650 matches
-
chantant "cîntător") sau într-un simplu fapt realizat (participiul trecut: cîntat). Aspectul ilustrat de participiul trecut permite opunerea tuturor formelor verbale simple la formele compuse și supracompuse, primele reprezentînd timpul implicat de proces în tensiune (el cîntă), iar celelalte în extensiune (el a cîntat). Valoarea temporală de anterioritate a formelor compuse decurge din aspectul lor extensiv, dar nu se confundă cu el. La indicativ, aspectul indică complexitatea timpului verbal, care oferă, în română (și în alte limbi romanice) două serii de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
n a l i z a d i s c u r s u l u i, asemenea determinări sînt valorificabile atît pentru aprecierea discursului în general, cît și la nivelul analizei fiecărui component al lui, îndeosebi cînd acesta are extensiune sintagmatică. V. descendență, plan al textului, timp. DUBOIS 1973; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DSL 2001; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; VARO - LINARES 2004; GA 2005; BUSSMANN 2008 RN AȘTEPTARE. Prin așteptare se înțelege starea sau situația în care se află cineva cînd
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
codul este un sistem de semne sau de semnale care servesc la transmiterea mesajelor. În această perspectivă, limble naturale reprezintă codurile cele mai importante, dar, pe baza lor, se pot alcătui și altele, însă fără a avea aceeași complexitate, aceeași extensiune socială și aceleași posibilități de comunicare. Fiecare dintre aceste limbi reprezintă, prin urmare, un cod lingvistic, însă D. Maingueneau a introdus, într-o lucrare din 1993, noțiunea "cod de limbaj" pentru a indica maniera în care o poziționare mobilizează limba
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
elipsei), iar în interiorul acesteia o coerență la nivelul actului referinței și o coerență la nivelul predicației (elipsa, substituția, conjuncția). Coerența lexicală cunoaște trei sub-categorizări: a) echivalența (prin secvență strictă sau sinonimică; b) incluziunea (de tip generic, bazată pe termeni cu extensiune foarte largă, de genul: fapt, fenomen, obiect, lucru, idee, acțiune etc., și de tip hiperonimic, de ex. oscilograf-dispozitiv); c) intersecția (determinată de prezența aceleiași trăsături la două sau mai multe lexeme: albastru ∩ verde); această relație construiește cîmpurile semantice, seriile antonimice
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
general, ceea ce rezultă în mod firesc din anumite date sau din anumite situații. Din punctul de vedere al folosirii limbii în vorbire, ar trebui, prin urmare, să reprezinte partea finală a unui discurs, de obicei în forma unui enunț de extensiunea unei propoziții, care precizează consecința celor exprimate prin enunțul sau prin enunțurile anterioare. Prin urmare, concluzia are două trăsături: 1) rezultă din argumente sau din constatări ce se instituie în premise și 2) este partea ulterioară în raport cu astfel de argumente
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
text. DUCROT - SCHAEFFER 1972; DUBOIS 1973; D. FILOZ 1978; GREIMAS - COURTES 1993; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN CONOTAȚIE. Folosit mai întîi în logica scolastică, termenul conotație denumea ansamblul atributelor care definesc un concept, în opoziție cu denotația care indica extensiunea conceptului. În știința limbii, conotația reprezintă una dintre direcțiile bifurcației semnificatului unităților lexicale, cealaltă direcție fiind atribuită denotației. În acest sens, conotația unui cuvînt este numai o parte din semnificația lui sau, altfel spus, semnificația adițională a semnului lingvistic, care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
oral, care ar ține de context, pot fi repartizate contextului sau cotextului cînd acest text este scris, încît, dacă se menține această dihotomie, în ultima situație s-ar putea distinge între cotextul verbal și cotextul non-verbal. Pe de altă parte, extensiunea cotextului nu este bine precizată, existînd posibilitatea distingerii unui cotext imediat și a unuia amplu, astfel încît cotextul unei fraze este format din frazele vecine, în vreme ce cotextul unui capitol (de roman) este alcătuit din capitolul anterior și cel posterior. V.
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
discursiv, deducția este o coeziune de informații care antrenează o coeziune de enunțuri și o relație semantică între cuvinte. Întrucît gîndirea procedează de la general spre particular și singular, deducția realizează, în principiu, integrarea unui element într-o mulțime, care reprezintă extensiunea unui element supraordonat. Din punct de vedere semantic, acest proces logic se concretizează în cuprinderea în sfera unui semn lingvistic (cuvînt) a sferei altui semn (de exemplu, "librărie" este cuprins în sfera lui "magazin"), situație în care se stabilește o
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
pentru o realitate (nouă), devenind, în planul lexicului, modelul nominației și maniera obișnuită de inovare în planul expresiei sau al conținutului, în cazul discursului științific și filozofic. Nominația se poate realiza și prin definiția ostensivă, care presupune o etalare a extensiunii semnificatului definit (real sau reprezentat) (x, y.....sînt T). Un tip special este reprezentat de definiția operațională, prin care se realizează integrarea unui element într-un concept deja constituit și prin care se rezolvă o problemă de extensiune sau de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
etalare a extensiunii semnificatului definit (real sau reprezentat) (x, y.....sînt T). Un tip special este reprezentat de definiția operațională, prin care se realizează integrarea unui element într-un concept deja constituit și prin care se rezolvă o problemă de extensiune sau de identificare (d. ex., acesta este un acid dacă înroșește hîrtia de turnesol). În textele literare, există o serie de formulări care sînt apreciate ca alcătuind definiția retorică (sau informală), folosite de autori pentru a atribui narațiunii implicații conotative
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cazuri, de funcția metalingvistică a limbii. V. nume, definiție. NIDA 1975; LYONS 1977; ESCANDELL VIDAL 2004. IO DENOTAȚIE. Cuvîntul denotație a apărut prima dată în terminologia logică întrebuințată de J. S. Mill, în corelație opozitivă cu conotație, cu înțelesul de extensiune a unui concept. Preluat de lingvistică, termenul denotație a devenit numele elementului stabil din conținutul cuvîntului, nesubiectiv și analizabil în afara discursului, adică un conținut atribuit de limbă, dar evaluat din perspectiva tuturor entităților extralingvistice care îl atestă. Un asemenea conținut
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
analizabil în afara discursului, adică un conținut atribuit de limbă, dar evaluat din perspectiva tuturor entităților extralingvistice care îl atestă. Un asemenea conținut este deci aplicabil tuturor unităților din sfera unui concept și, de aceea, denotația a devenit sinonimă cu însăși extensiunea conceptului care stă la baza semnificației. În această situație, denotația, care trimite la o clasă de obiecte, se opune desemnării, ce vizează un obiect izolat sau numai un grup de obiecte din clasa respectivă. Dacă denotația este analizabilă în afara discursului
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Dacă denotația este analizabilă în afara discursului, și, prin urmare, a enunțului, aceasta nu înseamnă că nu se poate regăsi în discurs, căci, dacă se enunță propoziția Oamenii au același cod genetic, de exemplu, aceasta înseamnă că referința este reprezentată de extensiunea conceptului "om". Într-un enunț precum Oamenii strigau la el, este vorba de anumiți oameni, identificabili ca ceva particular și, în acest caz, referința este restrînsă extensiv, manifestîndu-se desemnarea. V. conotație, desemnare, referință, semnificație. DUBOIS 1973; FLEW 1984; GREIMAS - COURTES
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
descriptiv și al unei propoziții enunțiative ce orientează orice enunț din punct de vedere argumentativ, decurge faptul că procedura este inseparabilă exprimării unui punct de vedere, unui scop al discursului. La nivelul organizării textuale, oricare ar fi obiectul discursului și extensiunea descrierii, se aplică un repertoriu de operații de bază care produc propoziții descriptive ce se grupează în secvențe de extindere variabilă. Dintre aceste operații, specialiștii consideră cîteva ca fiind relevante: operația de ancorare (denumirea intrării obiectului descrierii), operația de aspectualizare
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
respectivă și realitatea extralingvistică sau referentul semnului lingvistic, adică un obiect, un proces, o calitate etc.: clădirea din față; aleargă mai bine decît ieri; vinul alb este sec. Uneori, desemnarea constă în identificarea unei echivalențe între două unități lingvistice cu extensiune sintagmatică diferită sau aparținînd unor niveluri de limbă diferite. Desemnarea este astfel faptul de a asocia în mod ocazional o unitate (sau o secvență) lingvistică cu un element din realitate, fără a fi obiectul unui act prealabil sau al unei
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
discurs, enunț, enunțare. BALLY 1932; DUBOIS 1973; BENVENISTE 1974; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; ABLALI - DUCARD 2009. RN EPISTEMOLOGIE. Prin epistemologie se înțelege o ramură a filozofiei care se ocupă cu teoria cunoașterii, adică natura și izvoarele cunoașterii, extensiunea și valabilitatea ei. În această perspectivă, epistemologia reprezintă analiza modurilor de cunoaștere și evaluarea cunoștințelor, pentru a se concentra supra studiului metodelor de cunoaștere practicate de științe. Mai mult decît alte științe, lingvistica este implicată în problemele epistemologiei, deoarece studiul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
aranjate cuvintele în frază. Din această categorie fac parte: figurile de construcție prin inversare (inversiunea, imitația, enalega), figuri de construcție prin exces (apoziția, pleonasmul), figuri de construcție prin subînțeles (elipsa, sinteza, zeugma, anacolutul) și incidență; (5) figuri de elocuție: prin extensiune (epitetul, pronominația), prin deducție (repetiția, metabola, gradația), prin relație (adjuncția, conjuncția, disjuncția), prin consonanță (aliterația, paronomaza, antanaclaza, asonanța, derivația); (6) figuri de stil: prin emfază (perifraza, conglobația, suspensia, corecția), prin întorsura frazei (interogația, exclamația, apostrofa, întreruperea, subiecția, dialogismul), prin apropiere
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
u i literar, a teoretizat decalajul dintre scriitor și limba sa, cînd scriitorul negociază prin interlimbă un cod de limbaj care îi este propriu. V. comunicare, intercultural. BOURDIEU 1982; GUMPERZ 1982; MAINGUENEAU 2004; BOSCHE 2008. AF INTERDISCURS. Este recunoscută atît extensiunea conceptului operațional de "interdiscurs", cît și importanța acestei noțiuni în cadrul Școlii franceze de analiza discursului. Pentru a ilustra traiectoria în diacronie a noțiunii, nu lipsită de distorsionări, trebuie amintită o primă definiție a interdiscursului care consideră prefixoidul inter- apt de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
serie de dificultăți, cea mai evidentă fiind imposibilitatea de a include toate tipurile de enunțuri în una dintre cele două categorii (astfel, proverbele sînt texte fără deictice, dar nu sînt narațiuni). Pe de altă parte, dacă se are în vedere extensiunea semantică constantă a noțiunii "discurs", una dintre accepțiunile actuale ale conceptului fiind orice producție verbală, dihotomia nu mai devine operatorie. De aceea, diverși autori au propus reformulări sau prelungiri ale dihotomiei lui E. Benveniste, între care o taxinomie complexă a
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se concretizează, sensul devenind astfel aspectul lingvistic al unui proces cognitiv - informațional: orientarea semnului lingvistic spre unul dintre referenții posibili. Din faptul că o formă lingvistică este nume atît pentru o clasă de obiecte, cît și pentru oricare obiect din extensiunea clasei sau pentru un grup de obiecte din clasa respectivă, rezultă că referentul poate fi reprezentat de oricare dintre aceste situații, iar, referința, la rîndul ei, poate fi generală, singulară sau particulară. Cînd este generală, deși se manifestă tot în
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
aceea, silogismul este considerat o operație logică fundamentală. Concluzia silogismului este cu certitudine adevărată dacă premisele sînt adevărate (aceasta fiind o condiție materială) și dacă sînt respectate rigorile de structurare atunci cînd este formulată (o condiție formală). De aceea, prin extensiune, se consideră silogism orice înlănțuire de propoziții a căror formă sintactică și mod de dispunere se apropie de acest tip de a raționa, care conduce la o concluzie afirmată în mod categoric, ca o consecință (evidentă și) necesară a unor
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
verbul a devenit adjectiv, după ce și-a epuizat reprezentarea care-l definește. Noțiunea "tensiune" devine astfel operantă pentru descrierea unităților sintactice (care reprezintă planul frazei) sau al unei unități discursive, precum povestirea (în care este cuprins programul narativ). V. aspect, extensiune, program. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2002. RN TEORIE. În general, prin teorie se înțelege "un ansamblu de cunoștințe raționale, care nu țin de domeniul practicii, dar care pot fi supuse verificării, devenind astfel specifice cunoașterii științifice". Cu această semnificație, cuvîntul este
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
la care se ajunge printr-un proces de lexicalizare naturală sau artificială, mai mult ori mai puțin specifică. Termenii sau unitățile terminologice trebuie să îndeplinească cîteva condiții: 1) să fie unități lingvistice integrabile în enunțuri, 2) spre deosebire de alte semne lingvistice, extensiunea semantică a termenului se definește în raport cu semnificatul, pentru că, în terminologie se pleacă de la concept pentru a se întreba cum se numește sau cum s-ar putea numi acesta, 3) să fie unități ale cunoașterii cu caracter stabil, 4) semnificantul unui
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
s.v. Análisis del discurso, Análisis del texto. 28 CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002, Avant-propos. 29 DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001, s.v. Analyse du discours. 30 Această situație nu presupune însă identificarea dintre acțiune și rezultat din punctul de vedere al esenței și al extensiunii, așa cum se procedează uneori. ------------------------------------------------------------------------- DREPTATEA CA LIBERTATE 2 1 2 409 PREFAȚĂ PREFAȚĂ SIGLE SIGLE BIBLIOGRAFIE GENERALĂ BIBLIOGRAFIE GENERALĂ INDICE DE NUME PROPRII INDICE DE NUME PROPRII LISTA NUMELOR DE REFERINȚĂ MENȚIONATE ÎN ARTICOLELE DAD. BIO-NOTE LISTA NUMELOR DE REFERINȚĂ
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci. Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumație”, prin care actorii teatrului antic Întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obținut prin extensiune, se referă la rolul social Îndeplinit de cineva În teatru sau În viață, la funcțiile și obligațiile sociale pe care cineva și le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul Însuși, care joacă rolul
Medicina si psihologie cuantica by Valentin AMBĂRUŞ, Mariana FLORIA, () [Corola-publishinghouse/Science/1642_a_2904]