KorAP: Find »[drukola/base=idealitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...13 14 15 ...20 >

489 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921

și să pipăim această operă a fantaziei manifestată în carne și sânge. Cum se ajunge asta însă? Numai dând artistul aceleași drepturi atât idealităței cât și naturalităței (Naturwahrheit) și numai manifestând în reprezintațiunea sa o pătrundere neprecurmată a părților amîndorora. Idealitatea imprimă reprezintațiunei sigiliul universalităței și a semnificărei. Prin ea ne ridicăm asupra sferei unei opere curat naturale. Fiecare caracter poetic e, în modul individual al manifestațiunei sale, în traiul său, totodată și reprezintante a unei direcțiuui universale. El ne descopere

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
totodată individuală, care [să] fie pătrunsă de viață. Din această lege de reprezintațiune dramatică rezultă pozițiunea și problema actorului față cu diferitele caractere dramatice. Ba e triplă. Dacă actorul are de-a reprezinta un caracter în cari se pătrund reciproc idealitatea și viața individuală, atunci are de-a renaște acest tip creatorice în spiritul său astfel precum a fost conceput. Tema sa este atuncea de-a căuta să ajungă intențiunile poetului în tot coprinsul lor și de-a deveni interpretul său

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
sustrase caracterului rădăcinele din cari-și trage el nutrimentul pentru esistența sa în parte (particulară), corpul eteric e prea ușure și liber și nu ne ascunde neci o trăsură mai precisă, neci o comembrare mai solidă. În caractere cu o idealitate a cugetului atât de predomnitoare, care n-au reușit de-a deveni oameni (... ), apare așadar personalitatea ce-a devenit purtătorul lui mai mult un vas în care e prins acest patos de gândire, ca un corp propriu aparținând din necesse

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
Drept esemplu am cam aminti aicea pintre figurele clasice pe Nathau înțeleptul, pe marchizul Posa, Max Piccolomini și Thecla, în genere multe (manche) din caracterele lui Schiller. În cele numite predomnește patosul gîndirei și a reflecțiunei, în genere elementul unei idealități abstracte oarecare. Spre reprezintarea lor s-ar părea suficiente numitele calități: avântul retoric și cultura minței. Ele și dezleagă oarecum problema pre atâta pre cât urmăresc (nachkommen) puterea creatoare poetică. Un actor însă cu adevărat genial va merge într-atîta asupra

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
noi se ridică antiteza ei, din care rezultă a treia proporțiune a actorulai față cu caracterele dramatice. Reversul tipurilor ideale formate pe conta sau cu subordinarea vieței individuale ne prezintă figurele acelea în cari individualul a nimicit și a mistuit idealitatea și generalitatea, astfel încît ele în aparițiunea lor nu satisfac totodată și natura noastră ideală. Pe când cele dentîi sau se pierd în universalitatea reflecțiunei și a retoricei, sau înceată chiar de-a esista ca oameni vii, cele din urmă sau

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
prin caracterul care ni se pune orcînd înainte. Greutatea însă totodată și creatoria artistului stă într-aceea ca să nu șteargă adevărul natural (natura) prin astfel de înnobilare a caracteralui și să (formeze) producă o creatură ermafrodită, care să plutească drept idealitate și realitate, necapabilă de-a se naște într-adevăr pentru că e respinsă cu-aceeași tărie de amândouă aceste lumi. Artiști mari, apți cu deosebire spre reprezintarea personalităților nobile, au dovedit și prin faptă ceea ce-am dezvoltat noi, precum ni

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
o bară mai neînvinsă la (profesarea) esecuțiunea artei noastre. Dacă reprezintațiunea dramatică se-ntemeiază pe pătrunderea idealităței și al adevărului natural, atuncea trebuie să fi satisfăcut natura și această pretențiune atâta cât fizionomia reprezintatorului să nu contrazică absolut espresiunei de idealitate. Ce cerc mic de figuri îi va rămânea actorului a cărui fizionomie [e] (inacce[sibilă]) neprimitoare pentru espresiunea spirituală și cât [de] rar îl mână un talent specific tocmai la reprezintarea unor astfel de tipuri, la cari să poată întrebuința

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
cari invită mai cu deosebire la cultură și aduc aminte meminamente că aceste grații naturale trebuiesc cultivate. Noi facem însă distincțiune între acest ton nobil sau ordinar din natură, în care se reprezintă involuntariu (naive) simpatia sau antipatia față cu idealitatea, și între accentul ordinar care e productul unui simț nenobil, brut și a unei relațiuni intime cu pasiunile și poftele (josoritoare) înjosite. Accentul ordinar ca și fizionomia ce rezultă dintr-o asemenea viață are o însămnătate etică și nu ne

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
e mai puțin specific otărîtă și totodată și mai volubilă cu atâta corespunde mai mult chemărei sale. Bălănescu C. {EminescuOpXIV 257} lor. Espresiunea specială însă a unei localități, care rămâne în urma espresiunei spirituale a naționalităței, stă în contrazicere evidentă cu idealitatea. Dialectul însă esprimă (ținoarea) fondul ideal a unei națiuni, care se-ndreaptă cătră colectivul spiritelor culte, într-un mod propriu numai unei localități, mod care nu a fost primit în cercul espresiunei devenite (generală) universală. Dialectul ni arată dar opul

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
ei să nu i se piardă pe calea formări decât tot așa de puțin cât pierde pictorul cel mare pe drumul de la ochi la mână. Se ține apoi de această direcțiune că ea va gravita totdeuna mai mult înspre partea idealității decât al adevărului natural, pentru că ea privește întregul mai mult în trăsurile sale cele mari, generale, fără de-a le elabora pîn-în detaliu. Din contra, unde avuția întreagă a diferitelor manifestări ale vieței a fost coprinse de conștiință acolo predomnește

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
pericolul de-a nu putea lucra cu puterea unei forțe naturale care silește; pe de alta parte [cade] iar în pericolul de-a ridica adevărul natural, prin plinătatea detaliilor, asupra cărora el se întinde cu îngrijirea cea mai subtilă, asupra idealității. Această a doua direcțiune indicată de noi a stadiului nostru al treilea, direcțiune a cărei tărie și pericole le-am dezvoltat, a fost reprezintată prin actori germani și decisivamente prin Iffland. Între artiștii prezintelui, Seydelmann e reprezentantul ei propriu. Din

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
putea să producă vreodată efectele unor personalități vii. Asta-i cu putință numai într-atîta întru cât conlucră ca factor creatoriu și intuițiunea nemijlocită. Marii actori tragici ai francezilor vor rătăci, din contra, în conformitate cu spiritul poeziei lor dramatice, în direcțiunea unei idealități abstracte oarecare și vor cădea în pericolul de-a sacrifica plinătatea vieței prin unilateralitatea patosului și de-a-năduși astfel adevărul natural. Căci geniul lui Talma - daca e să judecăm după impresiunea cea mare ce-a esersat-o asupra unor naturi cu

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-i privim lesne printre degete dacă ni se prezintă ca o ființă de-o nuanță prea individuală. Însă actorul, el desfășură un fond ideal și care aparține artei (nu lui). De-aceea și pronunția trebuie să corespundă cu desăvârșire cu idealitatea fondului, adecă și sunetul sensibil trebuie să fie un purtător acomodat intuițiunei poetice. A doua iar actorul intendează tezaurele poetului, el nu stă ca oratorul, ca un individ înaintea noastră, care-și poartă singur afacerile sale, ci el e cufundat

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
da acestei părți a povestirii ei espresiunea cea mai dureroasă, pe jumătate înecată de lacrimă. Însă, ca un tip de fecioară greacă ce este, ea nu trebuie să sucumbe cu desăvârșire, ci trebuie să plutească asupra durerei cu o victorioasă idealitate și în acest mod ea va da narațiunei despre miraculoasa ei mântuire espresiunea cea mai curată și cea mai ideală. {EminescuOpXIV 335} O problemă analogă, deși de-o natură diferită, are s-o rezolve și Lady Milford în povestirea ce i-

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
mai adânci intențiuni ale poetului. Elementul grozav or demonic dintr-un caracter să nu se îmblînzească și să nu se slăbească acolo unde ele constituiesc o pârghie esențială a opului sau poate chiar artera organizațiunii întregi. Actorul care-ar lua idealitatea concepțiunii în genere din puntul de vedere etic s-ar încurca în niște principii cu totul perverse și ar cădea în pericolul de-a strica din fundament întreaga construire a unei opere poetice. Arta trebuie să lase virtuții toate trăsurile

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
gloria poetică a lui Tasso! De unde apoi să iasă din aceasta la finea piesei stânca de mântuire de care se apucă poetul desperat, unde rămâne apoi ideea întregei opere de arte, care se mișcă în jurul împăcări celor două antiteze, a idealității unilaterale pe de-o parte, a realității raționale pe de alta. Aceste esemple pot să arate însemnătatea concepțiunii ideale într-o sferă în care simțirea nemijlocită alunecă adesea [astfel] încît în reprezentantul rece și rațional a unor interese îndreptățite ea

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
a lumei reale, ci numai a unora din fantazie, de-aceea el e supus legilor gustului și a aparenței frumoase. Și-n costum au a se pătrunde reciproc, până la un grad oarecare, momentele cele două a adevărului natural și a idealității. Numai din această pătrundere se pot rezolva toate punctele asupra cărora se discută. în privința fidelității istorice a costumului ne întîlnim cu două estreme, cari, tocmai pentru că sânt estreme, nu ne pot da principiul adevărat pentru costumul din dramă. Direcțiunea primă

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
viață și lumei acelor figuri. {EminescuOpXIV 346} Un costum neantic la figurile de mai sus le-ar rumpe deodată din iluziunea acelui timp anumit, și spectatorul ar trebui să se orienteze înlăturînd mai întîi acea contradicțiune. Pe lângă aceasta mai adăogim idealitatea acelui costum însuși, care, reducîndu-se la amândouă spețiile de haine, a acelor îmbrăcate și a celor flotante, ceea ce favorizează așa de mult mișcarea liberă a corpului încît toate atitudinele și gesturile condiționate de afectul și patosul sufletului se reflectă în

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
superioritatea sa asupra tuturor celor ce-l înconjoară. De la intuițiunea aceasta și până la 430v realizarea caracterului rămâne se-nțelege încă acea săritură calitativă pe care-o întîlnim totdeuna în calea creării artistice. Numai rațiunea intuitivă edifică podul care conduce de la idealitatea concepțiunii la realitatea arătărei sensibile. Așadar cele trei momente, a mascărei, a ținutei și a îmbrăcămintei, se întregesc reciproc spre-a produce ca impresiune totală individualitatea în elementele arătărei ei esterioare. Această impresiune a totalității trebuie să ni avizeze prin

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
sânt lângăolaltă în spațiu", atunci această regulă valează general și fără restricție. Scrutarea noastră ni indică deci realitatea (adică accepția obiectivă) a spațiului în privirea a tot ce ni poate (întîlni) proveni ca obiect în afară (exterior), dar totodată și idealitatea spațiului cât privește lucrurile, întru cât s-ar considera de rațiunea în sine înșile și ca atari, adică dacă le luăm fără retrospectivă la făptura sensibilității noastre. Susținem așadar realitatea empirică a spațiului (în privirea a toată experiența exterioară posibilă

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
lucrurile, întru cât s-ar considera de rațiunea în sine înșile și ca atari, adică dacă le luăm fără retrospectivă la făptura sensibilității noastre. Susținem așadar realitatea empirică a spațiului (în privirea a toată experiența exterioară posibilă) dar totodată și idealitatea lui transcendentală, id est că el nu-i nimic îndată ce omitem condiția posibilității a toată experiența și-l acceptăm ca ceva ce ar întemeia lucrurile în sine înșile. Dar afară de spațiu nici nu mai există ș-o altă reprezentație subiectivă

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
Spațiul însă, ca condiție a obiectelor exterioare, aparține neapărat arătărei sau intuițiunei. Gustul și colorile nu sânt deloc condiții necesare sub cari singure numai lucrurile ar putea deveni obiecte ale simțurilor. n oare energia specifică a simțurilor să n-aibă idealitate? Ele sânt legate cu fenomenul numai ca niște impresii întîmplător aplicate ale organizațiunii particulare. De aceea nici sânt reprezentații apriori, ci se bazează pe impresie, gustul chiar pe simțire (de plăcere sau neplăcere) ca efect al impresiei. De aceea nimeni

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
despre forme cât și despre raporturi. Prin el numai e cu putință ca lucrurile să fie pentru noi obiecte exterioare. Scopul acestei observări este numai acesta ca să încunjurăm ispita ce i-ar putea veni cuiva în minte de a ilustra idealitatea susținută a spațiului cu exemple cu totul insuficiente, pe motivul că culori, gusturi ș. a. [... ] cu drept cuvânt nu se consideră ca calități a lucrurilor, ci numai ca modificații ale subiectului cari la oameni diferiți, diferite pot fi. Căci atunci ar

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
a dreptul și absolumente lucrurilor, fie ca condiție, fie ca însușire, chiar abstracțiune făcând de la forma intuițiunei noastre sensibile. Căci însușiri cari ar reveni lucrurilor în sine înșile nici ni pot fi date vreodată prin simțurile noastre. Într-astă consistă idealitatea transcendentală a timpului, drept care, daca abstragem de la condițiile subiective ale intuițiunei sensibile, timpul nu este nimic și nu poate fi atribuit {EminescuOpXIV 384} obiectelor în sine înșile (fără raportul lor cătră intuițiunea noastră) nici ca subsistent, nici ca inerent. Totuși

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
a timpului, drept care, daca abstragem de la condițiile subiective ale intuițiunei sensibile, timpul nu este nimic și nu poate fi atribuit {EminescuOpXIV 384} obiectelor în sine înșile (fără raportul lor cătră intuițiunea noastră) nici ca subsistent, nici ca inerent. Totuși aceasta idealitate trebuie să fie pusă tot așa de puțin ca ceea a spațiului în paralelă cumva cu subrepțiuni a senzației, căci s-ar presupune atunci despre fenomen, căruia aceste predicate-i inerează, c-ar avea o realitate obiectivă, care aicea n-

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]