663 matches
-
să facem țestoasa cu o baracă... ăă... de fapt cu două... vârâte una sub alta. Își lipește palmele. — Uite-așa. Pe roate. Doar capul berbecelui ieșea afară. Vrei să spui că pentru tine țestoasa este doar o mașină de război? hohotește evreul. Deschide ochii și-i zâmbește îngăduitor, ca unui copil. Ia uită te! exclamă Pusio. S-a ridicat din nou. — Doi războinici s-au cățărat pe partea de jos a țestoasei! — O unitate militară în atac ia forma asta, replică
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
în negru din cap până-n picioare, și-și fac răni la brațe și la șale cu o secure, ca să ofere prinos zeiței sângele lor. Geme înăbușit. Cum să-i considere altfel decât țăcăniți? — Io mi-s ateu de felul meu, hohotește tare un gladiator, așa că m-am pus sub protecția pizdei. Rufus întoarce iute capul spre namila neagră de lângă el. Doar albul dinților contrastează puternic cu pielea întunecată, în rest e tot numai smoală. Privirea îi alunecă în jos spre șira
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
nu, surâde bătrânul senator. Îi face tânărului cu ochiul și-i aplică o palmă zdravănă pe umăr. N-ai apărut tu în fruntea unei armate de foști sclavi, obiș nuiți doar să stingă incendii și să înăbușe mișcările la Roma? Hohotește cu gura până la urechi: — Halal soldați! Antrenați, disciplinați și cu experiență! Velleius tace prudent, Nero însă replică iute: — Sclavii au fost înrolați din lipsă de cetățeni tineri. Dar în sinea sa își înghite cu greu nemulțumirea. Mare pros tie, aceste
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
regele Herodes al Iudeii... Îl vede pe roman mușcându-și buzele vădit descumpănit. Con tinuă: — Aici, la Roma, este instructor la școala de gladiatori condusă de Vittelius și Curtius Atticus... Pe neașteptate, ochii i se umplu de lacrimi: — Adică era... Hohotește cu palma peste față: — Nu cred că mai e în viață... Romanul îl apucă iute de braț: — Fii bărbat, ce naiba! Nu i s-a întâmplat nimic. Repetă, încercând să sune convingător: — Nu avea ce să i se întâmple... Doar dacă
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
ochii mari la el. Nero încearcă cu greu să ră mână serios: — Probabil că dacă ar avea gură, i-ar zice: „Bine mă, boule, de ce trebuie să devin eu jertfă expiatoare și să dau spatele meu victimă prostiei tale?“ Tânărul hohotește înăbușit, însă râsul îi sună fals. De undeva din apropiere vine un murmur nedeslușit: — E un avertisment... Avertismentele vin întotdeauna neinvitate, suspină Tiberius. Își impune să fie calm și să judece rațional. Cine mai știe astăzi ce constituie un avertisment
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
ciudat, cu o singură prietenă care nu e acasă, și sunt complet singură. Nu mă pot abține, nu-mi pot opri lacrimile, care încep să mi se rostogolească în jos pe obraji: în câteva secunde trag adânc aer în piept, hohotind ca un bebeluș. Îmi trag genunchi la piept și-i legăn cu mâinile, plângând ca și cum inima mi-ar sta să se frângă. Oprește-te, încerc eu să-mi spun. Nu merită, dar tocmai când mă gândesc la asta, îmi dau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
Acum tot ce trebuia Harry să facă era să le ofere consolidări pozitive Încurajând orice intenție de comportament social care ar putea decurge din acest răspuns al lor și să o țină tot așa. Când cei doi se opriră din hohotit, Harry dădu din cap și arătă spre șosea. — Cretinii au luat-o Într-acolo. Eu, aici. Dădu din cap dezaprobator. Au plecat și m-au lăsat aici. Cu voi doi, boilor, adăugă În sinea lui. Peste cinci minute, Harry mergea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
pe pământ aveau lingurițe în gură. Se pare că cineva le pusese lingurițele ca să nu-și înghită limba. Încă vreo șase conductori stăteau lângă stratul cu flori, își țineau capetele în mâini și plângeau. Când am urcat scările, o fată hohotea pur și simplu. Am agățat un impiegat și l-am întrebat: — Pot să vă ajut cu ceva? Am lucrat pentru JR. Sunt obișnuită cu situațiile de urgență. Avea o privire rătăcită și n-a putut să spună decât: „Vă implor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
În serile lungi de iarnă Mașa le cunoștea și acum pe dinafară. Când tatăl ei se apuca de citit, de treburile gospodărești se ocupa Fevronia: ea deszăpezea poteca până la fântână, tăia lemne și dădea tain la animale, iar Nicanor citea, hohotind ca un nebun. Babulea stătea și ea ciuntită pe cuptor, ascultându-l ca vrăjită și bodogănind din timp În timp: „S-au Înmulțit buchile ca păduchile.Nu le mai suci copiilor capul cu povești, mai bine du-te și rânește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
copac prins de furtună, Ippolit. Ippolit Își desfăcu brațele și se porni pe râs. Dând bici cailor, tatăl Mașei vru să-i Înapoieze darul. Era Însă prea târziu: În mâinile sale lipia se transformase Într-o baligă de vacă. Ippolit hohotea, arătându-l cu degetul prin viscol. Nicanor Își biciuia caii, dar sania nu se mișca din loc. Din gura lui Subotin ieșea o limbă lungă, roșie, ce i se Încolăcea acum pe gât. Deodată, caii se porniră În galop și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
Nu de oameni cu compasiune. Nu ușor de mulțumit. Cu nasul pe sus. Desigur toate acestea, pentru Sammler, se schimbaseră considerabil În ultimii treizeci de ani. Dar apoi Walter Bruch cu degetele lui bătrâne de puști stătea În camera lui hohotind, după ce se pârâse singur. Și când nu era nimic de spus? Întotdeauna era câte ceva. Bruch povestea cum Își cumpăra jucării. La F.A.O Schwarz sau la magazine de antichități cumpăra maimuțe cu cheiță care se pieptănau În oglindă, băteau cimbale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
foarte serios. Înțelegi cât de serios? — Da. Oh, da. Nu, Sheba, vreau să spun că e ceva pentru care ai putea să faci pușcărie. — Știu. A părut speriată o clipă, apoi a râs. Nu prea semăna cu râsul ei obișnuit, hohotea ciudat, isteric. — Pentru numele lui Dumnezeu, Sheba, am zis eu. Adică, el e... Nu trebuie s-o spun. E un băiețel. — Ei, nu pe de-a-întregul. Adică, sigur, nu e bărbat, evident. Dar e în tranziție, cred că se poate spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
erau făcuți bucățele sau mureau înecați în apă stătătoare. Deja în 1986, toți somonii Coho care se aflau în migrație prin coridorul râului Snake dispăruseră. Cândva, toate datele astea triste ar fi făcut-o pe Alice să fugă în cameră hohotind de plâns; poate că problema era nu că plângea prea mult, ci că nu mai simțea nevoia să plângă. Ea fusese pe moarte, asta era ceea ce voia Alice să spună. Și încercase să se salveze. Cincizeci la sută din prețul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
străvechi, căci albul este culoarea oaselor și albă e cea care duce cu sine trupul... Trupul, nu și sufletul. Sufletul nu moare. — Velunda... Velunda întredeschise ochii limpezi. Privirea ei părea că vine de foarte departe. — Tu nu poți să mori, hohoti Valerius. Nu tu. Privi în jur, disperat, invocând puterile divine să o vindece, să-i redea viața... Ea era femeia pe care o iubea. Numai o zeitate putea să o vindece; el nu avea ce să facă, era neputincios în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-i redea viața... Ea era femeia pe care o iubea. Numai o zeitate putea să o vindece; el nu avea ce să facă, era neputincios în fața acelor răni. — Ce s-a întâmplat? Ce ți-au făcut? Cine te-a rănit? Hohotea, examinând în grabă rănile, una după alta. Ce importanță mai avea să știe ce se întâmplase, dacă acum cerul însuși îi spunea că Velunda era la un pas de moarte? — Nu mă lăsa! Cum am să trăiesc fără tine? În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe buzele lui Valerius; atingerea ei era înghețată. — Taci... Nu întreba nimic. — Nu muri, o imploră Valerius. Îmi vei îngropa cenușa acolo unde m-am născut. Acolo vor trebui să te găsească atunci când... Suspină, apoi tăcu. — Cine te-a înjunghiat? hohoti Valerius, și în clipa aceea îl văzu, ca prin vis, pe Vitellius șezând în taverna întunecată, în fața lui Ausper. Vitellius, care voia să-și afle destinul și hotărâse s-o întrebe pe Velunda. — Vitellius... te-a înjunghiat? — Asta va fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în fața templului lui Apollo. Un vânt rece bătea pe Palatinus, iar pe cer treceau nori întunecați, ca niște prevestiri rele. Vitellius se înfofoli mai bine în mantia de blană. Urcă șchiopătând treptele templului, unde îl aștepta Flavius Sabinus. Se sprijini hohotind de umărul prefectului Romei și îi făcu semn lui Listarius, care ducea coșul cu merinde, să se apropie. — Liniștește-te... Sabinus se îndepărtă de el. Vitellius se sprijini atunci de o coloană a templului. Lacrimile îi brăzdau obrajii grași, plini
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care îi ajuta să învingă în arenă. Printre ei se afla și Valerius. 43 — Ausper! continua să strige Vitellius. Glasul său răsuna în încăperile și pe coridoarele palatului pustiu. — Unde ești? Ausper, te rog! Alerga șchiopătând încoace și-ncolo. — Ausper! hohotea. — S-a dus, zise Listarius, care îl urma pe bărbatul acela uriaș, care crezuse că are Imperiul la picioare. În timp ce mergea în spatele lui, Listarius se gândea la tatăl său, pe care, cu ani în urmă, Vitellius îl ucisese - deși era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
veci șansa la iubire. Of, și se gândea din nou la băiatul Hungry Hop, care ar fi putut, dacă ea ar fi arătat ca de obicei, să aibă în viața ei un rol care să nu se rezume la înghețată. Hohotea și tot hohotea, iar sunetele cele sfredelitoare și pline de jale se înălțară printre frunze până la Sampath, ridicând părul pe el. Jos, gura lui Ammaji se deschise pentru un căscat deosebit de sonor, numai pentru ca proteza să-i cadă din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
iubire. Of, și se gândea din nou la băiatul Hungry Hop, care ar fi putut, dacă ea ar fi arătat ca de obicei, să aibă în viața ei un rol care să nu se rezume la înghețată. Hohotea și tot hohotea, iar sunetele cele sfredelitoare și pline de jale se înălțară printre frunze până la Sampath, ridicând părul pe el. Jos, gura lui Ammaji se deschise pentru un căscat deosebit de sonor, numai pentru ca proteza să-i cadă din nou - de data aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
peste turnuri depărtate, Ninge cu nimic în noaptea vastă, ning bancnote - Numai vântul singur plânge alte note... Umbra mea se adîncește-n cartiere democrate. Ninge grandios în orașul vast cum nu mai este, Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe când vântul hohotește-n bulevarde glaciale... - Dar cine poate să explice această tristă poveste ? Note de toamnă Toamna-n grădină și-acordă vioara, Strada-i pustie... Orașul e plin de hambare, - De pînea cea nouă duduie moara. O frunză s-a lăsat pe-
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
bocet mortuar. Auzi, cum muzica răsună clar În parcul falnic, antic, și solemn - Din instrumente jalnice, de lemn, La geamuri, toamna cântă funerar. Acum, suspină valsul, și mai rar, O, lasă-mă acum să te cuprind... - Hai, să valsăm, iubito, hohotind, După al toamnei bocet mortuar. Nocturnă O, nu mai cânta, harmonie pribeagă Că plâng, și nu știu unde să mă duc, În toamna care plânge pe-o veche modestie, Cu ploaia care curge în mahalaua bleagă, În noaptea asta-n care am
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
către lucrurile clare, întrebase, De ce de două ori?, la care domnul Vânător replicase cu disprețul ușor dat de secolele sale de bună educație: — O dată ca să vezi dacă-ți place. De două ori ca să vezi dac-ai avut dreptate. Ha-ha! a hohotit ursul. Șmechere de două ori! Răcnetul său eclipsase de-a binelea rictusul elegant al Vânătorului. Ursul se numea Peckenpaw. Cei din K îl știau drept „Cale-Bătută“ Peckenpaw. Spunea povești pe care nimeni nu le punea la îndoială: era prea masiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
de votcă înapoi. Poate și vreo bucățică din tortul de azi-noapte. Am ridicat neputincios din umeri și i-am făcut semn Anei: „Asta-i! Mă... Ce vrei să fac?“. Am ieșit în ritmul sincopat al șuturilor stomacului. Lupta începuse. Venea hohotind metafizica. O știam prea bine. Singura, nemiloasa, perfida lege a luptei era să nu-mi treacă prin cap un singur cuvânt: vomă. În rest, puteam să mă gândesc la orice, până și la mizera mea leafă, și victoria era a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Canapele și o măsuță chiar, într-un interior de reclamă auto. Nedumerit priveam când spre popă, când spre blondă, „Ketty“, surâse ea, când la decorul din mașină. — Stai s-o trag colea, la ăsta rustic’ și te dezmeticesc mintenaș, a hohotit popa. Am intrat în restaurantul rustic de la cealaltă intersecție. Pe vremuri fusese acolo o grădină, tot „Trocadero“, apoi un bufet popular, iar după ce afacerile luaseră avânt, îl transformaseră într-un fel de local cu circuit închis, decorat rustic. Nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]