460 matches
-
excelență motivațională asupra personalității, centrată pe ideea de direcționalitate. Deci încearcă să acorde o importanță egală, în edificarea personalității, predispozițiilor ereditare, influențelor suferite de-a lungul evoluției ontogenetice, și contextului psihosocial prezent, A.H. Murray leagă și el fenomenul de frustrație, în primul rând, de conflictele intrapersonale, de jocul dintre elementele și forțele intrapsihice (cum ar fi: „pulsiunile”, „procesele dominante”, „tendințele direcționale” ale individului), considerând „personalitatea” ca o formă organizatoare și integratoare a persoanei, ca un factor de ordine și guvernare
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
și forțele intrapsihice (cum ar fi: „pulsiunile”, „procesele dominante”, „tendințele direcționale” ale individului), considerând „personalitatea” ca o formă organizatoare și integratoare a persoanei, ca un factor de ordine și guvernare în care pulsiunilor disparate, care acționează asupra ei. „Fenomenul de frustrație” ne apare, astfel, ca inerent lumii interioare a persoanei și desemnează acea creștere a tensiunii produsă ca rezultat, fie al lipsei cuantumului de energie necesar pentru integrarea corespunzătoare a „dominantelor”, diferite în privința numărului și gradului organizării și adecvării lor, fie
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
posibilitățile lui de orientare și autodeterminare în viață; cu alte cuvinte, ca un sistem orientat spre viitor, susceptibil de permanente înnoiri, de progres, sub influența mediului social. În această perspectivă, se schimbă și optica în care este privit „fenomenul de frustrație”: acesta nu se mai manifestă, și nu poate fi apreciat, decât în relațiile persoanei cu semenii, hotărâtoare în producerea lui devenind forțele interpersonale. Vom ilustra această nouă optică asupra devenirii personalității, prin prezentarea succintă a concepțiilor câtorva psihologi. Astfel, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care permite evidențierea de ansamblu ale orientării persoanei și realizarea procesului de „obiectivare”; al doilea, „montajul”, semnifică acel ansamblu de disponibilități care determină, ordonează și orientează condițiile interne, în vederea realizării activității ulterioare a persoanei. În concepția lui Uznadze, fenomenele de „frustrație” și „conflict” îndeplinesc un rol important,, acela de a facilita realizarea proceselor de „obiectivare”: obstacole, privațiunile și contrarierile întâlnite în calea reealizării disponibilităților de moment ale „activității” impun modificarea de către persoană a vechilor disponibilități, devenite inadecvate, reorientarea acstora în vederea depășirii
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
personalitatea sunt atitudinile omului. Sistemul de relații ale omului cu realitatea constituie personalitatea lui”. Fiind rezultatul experiențelor socisl-istorice și a celor individuale „atitudinile” se structurează, arată Miașiscev, într-un sistem ierarhizat: la nivel inferior „atitudinile emoționale”, pe care le implică „frustrația”, iar la nivel superior „atitudinile apreciative”, care subordonează celelalte aspecte ale personalității (atât însușirile caracteriale, cât și procesele cognitive și afectiv-voliționale, care depind de atitudinea persoanei față de conținutul lor obiectiv). De altfel, în concepția lui V.N. Miașiscev, ceea ce formează „axa
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
apărute în condițiile unui anumit model de interacțiune a subiectului cu lumea înconjurătoare, evoluează întotdeauna pe fondul funcțional-dinamic al unei anumite „stări”, și este determinat de „atitudinea” persoanei față de obiectul procesului (actului sau acțiunii respective). În această perspectivă, fenomenele de „frustrație” și „conflict” apar ca puternic determinate de factorii sociali, de experiențele personale achiziționate în condițiile vieții sociale. S.L. Rubinstein, aprofundând și mai mult ideea după care esența omului, a personalității o reprezintă „ansamblul relațiilor sociale”, aduce noi argumente în sprijinul
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
sine și față de semeni, și latura „efectorie”, reprezentată prin aptitudini sau capacități, care asigură succesul formelor de activitate social-utile. * * * Sintetizând, în finalul acestui capitol, considerațiile referitoare la felul în care diferiți psihologi privesc și interpretează fenomenul „conflictualității” și cel al „frustrației”,, reținem câteva direcții principale: Mai întâi linia „behavioristă”, fizicalistă, limitată la interpretări mecaniciste a relațiilor „stimul-reacție”; Interpretarea „biologistă”, care așază pe un prim plan motivația inconștientă, subestimând rolul „conștiinței” și al condițiilor social-istorice în edificarea „personalității”, în detreminarea fenomenelor psihice
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
cu ambianța socială și naurală, în procesul activității umane, neputând fi explicat decât pe baza acestor relații („organism-meediu”, „om-societate”, „subiectiv-obiectiv”) și a atitudinilor omului față de activitate, față de comunitatea în care trăiește, și față de sine însuți. Nu există, deci, fenomene de frustrație în sine, autonome, rupte de realitatea exterioară și de personalitatea umană. Explicarea „frustrației” doar prin relația lineară „S-R” sau numai prin formula R# f (S - I), adică numai prin individ, este insuficientădeoarece omul nu este numai „individ” ci, în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
pe baza acestor relații („organism-meediu”, „om-societate”, „subiectiv-obiectiv”) și a atitudinilor omului față de activitate, față de comunitatea în care trăiește, și față de sine însuți. Nu există, deci, fenomene de frustrație în sine, autonome, rupte de realitatea exterioară și de personalitatea umană. Explicarea „frustrației” doar prin relația lineară „S-R” sau numai prin formula R# f (S - I), adică numai prin individ, este insuficientădeoarece omul nu este numai „individ” ci, în primul rând, un „subiect”, un „personaj”, o „persoană”. „Personalitatea” desemnează întreaga ființă umană
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
apărută din unitatea biologică și realizată pe treapta psihică, superioară a dezvoltării, organizată pe un fundament superior, acela al conștiinței de sine și de altul, pe baza relațiilor sociale concrete”. (V. Pavelescu, „Invitație la cunpoașterea de sine”, p. 32). „Fenomenul frustrației” este determinat, așadar, de o constelație de variabile: situaționale, organismice, motivaționale, de învățare, socio-culturale etc. Înțelegerea și interpretarea științifică a acestui fenomen implică, prin urmare, considerarea lui ca un ansamblu unitar de „situații” și de „relații” sociale concrete, de „aspecte
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
trei niveluri la care se realizează adaptarea: „biofiziologic”, „psihologic” și „socio-cultural”. Cu cât organismul se află pe o traeptă mai înaltă de organizare, cu atât și posibilitățile lui de a se adapta sau integra vor fi mai mari, iar fenomenul frustrației va circumscrie elemente (structuri) tot mai diferite ca natură și grad de complexitate, ajungând să se ridice, în ultimă instanță, „pe un plan specific uman și social, cu înțeles de contardicție între a dori și a trebui, trebuință și normă
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
să se ridice, în ultimă instanță, „pe un plan specific uman și social, cu înțeles de contardicție între a dori și a trebui, trebuință și normă”. (V. Pavelescu) Pentru a se înțelege mai bine acest salt calitativ pe care „fenomenul frustrației” îl înregistrează în funcție de cele trei niveluri la care se realizează adaptarea, vom prezenta în continuare, în mod succint, principalele caracteristici ale acestor trei niveluri de adaptare. 1) La nivelul biofiziologic de adaptare, „fenomenul de frustrației” exprimă un conținut psihologic sărac
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
salt calitativ pe care „fenomenul frustrației” îl înregistrează în funcție de cele trei niveluri la care se realizează adaptarea, vom prezenta în continuare, în mod succint, principalele caracteristici ale acestor trei niveluri de adaptare. 1) La nivelul biofiziologic de adaptare, „fenomenul de frustrației” exprimă un conținut psihologic sărac și o funcție cu finalitate negativă. Astfel, sub raportul conținutului, el desemnează, la acest nivel, blocarea în primul rând a satisfacerii unor trebuințe biologice, semnifică dominarea stărilor și reacțiilor afective primare, precum și folosirea mecanismelor homeostatice
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
stărilor și reacțiilor afective primare, precum și folosirea mecanismelor homeostatice de adaptare. Sub raportul finalității, - deoarece la acest nivel predomină forma pasivă de adaptare, caracterizată prin păstrarea acelorași mijloace de adaptare (prin care se manifestă fenomenele de automatism rigid), - fenomenul de frustrație semnifică revenirea spre trecut, spre echilibru anterior. 2) Formele superioare de conduită, caracteristicile nivelului psihologic de integrare (adaptare), nu pot fi, însă, înțelese și explicate doar prin legea „automatismului”, prin ideea de autoreglare de „tip circular și staționar”. Ideile de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
plan calitativ, nu poate explica mecanismul adaptării active, potrivit căruia ființele vii își pot crea organe pentru funcții noi și pot interveni, chiar, în mod creator, - la o treaptă superioară de organizare, - pentru modificarea mediului, în vederea satisfacerii propriilor trebuințe. „Fenomenul frustrației” nu poate fi conceput, în lumea umană, în afara ideii de dezvoltare, perfecționare,, care pesupune capacitatea de acordare „creatoare”, de realizare treptată a unui proces de adaptare tot mai complex (sub forma unui proces dublu de „asimilare” și „acomodare” - J. Piaget
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
la cerințele lumii exterioare, desemnează, în opoziție cu idea de „homeostazie” 9care corespunde formei ciclice calitativ stațonare de interdependență între organism și mediu), un nou model, superior, de interdependență, sub formă de „spirală ascendentă”. La nivelul psihologic de interpretare, „fenomenul frustrației” se înscrie, așadar, în noi forme de interdependență a fenomenelor: fie aceea a „spiralei ascendente”, cu tendință de perfecționare, de ridicare a nivelului calitativ al psihicului, fie aceea a „spiralei regresive” în care, - așa cum precizează V. Pavelescu, - „sistemul dinamic se
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în sfârșit, de factori de ordin subiectiv, în acest ultim caz prezentând importanță întreaga personalitate a subiectului frustarnt (felul în care realizează conștientizarea situației, sensibilitatea, complexitatea motivației, sistemul de atitudini față de sine și față de ceilalți etc.). Angajarea, de exemplu, a „frustrației” pe traiectoria unei „spirale ascendente” - când contrarierea/blocarea unui obiectiv propus are menirea de a angaja întregul sistem psihic într-un proces ascendent de ridicare, prin salturi, pe o treaptă superioară de evoluție - depinde, desigur, de nivelul anterior de dezvoltare
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de sine”, un rol mai important al „inteligenței” (de conducere și control al conduitei), al „maturității” afective, axiologice etc. Alături de condițiile social-economice, culturalell și educative, un roll hotărâtor în dezvoltarea personalității și, implicit, în transformarea calitativă a conținutului „fenomenului de frustrație”, îl au la acest nivel, „procesul de conștientizare” (care determină, prin intermediul principiilor, aprecierile morale, și a sistemelor de referință pe care le presupune transformarea calitativă a propriilor trăiri psihice, subordonarea lor normelor de nivel superior), și sistemul „dominantelor” în jurul cărora
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a sistemelor de referință pe care le presupune transformarea calitativă a propriilor trăiri psihice, subordonarea lor normelor de nivel superior), și sistemul „dominantelor” în jurul cărora se organizează întreaga personalitate. Putem afirma, așadar, că la nivelul „socio-cultural” de adaptare, „fenomenul de frustrație” dobândește, ca toate celelalte fenomene psihice, maximum de complexitate psihologică: el se înscrie acum pe linia unei dinamici care exprimă posibilitatea adoptării de către persoana frustrată a unor modalități raționale de rezolvare a „situațiilor frustrante”, modalități menite să asigure o adaptare
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care exprimă posibilitatea adoptării de către persoana frustrată a unor modalități raționale de rezolvare a „situațiilor frustrante”, modalități menite să asigure o adaptare activă, creatoarae, printr-un proces dublu de „asimilare” și „acomodare” (de „feed-back”comunicațional între persoană și mediu). Fenomenul frustrației se exprimă, deci, la acest nivel, pe un plan psihologic nou, superior, ca act de conștientizare atât a importanței scopurilor și motivelor individuale, cât și a importanței aspirațiilor și trebuințelor societății și umanității. Altfel spus, „fenomenul frustrației” ajunge să desemneze
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
și mediu). Fenomenul frustrației se exprimă, deci, la acest nivel, pe un plan psihologic nou, superior, ca act de conștientizare atât a importanței scopurilor și motivelor individuale, cât și a importanței aspirațiilor și trebuințelor societății și umanității. Altfel spus, „fenomenul frustrației” ajunge să desemneze, acum, acel „raport social și conștient”, de care vorbea V. Pavelescu, între „ceea ce ni se cuvine” și „ceea ce datorăm noi”, adică între „drepturi” și „obligații”. Acțiunea de revendicare, adoptată de cel acre se simte deposedat de un
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în modul de interpretare a realitătii, determină tipul de răspuns la „frustrare”, respectiv carcterul organizat sau dezorganizat al comportamentului, precum și semnificația de frustrant a evenimentului contrariant, apărut la un moment dat. De aici rezultă difificultatea realizării unei clasificări a „surselor frustrațiilor”. Majoritatea clasificărilor efectuate grupează „evenimentele frustrante” în două mari categorii: cele care aparțin „frustrației primare”, care presupune absența obiectului necesar satisfacerii unor trebuințe primare, biologice, și cele care aparțin „frustrației secundare”, care implică existența unui obstacol în calea tendințelor secundare
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
organizat sau dezorganizat al comportamentului, precum și semnificația de frustrant a evenimentului contrariant, apărut la un moment dat. De aici rezultă difificultatea realizării unei clasificări a „surselor frustrațiilor”. Majoritatea clasificărilor efectuate grupează „evenimentele frustrante” în două mari categorii: cele care aparțin „frustrației primare”, care presupune absența obiectului necesar satisfacerii unor trebuințe primare, biologice, și cele care aparțin „frustrației secundare”, care implică existența unui obstacol în calea tendințelor secundare, de natură spirituală. În legătură cu „obstacolele” (constrangerile), psihologii au arătat că acestea pot fi de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
dat. De aici rezultă difificultatea realizării unei clasificări a „surselor frustrațiilor”. Majoritatea clasificărilor efectuate grupează „evenimentele frustrante” în două mari categorii: cele care aparțin „frustrației primare”, care presupune absența obiectului necesar satisfacerii unor trebuințe primare, biologice, și cele care aparțin „frustrației secundare”, care implică existența unui obstacol în calea tendințelor secundare, de natură spirituală. În legătură cu „obstacolele” (constrangerile), psihologii au arătat că acestea pot fi de origine internă, atunci când ele semnifică un obstacol aparținând mediului intern al individiului, și de origine externă
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
menționate, pot fi obținute următoarele tipuri de frustrare: a) frustrări exterioare-pasive: la animal ele desemnează obstacolul fizic (ex. grilajul care-l separă de hrana pe care o dorește); la om aceată frustrare constituie o trăire difuză, neconturată, a „stării de frustrației” și se realizează, adesea, prin absența mijlocului necesar satisfacerii „trebuinței”; b) frustrări exterioare-activ: de exemplu, când șoarecele flămând, pentru a obține hrana, trebuie să parcurgă o suprafață metalică electrificată sau, în cazul omului, când vindecarea bolnavului nu se poate obține
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]