoașterea alterității. Până să guste din privilegiile cunoașterii nemijlocite - cum este comuniunea euharistică -, neofitul se hrănește cu lecturi la surse, practică un comerț profitabil cu exegeții tradiției și observă sceptic coliziunile dintre diverse

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
paideic care să unifice inima și mintea, persoana și comunitatea, dogma și spiritualitatea. O nouă instituție a catehumenatului - care ar putea începe cu redeschiderea școlilor de duminică, a seminariilor serale pe teme biblice și filocalice sau a cursurilor de artă eclezială - ar putea oferi șansa unei declericalizări a Bisericii, dar și garanțiile implicării laicilor cu pregătire într-un proces de autentică formare a celor mai tineri. Această instrucție, asumată fără constrângeri, ar putea seconda în mod inspirat educația pluralistă, de tip

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
în timp ce, la celălalt, intransigenții exclud dialectica iertării. În acest context anomic și arbitrar, cum să mai încadrezi discuția despre colaboraționismul liderilor Bisericii Ortodoxe și - de altfel - ai celorlalte religii recepte din România comunistă? Dacă opera internă de ecarisaj în spațiul eclezial, politic, academic și cultural a eșuat lamentabil, care mai sunt atunci vocile inatacabile ale discernământului moral? Toamna smintelilortc "Toamna smintelilor" Guvernul la DNA și sinodalii BOR la CNSAS. În toamna anului 2007, aceste vești au constituit smogul depresiv al dezbaterii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
pragul înfrângerilor recunoscute trebuie declinat verbul cu cel mai mult viitor: a spera. Presiunea externătc " Presiunea externă" După aceste observații putem spune că, deși tardiv, Biserica Ortodoxă Română are șansa nașterii unei dezbateri interne, reglementată prin coduri etice specifice corpului eclezial. Prin această afirmație nu vreau să cauționez regula standardelor duble și retorica „neamestecului în treburile interne”. Dacă ierarhia BOR poate primi salarizarea - deloc parcimonioasă - de la Ministerul Finanțelor, atunci și relația cu CNSAS trebuia să funcționeze pe principiul onestității și dialogului

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
Îndreptar ortodox, cu, de și despre Nae Ionescu la Editura Deisis are o importantă semnificație. Mai mult decât un act de recuperare a memoriei profesorului Nae Ionescu și a colaboratorilor săi, reeditarea acestei reviste reprezintă un gest provocator pentru conștiința eclezială românească. Editat în format A4, cu o ținută grafică aparte, volumul atrage atenția mai ales prin conținutul primei sale jumătăți, care reproduce printr-o tehnică computerizată avansată cele douăsprezece volume ale revistei de critică teologică Predania, apărută la București în

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
amestecului sau promiscuității. Tradiția nu le apare teologilor interbelici - aici Gh. Racoveanu, Nae Ionescu, prof. I.D. Petrecu, pr. Gh. Cristescu, monahul Stratonic- ca un simplu obiect lingvistic care, printr-un uz recurent, îi asigură oricărui retor ortodox o anumită credibilitate eclezială. Astfel utilizată, tradiția decade în tradiționalism și își falsifică misiunea. Fără să se limiteze la transmiterea unui „tezaur de credință” - rezumat în formula Crezului, în deciziile sinodale, tipicul liturgic sau tratatele exegetice și dogmatice ale Părinților -, Tradiția predă comunității Bisericii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
mai ales o așezare sau, altfel spus, un cadru existențial pentru exercițiul de recunoaștere a adevărului. Tradiția transmite nu propoziții dogmatice, ci un mod de a fi. Tradiția funcționează ca membrană a cunoașterii teologice, ca sit invizibil al articulării conștiinței ecleziale, ca principiu de configurare a autorității Bisericii. Înțeleasă ca mediu al distilării învățăturii apostolice, tradiția liturgică face ca propovăduirea Bisericii să nu fie mioapă. Predania nu se reproduce de la sine, fără un răspuns din partea oamenilor față de îndatoririle trecutului și provocările

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
turbulente excese utopice. Trecutul la care se referă Racoveanu & co. nu este reconstruit poetic, ci păstrează toate accidentele istoriei. Fără să fie actualizat printr-o practică chenotică a memoriei, acest trecut al Bisericii este amenințat de o tristă marginalitate. Critica eclezială nu este deci degradată la statutul unei deconstrucții nihiliste. Nu sensul Bisericii este pus în cauză, ci problemele girării unui corp ecleziastic într-o epocă macerată de entropie și atrasă de confuzii. Conștienți de propriile slăbiciuni, Nae Ionescu și colegii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
ostentativ. În esență, este vorba despre neschimbata problemă de orientare a Bisericii în cadrele modernității. Colaboratorii Predaniei știau ca înainte de a-și ascuți limba sau pana să-și ascută auzul. Astfel, ei au putut da tonul revenirii la adevărata Tradiție eclezială - singura care merită majusculă, fiind substanțial diferită de cutumele culturii populare adorate în gruparea Gândirii. După șapte decenii de la șocul secularizării din perioada lui Cuza și cu doar un deceniu înainte ca erezia comunistă să paralizeze vocea publică a ortodoxiei

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
disputat mereu cu vehemență. Nimeni nu credea într-o epifanie a adevărului pe un suport tabula rasa. În ceea ce privește creștinismul primar, apartenența la tradiția (parádosis) apostolică era un mod indispensabil de supraviețuire. Din primele sale decenii, tradiția a devenit pecetea identității ecleziale. Edificiu teandric în care memoria sfântă a comunității era păstrată intactă, tradiția ține de un consens tacit în marginea urmelor Revelației. Pentru Sf. Vasile cel Mare (330-379), tradiția are un versant public și vizibil, care ține de continuitatea propovăduirii (kerygma

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
de vedere al geografiei sacre. Tradiția se îmbogățea într-o relație permanentă cu nevăzutul: suflarea Duhului Sfânt era cercetată pretutindeni ca sursă de înnoire pentru comunitățile nelipsite de conștiință apocaliptică. Tradiția era puntea de legătură între trecutul lui Israel, prezentul eclezial și viitorul eshatologic al umanității. Tradiția era, cu alte cuvinte, un loc geometric al inteligenței teologice, rezistând definițiilor juridice exhaustive. Sinoadele ecumenice, bunăoară, nu descoperă adevăruri fundamentale, ci doar le exprimă, cu mereu adâncite nuanțe. Pe scurt, pentru Biserica Ortodoxă

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
importanța a tot ceea ce ne precedă și destinul recapitulativ pe care îl asumă memoria generațiilor viitoare. Tradiția amputatătc "Tradiția amputată" În contact cu umanul, tradiția nu este scutită de uzură. Uitarea sursei nevăzute din care izvorăște adevărul unitar al tradiției ecleziale a fost urmată de încrederea într-o filozofie a reprezentării. În artă, perspectiva inversă e uitată. În teologie, tăcerea Duhului a fost înlocuită de moratoriul discursivității. Despărțirea de predania Părinților a fost mereu o tentație recurentă - mai cu seamă în

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
reprezentare vizuală a sacrului. Simbolismul naturalist și arta decorativă își fac simțită prezența. Dezrădăcinarea nu mai creează angoase. Inculturarea noului se dispensează de lecția trecutului. După Reformă, puțini europeni mai cred că ar mai fi ceva de învățat din tradiția eclezială a primului mileniu creștin. În filozofie, metoda radical-dubitativă de gândire aspiră la nimic mai mult decât autofondarea metafizică a subiectului (René Descartes). Cunoașterea tehnică și gândirea calculatoare - de fapt, tot ceea ce are de-a face cu materialitatea - sunt învestite cu

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
filozofia în jurnale sau epistole pedagogice. Era un mod de a sublinia importanța ideii de comunitate, rămasă intactă la neoplatonici, la autorii patristici și chiar până la scolastici. Totuși, în creștinismul primului mileniu - pe vremea când lectura era încă un eveniment eclezial, precedând banchetul euharistic -, doar uzul liturgic al Scripturii legitima pasiunea bibliofilă. Inspirat de teologii alexandrini, Henri de Lubac prefera să descrie creștinismul nu ca pe o religie a Cărții, ci ca pe o religie a Cuvântului. Scolasticii au început să

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
portretistice, dedicate memoriei părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) și pictorului Horia Bernea (1938-2000), ambele capitole se concentrează asupra acelor detalii care au sedimentat reciproc, în amintirea Răsăritului și Apusului, suma vastă de anxietăți, suspiciuni, turbulențe și apropieri dintre cele două tradiții ecleziale. Ele pot fi citite și ca raport elevat al activității fostului ambasador al României la Vatican, dedicat cauzei dialogului. Dacă cititorii din diasporă ar putea descoperi, în aceste pagini, profilul unui nou etos eclezial care ne cheamă la o mai

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
și apropieri dintre cele două tradiții ecleziale. Ele pot fi citite și ca raport elevat al activității fostului ambasador al României la Vatican, dedicat cauzei dialogului. Dacă cititorii din diasporă ar putea descoperi, în aceste pagini, profilul unui nou etos eclezial care ne cheamă la o mai activă solidaritate cu „comunitatea de mântuire” (Biserica) și, respectiv, „comunitatea de destin” (neamul), cei de „acasă” au șansa participării la o terapeutică „demitologizare” a „marii narațiuni” de legitimare a Bisericii Ortodoxe Române, fixată foarte

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
prea puțin „folosite” de către Departamentul de Relații Externe al BOR - identifică numeroase restanțe instituționale în raport cu provocările modernității. Le lipsește păstorilor ortodocși o „doctrină socială” capabilă să orienteze laicii educați prin sumedenia de întrebări și dileme contemporane. Un ghid al artei ecleziale capabil să alunge urâțenia din lăcașurile sfinte ar fi, de asemenea, foarte necesar. O bibliotecă audio-video care să prezinte cu bun gust și forță de convingere toate comorile tradiției ortodoxe - de la bisericile Dobrogei romane la martiriul sfinților din închisorile comuniste

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
el” (Ioan 7, 18). Câtă vreme mai există, Biserica - compusă într-o covârșitoare majoritate de laici - nu poate fi nici victima fobiilor clericale, nici a inerției „maselor populare”. Cărturarii ar putea fi ambasadorii Bisericii în lume, călătorind mereu între tărâmul eclezial și hotarele culturii înstrăinate de Dumnezeu. În miezul veștii lor bune se ascunde nu o ideologie, ci invitația la bachetul Cuvântului veșnic, adică la viața în Hristos. Mărturisirea apostolilor, profeților și cărturarilor rămâne astfel conformă cu exigențele simple ale trăirii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
cel puțin, autorul pare decis să ducă o cursă pe cont propriu. Aceasta nu este o obiecție la capitolul erudiție, „în genul tinerilor” sau al „specialiștilor”. Mai curând este o observație la capitolul înrudiri. Pentru un cititor lipsit de afiliere eclezială, pledoaria finală a lui H.-R. Patapievici nu pare a fi formulată în interiorul unei tradiții articulate vizibil, cu referințe istorice accesibile. Nu știm dacă soluția religioasă propusă, în termeni creștini, rimează cu marile voci critice ale tradiției Bisericii apostolice. Nu

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
propune un alt tip de inteligibilitate teologică - o raționalitate „care refuză să identifice temeiul în altceva decât însăși mișcarea Duhului, care se acordă spontan, după plac, în afara oricărui cadru instituțional imaginabil”. Reperele tradiționale ale creștinismului istoric (i.e., Scriptură, dogme, tradiția eclezială) nu pot furniza, deci, o terra ferma. În acest caz, divorțul de stilul de viață al creștinilor tradiționali nu este oare irecuperabil? Despre centralitatea Scripturilor în experiența primilor creștini aflăm din istoria evanghelistului Luca: „Și erau devotați învățăturii apostolilor, comuniunii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
un creștinism fără „arhivele care sunt Hristos” (Sf. Ignatie al Antiohiei)? Ce ar mai rămâne dintr-un creștinism născut prin miracolul Întrupării fără împărtășirea trupească, nemijlocită, liturgică din „cereștile, preacuratele și nemuritoarele ale lui Hristos taine”? Această apologie pentru tradiția eclezială n-are nimic de-a face cu pansofismul unui discurs pronunțat din perspectiva unității transcendente a religiilor, la care un autor ca Fritjof Schuon ar fi avut un acces privilegiat. În același timp, nu este o invitație la trădarea lucidității

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
și cu Fiul Său, Iisus Hristos”. Pasivitatea originară a mărturisitorului este întărită din nou, în acest context. Revelația este un act divin modelând subiectivitatea receptivă a martorului, fără de care martorul nu ar putea fi părtaș într-un eveniment liturgic și eclezial, cu extensie universală și amplitudine cosmică (chiar dacă nevăzută). Neutralitatea modernătc "Neutralitatea modernă" În modernitatea timpurie, adepții declarați ai lumen naturale au pus în discuție legitimitatea recursului la revelația lui Dumnezeu în Scripturi. Descartes (Meditationes De Prima Philosophia, 1641) este convins

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
lui Evagrie. Reaplicând categoriile consacrate de Pierre Hadot 1 în interpretarea istoriei filozofiei antice, ultimii doi savanți francezi tind să reducă fenomenul monastic creștin la tiparele generale ale exercițiilor spirituale sau ascetice cunoscute în perioada elenismului târziu. Specificul teologic și eclezial al scrierilor patristice tinde astfel să se estompeze. Acestei grupări moderate i se adaugă pletora de cercetători americani din școala lui Peter Brown (ne gândim în primul rând la Elisabeth A. Clark 2 sau D. Brakke 3). Abordând spiritualitatea deșertului

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
unor oameni de o rară simplitate, care, fără să exceleze în retorică, ajung să fie socotiți de Biserică - de la Atanasie cel Mare la Siluan Atonitul - „mari dascăli ai lumii”. Acest adevăr, împreună cu care stă sau cade înțelesul ortodox al tradiției ecleziale, se rostește tot mai rar în mediile academice, care prin metodologia reductivistă aplicată textelor religioase sfârșesc adesea prin a-și anihila obiectul de studiu. Exegeza monasticătc "Exegeza monastică" De partea interpreților „teologici” și „ecleziali” ai lui Evagrie Ponticul se află

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]