1,405 matches
-
direcții. În depărtare, peste o luncă împădurită, putea vedea turlele celor trei biserici din Alcina. Câteva avioane dădeau ocol orașului, ca și cum căutau ceva. Copacii ascundeau casa din spatele lui, iar poarta principală din stânga abia se vedea în spatele unui pâlc foșnitor de frasini. Era singur deocamdată, stăpân pe sine. Putea pleca acum, dându-se încet jos sau sărind pur și simplu de pe gard; îndreptându-se spre vest și trecând râul care șerpuia pe acolo, și apoi străbătând ținutul pe o cale ocolită spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
o lumină difuză de culoarea șofranului. Mierle negre cu cioc portocaliu zburătăceau pe sub bolți, căutând parcă o ieșire. Dar nu stâlpi de piatră sculptați ca niște arbori erau ceea ce văzuse el, ci două șiruri de trunchiuri groase și înalte de frasin, înfipte adânc în pământ la intervale egale. Trunchiurile se prelungeau cu câte un mănunchi format din opt ramuri, lungi de câțiva metri, constituind armătura de boltă gotică. Butașii prinseseră rădăcini și înmugureau, înfrunzeau și înfloreau în fiecare primăvară. Coloanele, colonetele
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
venea de la sobă, aducând cu luare-aminte o ceșcuță din care izvorau aburi, împrăștiind un miros tare de cafea. Reiza îi zâmbi, un zâmbet de prietinie și de îndemn. Hai! vorbi moașa. Are să deie Dumnezeu să scapi... Am adus gândaci de frasin... Maică-ta i-a zdrobit și i-a amestecat în cafea... Nu te spăria... Bea dintrodată... Scapi de mare pacat... Pentru ceea ce-ai făcut tu, Haie, legea cere pietre și foc... Ș-o cățea, Haie, acuma-i mai curată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
obicei curgea zgomotosul, dar altminteri liniștitul Darro, iată că acum se formase un torent înspământător, care mătura totul în cale, părăduind grădini și livezi, scoțând din rădăcini mii de copaci, ulmi tineri și majestuoși, nuci bătrâni de sute de ani, frasini, migdali și sorbi, pătrunzând apoi în inima cetății, cărându-și la vale toate trofeele precum un cuceritor tătar, învăluind cartierele din centru, spulberând sute de case, prăvălii și magazii de mărfuri, făcând una cu pământul locuințele construite pe poduri, formând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
să înainteze încet, cu pași greoi, cu buzele crispate de durere și efort, cu dinții strălucind pe chipul mânjit de sânge. Striga, invocându-l pe Caesar, și își agita gladius-ul și scutul străpuns de săgeți. Căzut la pământ, lângă trunchiul frasinului sacru pe care romanii îl doborâseră de curând, Valerius își apăra fața cu mâinile, conștient însă că nimic - nici măcar vârsta lui fragedă - nu avea să-l salveze de daga ce se abătea asupra sa. În clipa aceea, doi războinici gali
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
încredința galilor. Opri calul și își lăsă privirea să rătăcească printre trunchiuri; observă plin de încântare o rază de soare ce lumina un tufiș încărcat de fructe roșii, dar în același timp îi vedea pe cei cinci preoți târâți până la frasinul sacru și obligați să se uite cum era tăiat acel copac în care era închisă puterea zeului; îi revăzu apoi, crucificați. Când muriseră, luaseră cu ei toată înțelepciunea, clarviziunea, puterea de vindecători și, mai ales, amintirile transmise din gură în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
corb. — Errius! Cei doi bărbați își strânseră mâinile. — Nu puteam avea un martor mai bun pentru botezul tribunului nostru. 15 Când soarele ajunsese la jumătatea drumului său în ziua aceea geroasă și senină, Velunda s-a arătat în pădure, printre frasini, în apropierea unui izvor. Așa îi povestiră lui Vitellius cei doi mesageri trimiși dincolo de Rhenus ca s-o aducă pe vrăjitoare. Spuseră că refuzase să-i urmeze. Adăugară cu hotărâre, dar plini de respect, că vrăjitoarea - după cum știau cu toții - nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
înghețată ajungându-i până la genunchi, spre celălalt mal, care se depărta tot mai mult? — Numai când vei reuși să treci apa vei ajunge la mine, repetă glasul. Era glasul stăpânei absolute a destinului și a acelui loc sacru, unde creșteau frasini și stejari, locul unor zeități necunoscute și puternice, capabile de asemenea vrăji. Dacă Rhenus și Danubius erau fluvii cu o lățime neînchipuită, torentul acela era mult mai mare decât ele acum, când parcă se transformase într-o mare sau într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
strigă Vitellius. Îți voi plăti. I se păru că aude un hohot de râs, dar poate că era doar croncănitul stolului de corbi care trecură prin fața lui, atingându-l cu apripile lor negre. — Iată-mă. Sunt eu, Velunda. Lângă un frasin cu trunchiul scorburos, se vedea în penumbră strălucirea unei mantii ce învăluia o siluetă înaltă, fragilă. Torentul izvora de la rădăcina frasinului, forma o baltă, apoi își continua drumul prin zăpadă, îngust ca și cum malurile lui n-ar fi fost niciodată îndepărtate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de corbi care trecură prin fața lui, atingându-l cu apripile lor negre. — Iată-mă. Sunt eu, Velunda. Lângă un frasin cu trunchiul scorburos, se vedea în penumbră strălucirea unei mantii ce învăluia o siluetă înaltă, fragilă. Torentul izvora de la rădăcina frasinului, forma o baltă, apoi își continua drumul prin zăpadă, îngust ca și cum malurile lui n-ar fi fost niciodată îndepărtate unul de altul. Abia în clipa aceea Vitellius își dădu seama că ieșise din apă și că picioarele-i ude călcau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
oameni. Nu era o putere fantastică? Valens se îndrepta spre Alpes, iar Caecina spre Appenninus, ambii intenționând să pătrundă în Italia și să-l învingă pe Galba. Nu avea încredere în Valens și Caecina, adăugă. Vrăjitoarea îl asculta sprijinită de frasin, fixându-l cu ochii ei albaștri. Vitellius o imploră să-i spună dacă avea să cucerească Roma și Imperiul și dacă domnia lui avea să fie lungă; dacă nu cumva îl aștepta sfârșitul teribil al înaintașilor lui, Caesar, Caligula, Nero
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Zi-mi calea pe care trebuie s-o urmez ca să-l am protector pe Marte și, cu ajutorul lui, să obțin victoria. Fă în așa fel încât Marte să fie de partea mea. O rază de soare se strecură printre crengile frasinului și o scăldă pe Velunda într-o lumină orbitoare, pe care ochii n-o puteau îndura. Lumina o învălui pe vrăjitoare; pădurea păru că ia foc. Iarba deasă luă locul zăpezii, acoperind totul cu o mantie verde; era o primăvară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
adâncul infernului. — Orpheus! strigă Vitellius. Spune-mi cine este Orpheus! Cel mai puternic gladiator? Unde-l pot găsi? — Orpheus... Da, este cel mai puternic. Păzește-te de Orpheus, repetă glasul ce devenise un mârâit teribil, în vreme ce soarele dispărea printre crengile frasinului înalt, iar întunericul se lăsa în pădurea scuturată de vânt. Vitellius se afla acum prins într-un vârtej care lua cu el primăvara, smulgând frunzele și rupând crengile copacilor. — Dacă Orpheus va fi învins în arenă, vei domni și vei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Și mai vreau să nu dezvălui nimănui taina puterii mele. Jură-mi că vei păstra tăcerea! strigă el. Își ieșise cu totul din minți. — Vorbește! strigă din nou. Își scoase pumnalul și se îndreptă spre vrăjitoare. Ea era sprijinită de frasin, agățându-se de marginea scorburii. Acum era doar o femeie plăpândă, ce stătea cu spatele la el. — Vorbește! strigă Vitellius. O apucă de umărul fragil cu o mână, în timp ce în cealaltă strângea pumnalul. — Jură că vei păstra tăcerea! Velunda nu răspunse. Vitellius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
departe de trupul femeii. Se ridică și-și luă pumnalul, să se apere de lup, însă acesta nu-l atacă. Se îndepărtase deja și dispăru repede printre copaci. Gâfâind, fără să se uite la femeia însângerată ce zăcea la rădăcina frasinului, Vitellius se aplecă și, continuând să strângă într-o mână pumnalul, luă o prăjitură cu miere și susan, pe care o văzu pe malul pârâului, în zăpadă. Vârî prăjitura în gură, trecu apa dintr-un salt și o porni șchiopătând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din șa. Vântul se potoli, crengile copacilor nu se mai clătinau. O liniște adâncă se lăsă peste pădure. Valerius coborî de pe cal în liniștea aceea ireală, în care se auzea doar susurul unui pârâu. Iat-o pe Velunda, la rădăcina frasinului ei. Era căzută la pământ, cu veșmântul alb plin de sânge. Valerius îngenunche lângă ea și se aplecă deasupra chipului ei iubit, chip de copilă și de vrăjitoare, pe care se așternea paloarea morții. — Velunda... Glasul i se frânse. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
la un pas de moarte? — Nu mă lăsa! Cum am să trăiesc fără tine? În clipa aceea, amuleta i se desprinse de la gât și căzu pe pământ, în sângele Velundei. Ia-o, șopti ea. Pădurea părea un templu ridicat în jurul frasinului lângă care zăcea Velunda. Linștea era adâncă, și era de-ajuns ca ea să-și miște buzele pentru ca Valerius s-o audă. — Ia-o și spal-o în izvor. Repede. Valerius se îndepărtă și spălă amuleta în izvor. Izvorul se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ta, zise Velunda. Taina care te va face să trăiești. Chipul i se contractă. — Iată-mă. Privi undeva în spatele lui Valerius; acesta se întoarse dintr-odată. Trei călăreți cu mantii negre și trei femei înveșmântate în alb se apropiau de frasin. Împreună cu ei venea Ausper. — Nu! strigă Valerius. Se aplecă deasupra trupului Velundei, vrând să-l apere, pentru ca nimeni să n-o poată lua. — Nu! Simți că ea se înfiora. O mică tresărire și Velunda se desprinse din îmbrățișarea lui, părăsindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de săbii. Exasperat, Vitellius privi scena aceea în care toți păreau împietriți. Soldații stăteau în picioare, lângă Velunda și Valerius. Nimeni nu-i îndeplinea poruncile. Listarius se ghemuise la picioarele Velundei. Deodată, lângă trupul lipsit de viață, ieșit parcă din frasin, se ivi Ausper. Îngrozit, împăratul observă că nimeni nu-și dădea seama de prezența bătrânului mag. Acesta se îndreptă spre Vitellius și se opri foarte aproape de el. Ținea în mână o cupă de lut. Bea, îi porunci, întinzându-i cupa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
câteva ori. Soldații trebuiră să-l sprijine, și Vitellius observă că erau foarte grijulii. Când ajunseră la capătul cărării, Vitellius se întoarse. Se întoarse și Listarius, care mersese tot timpul alături de el. Trupul Velundei abia se mai zărea, la rădăcina frasinului. Un lup îi dădea târcoale. Dacă o mănâncă? întrebă Vitellius — Cine, lupii? Listarius scutură din cap, indignat. Dar nu știi că Velunda vorbea cu animalele? Era preoteasa Zeiței. Lupul nu vrea s-o mănânce. O veghează, chiar nu-ți dai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lui Vitellius. În colibă intră o femeie cu o torță în mână. Se apropie de Julius. — Acum. — Așteaptă, zise Valerius, privind-o rugător. — Noi avem anumite ritualuri. În noaptea asta e lună plină, iar acum luna a ajuns chiar deasupra frasinului. Nu putem aștepta, Valerius. Julius se ridică. — Stai aici. — Velunda mi-a cerut să o îngrop în locul unde s-a născut. — O să-ți dau cenușa ei. Va trebui să faci o călătorie lungă ca s-o îngropi. Velunda s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de iepure de pe care rosese toată carnea. 19 Se crăpa de ziuă. În satul batavilor, câțiva preoți măturau în rariștea de pe malul izvorului lângă care se afla coliba lui Julius Civilis. Mânuiau cu grijă măturile din crengi de mesteacăn și frasin, deoarece cu ele alungau spiritele rele din locul acela unde, în noaptea cu lună plină, arsese focul sacru al ritului funebru. Hector se ivi din pădure, ducând pe șa doi iepuri. Julius Civilis îi ieși în întâmpinare. Primi cei doi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
avea ceva vrăjit. Și-o aminti pe Velunda așa cum o văzuse prima oară, cu ani în urmă, când ajunsese în satul lui Julius Civilis. Ea stătea lângă foc, ca și cum l-ar fi așteptat, și îi zâmbise. O revăzu apoi sub frasin, pe moarte. Auzi limpede ultimele ei cuvinte, pe care până atunci nu reușise să și le amintească... Trebuia să mor. Acum începe drumul tău, misiunea ta. Să nu-ți fie teamă să lupți. Tu vei fi Orpheus... Deschise ochii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de mine“. „Velunda“, gândi Valerius. Deodată se iscă un vânt ce părea să vină din tărâmurile tainice ale lumii de dincolo. În fața lui Valerius se ivi trupul Velundei, străpuns de lovituri de pumnal. O văzu așa cum o găsise la rădăcina frasinului sacru, cu chipul nevinovat, palid și tunica îmbibată de sânge. Văzu apoi trupul lui Salix în arenă, și trupurile tuturor gladiatorilor sacrificați de Vitellius, și pe toți cei uciși în războiul civil. „Acum“, își zise furios Valerius. Răsufla greu, din cauza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
căzut, prăbușindu-se încă o dată însângerați pe podeaua strălucitoare și renăscând în dimineața următoare pentru a-și relua eterna luptă. Valhalla, firmament al gloriei, muzeu viu al eroismului trecutului. Valhalla, aproape de izvorul cunoașterii, de unde a băut Odin, la umbra Marelui Frasin Yggdrasil, Copacul-Lumii. Când frasinul va cădea, atunci și Valhalla va cădea odată cu el. Cu un plescăit ușor amuzat din limbă, Virgil arătă căte orașul K. Odată ce Virgil își recăpătase puterile îdeși nu și vigoarea), ascensiunea muntelui nu le mai puse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]