582 matches
-
ședințelor sale cu cel mai influent psy din Los Angeles, enigmaticul doctor Greenson, acesta fiind și ultima persoană care a văzuse în viață pe actriță. Adevărul e că tratamentul prescris de acesta nu prea are de-a face cu psihanaliza freudiană clasică, de vreme ce el accepta ca pacienta să facă uz de antidepresive și barbiturice, să facă parte din familia lui, să-i negocieze contractele și încasările, și de ce nu, să-i supervizeze decupajele și replicile din câteva filme. Dacă aceste probe
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
cluburi de noapte patronate de mafioți notorii din clanul lui Frank Sinatra (amantul ei și pacient al lui Greenson). Adevărul e că Marilyn supraviețuiește patru ani unei tentative de sinucidere din 1957. Datorită tratamentului psihanalitic? Abătându-se de la procedurile clasice freudiene pe care le studiase la Viena chiar cu Freud, este posibil ca Greenson să fi agravat boala pacientei sale (depresia) în nebunie prin transferul propriei patologii. Este părerea romancierului, dar și a psihanalistului Michel Schneider: întâlnirea a două patologii (toxicomanie
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
cumpenei, a crizei și a saturației sexuale, puseurile de abandon și tentativele de reînsuflețire, recucerire a partenerei prin expediente deloc oneste, dar eficiente. Aflat în siajul cinic-sentimental al unor Henry Miller sau Philip Roth, Esterházy nu evită narațiunea cu conotații freudiene (a se vedea rememorarea unor episoade ce-l implică pe copilul-narator și pe mama sa) și nici caricatura obezității diforme, pusă în abisul grotescului. Stilist impenitent, cu riscul de a dezlănțui cascade de sinonimii cu elan paremiologic, Esterhazy focalizează imagini
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
situării în proximitatea teribilului care nu i se interzice, care nu i se refuză niciodată. Și, prin urmare, va detalia lucid felul în care se lasă antrenat în "jocul" fără nicio altă miză decât percepția agonicului. De aici, impresia de freudiană "stranietate", de învestire a realității perfect recognoscibile (din moment ce poetul "lucrează" cu datele unui decor geosocial maladiv, dar identificabil) cu un coeficient de mister greu, sinistru, deci de mysterium tremens. Există, chiar, în câteva secvențe din vastul poem thanatic care este
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
oricare ciclu al volumului, lui Șerban Axinte îi repugnă nu atât accentuarea carențelor de sensibilitate, cât contabilizarea disperată a surplusurilor de afectivitate, cu iz psihanalitic într-un text intitulat semnificativ a day after black wednesday, apare sugestia unei posibile interpretări freudiene a "angoaselor din acelea care te îngheață cu totul/ și fac din tine un mort/ într-o carcasă/ de bărbat tânăr și frumos", angoase explicitate pe larg în întreg ciclul cântec de leagăn pentru asasinul meu. Acolo unde, bineînțeles, este
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
finalmente, să fie percepute ca altfel de nume sau prefigurări ale Morții. Schimonosite într-o gestică stereotipă, imuabilă, ele apar, funest, în toate secvențele veritabilei coborâri infernale ale actantului (descensus ad inferos), de-a lungul și la finele căreia guvernează, freudian, aceeași spaimă organică, cea determinată de certitudinea extincției lente. O atenție specială trebuie însă acordată unei figuri emblematice din universul poeticii cezarivănesciene, Mama. Tulburătorul Bocet de la moartea mamei lui Orur (în mod cert, un alter ego al poetului), unele dintre
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
pe poetul din Recanati: scriu fraților Cervi / nu celor șapte stele ale Ursei. Refuzul de a-si îndrepta cantul către frumoasele stele ale Ursei echivalează cu renunțarea la întreaga etapă criptica a propriei creații și reconfirmă în același timp poziția freudian ambivalenta de pe care scriitorul ermetic înțelege să se raporteze la maestrul sau, cu un amestec de admirație și respingere. Numeroasele trimiteri ale rimelor sale la Canturi, reliefate de-a lungul cercetării, au confirmat puterea de atracție pe care poezia romantică
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
impresii, convertită apoi în idee. Explicația pentru producerea impresiei de "déjà-vu" se ascunde în ceea ce psihologii numesc modele de suprapunere globală. Este vorba despre situația similară unui eveniment sau mai multora stocate în memorie și accesate involuntar datorită similitudinii. Teoria freudiană susține că o persoană care trăiește senzația "déjà-vu" își amintește spontan o fantezie inconștientă explicație acceptabilă și utilă ca ipoteză de lucru, fie că ne aplecăm asupra intertextului sau ne gândim la Mitul Eternei Reîntoarceri. Merită reținut caracterul inconștient, verificat
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
oare acela că nu poți vorbi de repetiție decât prin diferență sau schimbarea pe care ea o introduce în mintea care o contemplă? Printr-o diferență pe care ea o sustrage repetiției" (Deleuze:1995, pp.115-116). Dacă vom urma ipoteza freudiană despre déjà-vu, atunci ne vom ralia accepțiunii conform căreia repetiția nu ține nici de memorie voluntară, nici de intelect, ci de imaginație: "Ea contractă cazurile, elementele, alunecările, momentele omogene, contopindu-le într-o impresie calitativă internă de o anumită pondere
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
urîtului", dar nu într-un mod gratuit, cu intenționalitate pur butaforică, ci prin medierea unei componente solide psihologice și culturale. Cred ca analiza cea mai potrivită pentru acest Poe (de altfel dominant în întreaga lui creație) este una de tip freudian, din celebrul eseu Straniul. Aici psihanalistul articulează o teorie interesantă, cu un impact major asupra generațiilor ulterioare de critici ai subliminalului. Spune Freud că devine straniu (unheimlich în germană, uncanny în engleză, locus suspectus în latină) doar acel fragment al
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
perspectivă tipologică, Melville rămîne, indiscutabil, un creator expresionist avant la lettre. Pînă și Queequeg (cel care îi devine prieten apropiat lui Ishmael și care ar trebui să-și dezvăluie familiaritatea în ochii "reflectorului") își păstrează culoarea de "straniu" (locus suspectus) freudian pînă la dispariția sa. Provine dintr-un trib sălbatic (cu obiceiuri canibale!) și, deși se află pe punctul de a fi creștinat de echipajul de pe Pequod, se închină în continuare la zeul "Ramadan", purtînd mereu asupra lui o statuetă sacră
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
dat deja toate explicațiile posibile: domnișoara Havisham este "binefăcătorul" misterios și doar ea conștientă de iubirea lui disperată pentru Estella poate să-l transforme într-un gentleman, "furnizînd" astfel semnificație concretă idelismu-lui lui funciar. Protagonistul a devenit, pe nesimțite, orfanul freudian din Der Dichter und Phantasieren/Creația artistică și reveria diurnă, care își inventează familii, succese sociale și economice sau amoruri senzaționale numai pentru a elimina frustrările copilăriei nefericite. Sentimentele sale ajung, prin urmare, "grila" de comprehensiune a evenimentelor și unicul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
își inventează familii, succese sociale și economice sau amoruri senzaționale numai pentru a elimina frustrările copilăriei nefericite. Sentimentele sale ajung, prin urmare, "grila" de comprehensiune a evenimentelor și unicul instrument de evaluare a lor. Totuși, mai mult decît pe orfanul freudian, am senzația că trebuie să-l vedem în Pip pe naratorul modern, a cărui "subiectivitate" înlocuiește "obiectivi tatea" autorului omniscient tradițional. Faptul că Dickens vrea să ne asumăm această perspectivă este argumentat de ultima treaptă a inițierii lui Pip, cea
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și temperat (pe care Catherine îl descoperă după Heathcliff, fiind fascinată și de el!), dimpotrivă, sugerează stabilitatea lumii civilizate, societatea echilibrată, menită să dea siguranță și încredere individului. Simbolic vorbind, conform aceluaiși registru psihanalitic, el devine ego-ul/ supraego-ul (eul/supraeul) freudian. E exact reprezentarea antinomică a lui Heathcliff. Așadar, Cathy nu oscilează propriu-zis între două iubiri la fel de puternice, cît între două personalități, între doi poli tipologici pe care nu și-i poate asuma integral nici în teorie. Identitatea ei se disipează
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Henry Wilt, profesor de Studii Liberale la un colegiu tehnic (un fel de școală profesională), prizonier într-un mariaj monoton și blocat în poziția de asistent de rangul doi, se consideră un ratat irecuperabil, dezvoltînd sumbre reverii diurne, cu iz freudian. Visează să-și ucidă soția casnică, supraponderală și mereu nemulțumită și își urăște pînă la disperare studenții rudimentari. În sfîrșit, în urma unui lanț de evenimente suprarealiste, declanșate la o petrecere libertină (unde nu dorise să participe, dar a cedat la
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
dialectica spiritului, hermeneutica sensului, emanciparea subiectului rațional etc. În acest context, după cum bine subliniază Rorty, "din punctul de vedere al lui Lyotard, Habermas oferă o metapovestire ca oricare alta, o "povestire despre emancipare" mai generală și mai abstractă decât metapovestirea freudiană și cea marxistă"120. În schimb, pentru Habermas, refuzul metapovestirilor conduce la un cerc vicios, în lipsa măcar a unui standard rezonabil care să asigure distincțiile necesare, critica devine "autoreferențială", iar raționalul părăsește scena. Mai mult decât atât, acest lucru ar
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de către autorul francez în special în jurul anilor 1980 s-au transformat în repere ale discursivității postmoderne în genere termeni precum simulacru, hiperrealitate, strategie fatală, seducție regăsindu-se în vocabularul curent al postmodernismului. Punând sub semnul întrebării multe dintre presupozițiile marxiste, freudiene și structuraliste, Baudrillard a deschis calea către un discurs radical, astfel încât unii comentatori l-au catalogat drept teoreticianul "sfârșitului modernității". Acest sfârșit va fi urmat de o serie de alte "absențe" consacrate: cea a socialului, a maselor, a istoriei, a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
consideră totuși interpretarea obiectelor una destul de dificilă, din moment ce nivelurile denotației și conotației lor nu sunt strict disociabile, astfel încât motivațiile indivizilor și interpretările lor vor fi probabil destul de diferite (unii comentatori ai Sistemului obiectelor lecturează aici intervenția unei analize de tip freudian, ce caută să identifice "sensurile ascunse" ale lumii obiectuale, dar și ale impulsurilor și dorințelor subiectului). "Noua ordine socială" se caracterizează astfel printr-un nou domeniu al vieții cotidiene, dar și printr-o "nouă moralitate" și o nouă formă de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
semnele, sângele și moartea..."" 515. Prin acest demers, autorul vrea să depășească edificiile teoretice propuse de Marx, dar și de Freud, căci seducția deturnează atât producția, schimbul simbolic în economia politică, cât și dorința, unul dintre punctele forte ale concepției freudiene. Pentru gânditorul francez, seducția operează în toate domeniile, mai ales în cele "științifice", consolidate, fixe, care impun adevărul și coerența discursului. Prin jocul aparențelor pe care îl provoacă, retrăgând obiectelor principiul lor de realitate, ea "comite" un tip special de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
cărții) este că simbolurile păstrate de creațiile populare de pe Glob au, fără excepție, conținuturi supraumane, redate divers și unitar totodată în ceea ce numim tradiție. Or, negarea tradiției de către "materialismul solidificant al secolului al XVIII-lea" a continuat prin "inconștientul" psihanalizei freudiene, jungiene și ale altor autori în materie. În locul "supraumanului" atestat de tradiții, psihanaliza recomandă "infraumanul". Puțini europeni și poate mai mulți americani creditează și încurajează hermeneuticile literelor, numerelor sau artelor divinatorii (la îndemână ne stau exemplele revenirilor în forță ale
Modernitate și tradiție in Est by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
Rapetti sesizează la Böcklin un accent nietzschean "în această căutare a luminii mediteraneene care corespunde întoarcerii în leagănul civilizației"66, în Viena Fin-de-siècle. Politică și Cultură 67, Carl Schorske descifrează în cazul artei lui Gustav Klimt o prospectare similară celei freudiene a teritoriului de fascinație și teroare al subconștientului, teritoriu scufundat în timp asemeni civilizațiilor apuse, scandând seismologic declinul civilizației contemporane. O astfel de viziune o surprinde pictorul rus, Konstantin Somov, în tabloul său Terror antiqus (1908), care înregistrează scufundarea Atlantidei
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
doua înfățișare a Atenei are loc pe afișul secesionist pentru primul număr din Ver Sacrum, unde aceasta joacă rolul de protectoare pe lângă Tezeu care ucide Minotaurul, înlocuind-o pe Ariadna, feminitatea fragilă și vulnerabilă. Schorske analizează acest conflict în context freudian drept confruntare cu dimensiunea instinctualului și a inconștientului. În viziunea lui Schorsche, uciderea minotarului definește civilizatoarea revoltă oedipiană, expresie a desantului paricid al tinerilor artiști ai Secesiunii vieneze, paricid explicat pe larg de Freud în Totem și tabu. Zeița este
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
de tabloul lui Gustav Klimt, The Blood of Fish (1898), publicat în revista Ver Sacrum, deși nu se poate stabili o filiație directă între cei doi artiști. La Klimt, femeile fac obiectul unui transport erotico-oniric, sexualitatea și erotismul fiind precizate freudian prin relația cu peștele, pe când la Mirea, dincolo de fluiditățile feminine, avem și un obiect al seducției, tânărul păstor refugiat pe vârful de munte. În cazul pictorului vienez este vorba de un efect asumat, pe când G.D. Mirea pare mai degrabă atras
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
topite în blocul de ghips, stă un nud feminin a cărui postură corporală indică deopotrivă abandonul și extazul. Dincolo de exprimarea unei stări sufletești, fapt tipic pentru arta simbolistă, lucrarea precizează o dimensiune decadentă prin simbioza dintre iubire și moarte, cuplul freudian de forțe Liebenstriebe / Todestriebe care prezidează dinamismul dizolvant al existenței. Departe de a răspunde unor comandamente morale, compoziția relevă dimensiunea unei senzualități morbide, a unui transport voluptos prezidat de o feminitate care-l incorporează ca seducție și exacțiune, a unui
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
senzația că dacă l-ai atinge, chipul acesta s-ar încreți fin, precum oglinda unei ape. Cu această himeră, Paciurea se apropie foarte mult de viziunile esențializate brâncușiene, cu Domnișoara Pogany sau Pasărea măiastră. Sorin Alexandrescu face o dublă lectură, freudiană / jungiană a himerelor lui Paciurea, fie ca realizare a unei tensiuni în cuplul de forțe al elementarelor Liebenstriebe/Todestriebe freudiene, fie prin selectarea din cuplul de forțe jungian anima/animus a unei anime benevolente, creatoare. Oricum, este evident că, spre deosebire de
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]