926 matches
-
Chiril l-au ajutat să triumfe la Efes, însă nu va putea fi uitat faptul că el și gărzile sale de corp (parabalani) au fost protagoniștii unor acte de violență și ai unor manifestări de autoritarism față de necreștini și de „eretici”. De altfel, el continua astfel o tradiție a gestiunii puterii instaurată de unchiul său, patriarhul Teofil, care o practicase cu multă abilitate. Nu trebuie uitată responsabilitatea lui Chiril în cazul odiosului linșaj al Hypathiei. însă ceea ce el a realizat ca
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
l-a determinat pe împărat să-l sprijine atunci cînd scaunul episcopal de la Constantinopol a devenit vacant. O dată numit patriarh, Nestorie i-a combătut cu mult zel pe evrei, pe de o parte, și pe cei pe care îi considera eretici, pe de altă parte, și a inițiat măsuri împotriva arienilor, novațienilor, macedonienilor și quartodecimanilor. întemeindu-și predicile pe cristologia antiohiană - care, preocupată de apărarea integrității naturii umane a lui Cristos, separa cu grijă trăsăturile umane ale lui Cristos de cele
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
VI-lea (cf. p. 000), însă formularea lui dovedește că Proclus a adoptat o formulă preexistentă, pe care a vrut s-o clarifice prin „după trup” și prin a doua parte a frazei, tocmai pentru a evita o posibilă interpretare „eretică”. O Epistolă către toți episcopii din Occident, păstrată în latină (și fragmentar în greacă), conține reflecții despre Treime, întrupare, liberul arbitru și botez; autenticitatea ei a fost negată de E. Schwartz, însă astăzi este acceptată. Un fragment intitulat Tratat despre
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de faptul că Iulian făcuse deja public textul Tomului. După o altă scrisoare a lui Iulian, care între timp își procurase Critica, Sever a răspuns printr-o lungă scrisoare în care a făcut un rezumat al Criticii. Ulterior, în Propozițiile eretice, a trecut la expunerea și respingerea celor opt propoziții în care Iulian își concentrase doctrina. Acesta a publicat o a doua ediție a Tomului, cu adăugiri; a urmat Contra blasfemiilor lui Sever, în zece tomuri; după aceea, pentru a se
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
s-a adus acestuia acuzația că „a dispus încetarea folosirii psalmilor în cinstea Domnului nostru Isus Cristos, pentru că i-a considerat prea recenți și compuși de persoane cu vederi prea moderne”. însă, pe de altă parte, potrivit aceluiași rechizitoriu, episcopul eretic „punea femeile să cînte în cinstea sa, în Biserica, în ziua de Paști, niște psalmi a căror ascultare ar provoca oroare” (Eusebiu, Istoria bisericească VII, 30, 10). Din mărturia Părintelui Bisericii siriace, Efrem, aflăm despre compunerea unor imnuri într-un
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
compunerea unor imnuri într-un mediu cultural diferit; autorul lor este Bardesan din Edesa, a cărui activitate a fost continuată de fiul său, Harmonios: după cum spune Efrem, Bardesan ascundea „sub dulceață amarul veninului său”, adică sub frumusețea cîntării gîndul său eretic. Astfel de imnuri erau probabil citite în Siria încă în vremea lui Efrem, deși conținutul lor heterodox nu era întotdeauna înțeles cum trebuie de creștinii mai puțin atenți. Printre primele imnuri creștine (care au fost apoi distruse rînd pe rînd
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
dogmatice numai atunci cînd are ocazia, și o face fără talent și originalitate, însă e puternic influențat de Vasile din Seleucia, de Efrem și de Ioan Hrisostomul. „Dacă Biserica siriacă și-a extras esența dogmaticii sale, fie ea ortodoxă sau eretică, din lumea greacă, și-a pus, în schimb, amprenta asupra spiritualității acesteia prin adaptarea de către greci a formelor imnului, omiliei dramatice și, mai ales, kontakion-ului” (Grosdidier de Matons). Imnul și kontakion-ul datează cam din aceeași perioadă (imnuri anonime au fost
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
entuziast al celui mai radical arianism, el era convins că cei mai importanți creștini din vremea sa fuseseră tocmai arienii Aetius din Antiohia și Eunomiu din Cyzic și că Atanasie distrusese Biserica, iar adevărata ortodoxie era aceea a celor considerați eretici. Din nefericire, potrivit istoricului, acești profeți nu avuseseră parte decît de nerecunoștință și fuseseră persecutați, iar cerul pedepsise Biserica pentru această orbire și creștinii din vremea sa ajunseseră într-o situație de plîns. Așadar, avem în fața noastră o istorie a
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
de "albă", socotește poetul, întrucît ea nu e un "deșert cu nisip, fără oaze și fără izvoare", ci doar o "regiune accidentată", cu un relief căruia ar trebui să i se acorde mai multă atenție. Cine ar fi vinovat pentru eretica teorie a "petei albe"? Nu alții decît, în chip năstrușnic, bieții scriitori și critici, care n-ar fi avut "curajul" decît a-i vitupera pe slujitorii socialismului, a condamna bietele condeie mercenare, în loc de a indica drept sursă a răului socialismul
O struțo-cămilă ideologică (III) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17121_a_18446]
-
ale coșmarului și teroarei pe care le-a scris. Nu se reia formula conjuncturală, politică, și nu estetică, a lui Ionesco, "un Soljenitsyne roumain". Dar scriitorul disident apare evocat aici cu nereținută, patetică, aproape mistică admirație, ca un "înger căzut, eretic, asemenea lui Koestler, Orwell, Sperber sau Istrati" (99). Autorul documentarului reflexiv n-a uitat nici de Dan Deșliu, un disident rămas în România, într-un nonconformism tolerat de regimul Ceaușescu. Despre Deșliu nu se menționează că este și un fost
Istoria și înscenarea politicului by Marian Victor Buciu () [Corola-journal/Journalistic/17173_a_18498]
-
Metafore românești din Israel, I-II, Iași, 2000 (în colaborare cu Mihai Bogdan Mandache); Metafore românești din Iugoslavia, I-II, Iași, 2000 (în colaborare cu Catinca Agache). Traduceri: Christian Vivicorsi, Reflets d’âme - Voluptuoasa trecere, Iași, 1993; Michel Camus, Parafraze eretice, Iași, 1995; Angela Scarlat, Dincolo de negativ - Au-delà du négatif, ed. bilingvă, pref. Ioan Holban, Bacău, 1995; Jean-Pierre Valloton, L’Épreuve incessante - Nesfârșita încercare, ed. bilingvă, Oradea, 1997; Francis Tessa, Dans le tremblement du souffle - Însingurată, respirația..., ed. bilingvă, Oradea, 1997
STANCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289868_a_291197]
-
apocaliptică intertestamentară, compensând în acest sens una dintre lacunele - scuzabile, după cum am văzut - ale cărții lui Bousset. Cu toate acestea, „problema Anticristului” este secundară pentru Friedländer. Intenția sa principală este de a pune în evidență originile gnostico‑apocaliptice ale sectei eretice a minimilor. În rest, contribuția sa nu a avut decât un vag ecou în rândul „anticristologilor”. În 1932, B. Rigaux publică o amplă lucrare L’Antéchrist et l’opposition au royaume messianique dans l’Ancien et le Nouveau Testament. Acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
credibile întârzierii celei de‑a doua parusii. Această întârziere este fie explicată, prin introducerea unor elemente noi (katechonul de la 2Tes. 2,6), fie pur și simplu negată, prin intermediul unei exegeze radicale, care insistă asupra actualității eshatonului, dată fiind proliferarea mișcărilor eretice (1 și 2 In.; Didahia). Este vorba de faimosul tandem nondum/iam („nu încă”/„deja”) despre care vorbește Oscar Cullmann în Christ et le temps și pe care Peerbolte este bucuros să îl adopte. Acceptând această schematizare, trebuie să recunoaștem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
i se cer explicații în legătură cu concepțiile anumitor „confrați”, eretici care trec drept creștini adevărați în ochii păgânilor. În cartea I episcopul descrie câteva sisteme gnostice cu caracter ezoteric. Iată, primul punct inedit, unic chiar, într‑o vreme în care grupurile eretice nu își descopereau conținutul doctrinei lor decât unui cerc restrâns de inițiați. În cartea a II‑a, autorul „demontează” piesă cu piesă mecanismul sistemelor respective, denunțându‑le drept simple, dar primejdioase inovații necreștine. Cărțile a III‑a și a IV
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a IV‑a reiau punctele condamnate anterior pentru a le opune adevăratei învățături transmise de Apostoli. Principala problemă asupra căreia se concentrează Irineu este unitatea Revelației, care implică identitatea necondiționată a Dumnezeului Vechiului Testament cu cel al Noului Testament. Sistemele eretice disting între un Dumnezeu „adevărat”, izolat într‑o pleromă atopică, Tatăl, și un Demiurg slab, înșelător, ușor fanfaron, considerat creatorul lumii materiale. Marcion ajunge chiar să distingă între Dumnezeul Vechiului Testament și cel al Noului Testament, reproșându‑i celui dintâi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și cel al Noului Testament, reproșându‑i celui dintâi caracterul crud și vindicativ. Se cuvine amintit, fapt remarcat de Antonio Orbe în introducerea comentariului său, că adversarii lui Irineu din cartea a V‑a nu sunt în mod direct grupările eretice, ci preoții ortodocși* atrași de interpretarea spirituală a Scripturii, cu toate consecințele care decurg din aceasta: devalorizarea cultului lui Dumnezeu în templu; respingerea ideii de salus carnis; diminuarea tensiunii apocaliptice; pierderea nădejdii în a doua parusie. Într‑adevăr, alungarea iudeilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
idolii tradiționali „spre a‑i convinge pe ceilalți că el este Dumnezeu” (25, 1). Până la cea de‑a două venire a lui Isus, acțiunea diavolului este diversă, contorsionată, complicată. Varietatea, multiplicitatea, caracterul pestriț (Β≅4648∴∀) constituie apanajul oricărei acțiuni demonice/eretice (ereziile se dovedesc false învățături tocmai prin caracterul lor multiplu și adesea ireconciliabil). Plină de pete, așadar, pestriță, este și pielea leopardului din viziunea lui Daniel (AH, V, 33, 4); uarius este de asemenea folosit ca epitet al șarpelui ispititor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
s‑au adăpat din măreția cunoașterii Puterii inexprimabile. Ei se află în înălțime, deasupra oricărei puteri. Astfel, își îngăduie orice, în mod liber și fără cea mai mică teamă” (I, 13, 6). Faima proastă a creștinilor în fața păgânilor se datorează ereticilor, așa‑zișilor „desăvârșiți”, care „afirmă că pot făptui liber toate nelegiuirile, toate sacrilegiile” (I, 25, 4). „Acești oameni”, este vorba de secta lui Carpocrat, au fost trimiși de Satan să calomnieze în fața păgânilor numele cinstit al Bisericii, ca oamenii să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ai Anticristului”. Discipolii lui Marcu își revendică o cunoaștere nemijlocită a Duhului Sfânt și puterea de a conferi, în mod concret, darul profețirii. La rândul lor, discipolii lui Carpocrat pretind că săvârșesc învieri de natură spirituală. Denunțarea sistematică a acestor eretici ca „preanticriști” arată, potrivit lui Irineu, că trăsătura esențială a adversarului eshatologic nu este violența, ci viclenia exersată prin arta magiei. Avem de‑a face deci cu un fel de „simbol hiperbolic”, dacă putem spune astfel, a tot ceea ce reprezintă erezia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
24,24). Nu mai este vorba, așa cum se întâmpla în cazul autorilor creștini anteriori sau în Contra lui Celsus, de o magie „populară”, care îi amăgește pe toți, ci de o magie „intelectuală”, care seduce „elita”, oamenii care frecventează Scripturile. Exegeza eretică „săvârșește minuni” în sensul că, pe de o parte, ea este cuceritoare prin originalitatea sa, iar, pe de altă parte, este foarte persuasivă: frequenter ualde persuasorii sunt sermones haereticorum et commouere potentes etiam eos, qui sapienter audiunt (Com. Mt. ser
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cristos un simplu om, născut din părinți obișnuiți, ales la un moment dat de Dumnezeu pentru a îndeplini o misiune sfântă. „Cristosul” propovăduit de aceste mișcări este tocmai Anticristul care apare în De consummatione. Acest aspect polemic, vizând anumite grupuri eretice s‑a adăugat, probabil, mai târziu tramei inițiale a mitului, reprezentată de scenariul lui Hipolit. Un alt aspect inedit este prezența lui Ioan Teologul, un al treilea profet, alături de Ilie și Enoh. Ucenicul preaiubit al Mântuitorului este cooptat în grupul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mincinos: [de la] întâlnirile sale, contactele, relațiile sociale, până la minunile sale. Cristosul‑fantomă al lui Marcion nu există pentru Tertulian. El nu este decât o abstracțiune imposibil de identificat istoric și material, o teorie lipsită de eficacitate soteriologică. În consecință, cristologia eretică se întâlnește cu cea iudaică, și ea în afara planului mântuitor al lui Dumnezeu. Schema dublului Cristos se reduce astfel la simpla prezență a lui Dumnezeu și a omului, unul în fața celuilalt, fără vreo comunicare reală între ei. Ciprian al Cartaginei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ergo nec illi a nobis exierunt, nec nos ab ipsis. Si ergo non a nobis exiuimus, in unitate sumus. Dacă însă este anticrist acela care nu recunoaște că Isus este Cristos, nici ei nu pot spune despre noi că suntem eretici, nici noi despre ei, de vreme ce cu toții îl mărturisim pe Cristos. Dacă deci nici ei nu spun despre noi că suntem eretici, nici noi nu spunem aceasta despre ei, înseamnă că nici ei nu au ieșit dintre noi, nici noi dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este anticrist acela care nu recunoaște că Isus este Cristos, nici ei nu pot spune despre noi că suntem eretici, nici noi despre ei, de vreme ce cu toții îl mărturisim pe Cristos. Dacă deci nici ei nu spun despre noi că suntem eretici, nici noi nu spunem aceasta despre ei, înseamnă că nici ei nu au ieșit dintre noi, nici noi dintre ei. Dacă deci nu am ieșit unii din mijlocul altora, suntem în unitate. Iată‑ne în plină aporie. Logica este contrazisă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
polemic și dogmatic în același timp. Este vorba despre Haereticarum fabularum compendium, un tratat impresionant, pe care îl redactează către sfârșitul vieții sale (cca 453) - la cererea comes‑ului Sporacius, delegat imperial la sinodul de la Calcedon (451) - împotriva tuturor curentelor eretice de la Simon Magul până la Nestorie. Sporacius, prieten al lui Theodoret, dorea să cunoască cele două păreri implicate în controversa cristologică, cele două poziții care opuneau de ani de zile Antiohia și Alexandria. Potrivit lui Cope, Theodoret ar fi redactat însă un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]