1,472 matches
-
def.), au fost descoperite arme și unelte din silex (cuțite, dăltițe, răzuitoare ), dovezi care atestă existența unei culturi de tip gravettian (def.). Cea mai veche mențiune documentară cu referire directă la o așezare în această regiune, se găsește într-un hrisov a lui Ștefan cel Mare datat din 13 februarie 1458. În secolul al XV-lea acest domeniu situat la granița cu Transilvania era pe de-antregul domnesc. Procesul lent de populare al așezărilor de pe valea Bistricioarei a fost unul dependent de
Comuna Grințieș, Neamț () [Corola-website/Science/301638_a_302967]
-
de Chișinău, în ținutul deluros împădurit care purta odată numele de Codrii Lăpușnei. Considerata de mulți istorici, ultimul bastion al arhitecturii voievodale din Republica Moldova, aparținând spațiului cultural românesc. Prima mențiune documentară a Căprianei este cea din 1420, când într-un hrisov al vremii mănăstirea este menționată într-un act de stabilire a hotarelor unui boier. O a doua și mult mai importantă mențiune documentară datează din 1429 un uric prin care Căpriana primește statutul de mănăstire domnească din partea domnului Alexandru cel
Mănăstirea Căpriana () [Corola-website/Science/308078_a_309407]
-
regele Salomon al Bretaniei atacându-i pe frații Udo, Berengar și Waldo. Regele Carol, pentru a menține pacea, a revenit asupra măsurilor anterioare și a acordat conducerea campaniei antivikinge lui Gauzfrid, conte de Mâine și membru al familiei Rorgonizilor. Un hrisov din 879 îl menționează pe Udo și pe frații săi că participând la întemeierea colegiului din Gemünden. Evident, moartea regelui Ludovic din Francia răsăriteana din 876 le permisese să revină la curtea lui Carloman. Udo a avut un fiu, Conrad
Udo de Neustria () [Corola-website/Science/328522_a_329851]
-
mare de maici. Călugărițele viețuitoare în jurul bisericii, cu metanie la Mănăstirea Văratec din Ținutul Neamțului, au denumit această biserică „Mitocul Maicilor”. Maicile au locuit aici o perioadă scurtă, ele fiind mutate de către domnitorul Alexandru Moruzi (1792, 1802-1806, 1807), printr-un hrisov din 1 septembrie 1803, la Mănăstirea Agapia (din Ținutul Neamțului), iar chiliile au rămas ca metoace în stăpânirea mănăstirilor de la Agapia și de la Văratec. În decizia de mutare, domnitorul a justificat că chiliile din centrul Iașului nu reprezintă un loc
Biserica Mitocul Maicilor din Iași () [Corola-website/Science/317943_a_319272]
-
1668 cu "Safta Costachi", fiica boierului Apostol Costachi. Din această căsătorie au rezultat șase copii: un băiat, Dimitrie (Dumitrșcu) Racoviță și 5 fete - Anastasia, Tofana, Ecaterina, Maria și Elena. Documentele vremii îl menționează destul de des pe Ion Roacoviță. Astfel, în hrisovul din 9 martie 1667 de împărțire a moștenirii socrului său este menționat între moștenitori "„...Ion Racoviță ginerele Tomei Vornicul cu giupâneasa dumisali Nastasia...”". Averea moștenită era una semnificativă "„În partea dumisali lui Ion Răcoviță Păharnicul și giupânesii dumisali Nastasiei s-
Ion Racoviță (caimacam) () [Corola-website/Science/331915_a_333244]
-
și mori la Dorohoiu și Bălteni, sat întreg la Vasluiu, și Clocușna, sat întreg la Hotin, și Hulubeștii, sat întreg la Tecuciu, și Păuceștii, sat întreg la Iași ...”" și încă alte 15-20 de sate, vii și păduri. Într-un alt hrisov din 3 decembrie 1669 este menționat "„Ion Racoviță, Mare Comis”", prima atestare de deținere a unei poziții de „boier velit” În aceeași poziție este menționat și în zapisul din 13 august 1673: "„Ion Racoviță, comis, a primit în dar un
Ion Racoviță (caimacam) () [Corola-website/Science/331915_a_333244]
-
a ocupat funcția de Mare Vornic, în această calitate fiind numit de turci caimacam al Moldovei, în urma mazilirii neașteptate a lui Dumitrașcu Cantacuzino, în luna mai 1685. Moare la o dată necunoscută anterioară datei de 2 noiembrie 1688 când este scris hrisovul prin se împarte averea rămasă în urma morții lui între moștenitori.
Ion Racoviță (caimacam) () [Corola-website/Science/331915_a_333244]
-
Bisericani. Daniile făcute de domnitorii Moldovei acestor mănăstiri au transformat zona dontre Piatra-Neamț-Bicaz-Ceahlău în proprietate mănăstirească. Primul sat al comunei Tașca atestat documentar este satul Neagra (Chișirig), care a fost la început un cătun menționat pentru prima dată într-un hrisov din 12 august 1611, și aparținea satului Bicaz format pe moșia mănăstirii Bistrița. Comuna Tașca nu exista la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul ei actual, inclus în comuna Bicaz din plasa Piatra-Muntele a județului Neamț, existând satele Crasna
Comuna Tașca, Neamț () [Corola-website/Science/301684_a_303013]
-
de 12 septembrie 1815 de către episcopul Vasile Moga, ajutat de un sobor de protopopi, preoți și diaconi, în număr de 14 persoane. Date despre zidirea și sfințirea bisericii se găsesc în însemnările preotului Vasile Papp de la Stează din Rășinari. În hrisovul „"Non Unitum Resinariensem De Stiaze"”, întocmit de Vasile Papp, găsit în anul 1951 în globul crucii de pe turnul bisericii scrie: Biserica este construită în formă de bazilică, cu două abside laterale semirotunde, altar semirotund și cu clopotniță pătrată deasupra tinzii
Rășinari, Sibiu () [Corola-website/Science/299539_a_300868]
-
din Brănești", stă scris că pe dealul Vîlcana, boierul Vâlcu din Orbeasca și feciorii lui vor să zidească o "mănăstire". Într-o carte de întărire a lui Șerban Cantacuzino Voievod, din 1687, se spune însă, "schitul" de la Vîlcana, iar în hrisoavele domnești de acordare de milă, începând cu cel din 1693, "mănăstioara" dar, mai departe predomină numele de schit. Ctitorul acestui schit este Bunea Gradișteanu, care fugind de frica turcilor veniți să-l ajute pe Constantin Basarab, varul lui Matei Basarab
Comuna Brănești, Dâmbovița () [Corola-website/Science/301155_a_302484]
-
nu numai întregul său inventar ce și încă un loc de o mare valoare istorică și culturală din patrimoniul românesc, înainte de a fi documentat și pus în valoare de cercetarea românească. Puținele imagini păstrate se datorează cercetătoarei Ioana Cristache-Panait. Un Hrisov emis de Alexandru Voievod, domn a toată Țara Valahiei, din 29 octombrie 1626, amintește de un zapis din zilele lui Gavril Voievod, în care apare martor pentru moșiile din Izvor și Amărăști un călugăr din Mitrofani. Acest lucru demonstrează faptul
Biserica de lemn din Mitrofani-Schit () [Corola-website/Science/317776_a_319105]
-
și economiei moldovenești. Regăsim argumentul, accentuat, la B. P. Hasdeu: "Cată să observăm că armenii știau a se arăta în împrejurările cele mai momentoase destul de buni patrioți români spre a fi meritat cu totul dreptul unei asemenea distincțiuni". Printr-un hrisov datat 30 iulie 1401, Alexandru cel Bun a încuviințat înscăunarea unui episcop armean în Suceava, capitala principatului său, ceea ce dă dovada existenței unei mai vechi și bine orgaizate colonii de credincioși armeni. Documentul, semnalat încă în 1842 de un istoric
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
Voevod și credința fratelui Domniei mele, a lui Bogdan, și credința tuturor boerilor moldoveni și mici și mari. Și s-a scris la Suceava sub pecedea noastră în anul 6909, iulie în 30, cu mîna lui Bratei.“" Printr-un alt hrisov, din 8 octombrie 1407, Alexandru cel Bun a chemat negustori armeni din Polonia, pentru a contribui la prosperitatea orașelor moldovenești, promițându-le scutirea de taxe vamale și de biruri. Astfel s-au așezat 700 de familii la Suceava și numeroase
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
la 7 aprilie 1742, de cai și de olac: ""Nici de pe la odăile lor, nici din oile lor de la conace nime să nu le ia, nici oi, nici cai"". Alexandru Mavrocordat, la rândul său, a dat la 9 martie 1784 un hrisov de favorizare a comercianților armeni de cetățenie austriacă care făceau negoț cu vitele, în fapt reînnoirea unui alt hrisov, iscălit de unchiul principelui, Ioan Nicolae Mavrocordat. Erau întărite, astfel, vechile privilegii și adăugate altele, printre care interdicția ca localnicii să
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
nime să nu le ia, nici oi, nici cai"". Alexandru Mavrocordat, la rândul său, a dat la 9 martie 1784 un hrisov de favorizare a comercianților armeni de cetățenie austriacă care făceau negoț cu vitele, în fapt reînnoirea unui alt hrisov, iscălit de unchiul principelui, Ioan Nicolae Mavrocordat. Erau întărite, astfel, vechile privilegii și adăugate altele, printre care interdicția ca localnicii să perceapă armenilor chirii prea mari pentru pășunat sau să le producă alte neplăceri, iar ispravnicilor li se lua dreptul
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
care la începutul sec. XIII a încheiat o alianță militară cu Armenia Ciliciană, și Béla IV, care în 1243 le-a confirmat privilegiile, armenii posedau în Transilvania mănăstiri și teritorii proprii, consemnate ca atare (Monasterium Armenorum, Terra Armenorum) într-un hrisov din 1281 al lui Ladislau IV, care a donat aceste proprietăți Congregației Augustinilor, probabil ca urmare a scăderii numărului armenilor. Două sigilii găsite la Tălmaci, lîngă Sibiu, unul cu o inscripție din 1343, "Martini Episcopi Armenorum de Tolmachy" (despre care
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
măcelului turcesc din 13 noiembrie 1593, pe podul Tîrgului de Afară (Calea Moșilor), au fost uciși, printre alții, cîțiva evrei și armeni, iar într-o năvălire a bandelor otomane, din 1769, a fost jefuită și biserica armenească. În orice caz, hrisovul lui Mihai Racoviță din 15 februarie 1742 îngăduia armenilor din București să-și clădească o biserică pe strada Săpunarilor. Același domnitor poruncea la 11 februarie 1743: "Tuturor armenilor cîți sunt așezători aici în orașul Domniei mele în București, și cîți
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
emigrat în Transilvania, unde armenii aveau o situație foarte bună. În alte localități din Țara Românească, negustorii armeni nu aveau dreptul să deschidă prăvălii decît dacă plăteau bir la vistieria domnească sau la compania negustorilor locali. Așa prevedea, de exemplu, hrisovul domnesc din august 1803 pentru armenii și evreii din Rîmnicu-Vîlcea, dar și pentru "neguțătorii creștini cari nu vor fi cu bir la această companie". O dispoziție similară găsim în hrisovul din 29 februarie 1804, adresat companiei orșaului Craiova și în
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
domnească sau la compania negustorilor locali. Așa prevedea, de exemplu, hrisovul domnesc din august 1803 pentru armenii și evreii din Rîmnicu-Vîlcea, dar și pentru "neguțătorii creștini cari nu vor fi cu bir la această companie". O dispoziție similară găsim în hrisovul din 29 februarie 1804, adresat companiei orșaului Craiova și în care neguțătorii creștini, inclusiv armenii, erau acceptați doar dacă erau “pămînteni”, iar dintre străini, numai cei care făceau comerț cu ridicata. Pe lîngă aceste orașe, armenii din provinciile sudice ale
Armenii din România () [Corola-website/Science/304593_a_305922]
-
anume Ivan Damianovici și dăruită mănăstirii ctitorite de Ștefan cel Mare. La data de 27 aprilie 1503, după cum precizează pisania aflată pe zidul bisericii, s-a început construirea bisericii Mănăstirii Dobrovăț, ctitorită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504). Printr-un hrisov din 6 octombrie 1503, voievodul a înzestrat cu cinci sate mănăstirea care era păstorită pe atunci de părintele Pahomie. Pe peretele vestic al pridvorului, în dreapta ușii de intrare în biserică, a fost pusă o pisanie în limba slavonă cu următorul
Mănăstirea Dobrovăț () [Corola-website/Science/309112_a_310441]
-
se vorbește despre un uric ce l-a avut Magda, fata lui Drulea spătar, de la Ștefan Voievod. La început satul purta denumirea de Drulești. Documentele vremii atestează existența în spațiul românesc încă a unei localități cu denumirea Drulești. într-un hrisov, emis de cancelaria domnească a lui Ștefan Tomsa, este menționat „lonasco din Drulești, o așezare din ținutul Roman. Deși săpăturile arheologice realizate la Durlești atestează existența în primele secole ale mileniului II al erei noastre, adică după Hristos, a unor
Durlești () [Corola-website/Science/305101_a_306430]
-
lui Mihai Racoviță, în anul 1473. Din păcate aceste documente lipsesc și urmează poate a fi găsite. Totuși cel mai vechi document găsit cu prima atestare incotestabila a Durleștilor datează din 1 iunie 1656, data indicată pe un uric (sau hrisov) domnesc, emis de domnul Moldovei Gheorghe Ștefan, întărind lui Onofrei și lonascu Bucșan mai multe cumpărături din satul Durlești. Biserică Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil a fost construită în anul 1783. Din 1861 în Durlesti funcționează o școală parohială bisericească
Durlești () [Corola-website/Science/305101_a_306430]
-
Căprăreața" din Carpații Meridionali al căror înălțimi se pierd în dealuri împădurite. Aceasta face ca iernile să fie blânde și verile răcoroase. Vechimea orașului se identifică cu existența descoperii izvoarelor. Apele minerale de la Olănești sunt menționate "prima dată" într-un hrisov din 1760 și sunt numite "ape tămăduitoare", acestea aflându-se pe moșia clucerului "Toma Olănescu" care construiește primele "camere de băi". De aici și numele de "". Conducătorul revoluției din 1821, Tudor Vladimirescu, se retrăgea aici, pe moșia Olăneștilor, cu un
Băile Olănești () [Corola-website/Science/297213_a_298542]
-
fragmente de ceramică veche și alte obiecte care au aparținut unei importante asezări omenești existentă înca din prima perioadă a epocii fierului. Într-un strat suprapus a fost descoperită o altă așezare, mai nouă, din secolul al X-lea. Prin hrisovul din 14 februarie 1587, Mihnea Turcitu voievodul Țării Românești dăruiește mănăstirii Sfânta Troiță jumătate din satul Islazul, jumătate din satul Hodopeni (azi Otopeni) cu mori și țigani, toate dăruite de Dobromir ban, jupânița Vilaia și fiul lor Mihai postelnicul. La
Otopeni () [Corola-website/Science/297075_a_298404]
-
Athanaric, și se crede că piesele erau utilizate în ceremoniale religioase, aurul fiind identificat ca fiind extras în zona munților Ural și deci datează dinaintea migrației goților către Europa. Originile satului Pietroasele datează din 10 februarie 1494, când într-un hrisov al lui Vlad al IV-lea Călugărul, se acorda unor slujitori ai voievodului drept de proprietate asupra unei moșii în zona satului Bădeni. Pe aceste moșii, împărțite la început între una moșnenească (la vest) și alta aparținând boierilor (la est
Comuna Pietroasele, Buzău () [Corola-website/Science/310275_a_311604]