833 matches
-
bivalentă. Prin urmare, aceste verbe prezintă în timpul conjugării o temă bivalentă și patru teme monovalente. A. — Tema bivalentă. Este constituită din rădăcina verbului și un sufix tematic -EA-, care provoacă omonimia a două teme: A1: tema infinitivului: păr-EA A2: tema imperfectului: păr-EA-(m), păr-EA-(i) etc. B. — Tema II a prezentului. Este formată din rădăcina verbului și sufixul tematic -E-: păr-E-(-m, -ți), să păr-E-(-m, -ți) etc. C. — Tema perfectului. Este formată din rădăcina verbului și sufixul specific -U-: păr-U-
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu sufixul -T. Prezintă, în cursul flexiunii, cinci teme flexionare. Spre deosebire de verbele din tipul III de flexiune, caracterizate de același număr de teme distincte, aceste verbe au, în sfera temei polivalente, alte teme omonime. Se desprind acum din omonimie, tema imperfectului și tema perfectului: A. — Tema bivalentă. Este formată din rădăcina verbului și un sufix tematic -E-. Sunt omonime: A1: tema infinitivului: cer-E A2: tema II a prezentului: cer-E-(-m, -ți), să cer-E-(m) etc. B. — Tema imperfectului. Este formată din
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
din omonimie, tema imperfectului și tema perfectului: A. — Tema bivalentă. Este formată din rădăcina verbului și un sufix tematic -E-. Sunt omonime: A1: tema infinitivului: cer-E A2: tema II a prezentului: cer-E-(-m, -ți), să cer-E-(m) etc. B. — Tema imperfectului. Este formată din rădăcina verbului și sufixul tematic -EA-: cer-EA-(-m, -i etc.) C. — Tema perfectului. Este constituită din rădăcina verbului și sufixul specific -U-: cer-U-(-i, -și etc.) cer-U-(-sem, -seși etc.) cer-U-(t) D. — Tema gerunziului. Cuprinde în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a participiului, care se detașează dintre temele secundare ale perfectului. A. — Tema bivalentă. E formată din rădăcina verbului și un sufix tematic -E-. Sunt omonime: A1: tema infinitivului: prind-E A2: tema II a prezentului: prind-E-(-m, -ți) etc. B. — Tema imperfectului. Este formată din rădăcina verbului și sufixul tematic -EA-: prind-EA-(-m, -i etc.) C. — Tema gerunziului. Este constituită din rădăcina verbului și sufixul caracteristic -ÎND-: prinz-ÎND. D. — Tema I a prezentului. Este formată din rădăcina verbului și sufixul tematic -Ø
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și sufixul caracteristic -SE-: prinSE-(-i, -și etc.) prinSE-(-sem, -seși etc.) Observații: În structura acestei teme verbale, rădăcina prezintă, cu rare excepții, o situație particulară: nu coincide, ca realizare formal-fonetică, cu rădăcina din structura altor teme: prind-ea-(m), la imperfect, prind-(e), la prezent, dar prin-se-(i, -și, -seși etc.) la perfect. Fenomenul are explicații diacronice (mergând, uneori, până la formele latinești originare) și sincronice, de natură morfologică și fonetică. Din punct de vedere fonetic, se poate recunoaște, în structura acestor
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Pe de altă parte, la tema II a prezentului și la tema infinitivului, sufixul verbal -ise suprapune peste vocala finală a rădăcinii, i: ști + -I> ștI-(m) etc., asemenea verbului a fi: a fi + I> fi-(m), fi-ind. La tema imperfectului, din cauze fonetice, sufixul caracteristic este -a-, pronunțat -ia-): știA-(-m, -i etc.). Dezinențatc "Dezinen]a" Spre deosebire de temele verbale libere, temele legate sunt urmate de morfemele-dezinență, pentru exprimarea categoriilor gramaticale de număr și persoană. În general - excepție fac doar perfectul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
scri-U, da-U, ști-U etc. Celelalte dezinențe sunt indiferente la tipul de flexiune al verbului: cânt, dorm, văd, sosesc; cânț-I, vez-I, soseșt-I; cântă-M, dormi-M, vede-M, sosi-M; cânta-ȚI, dormi-ȚI, vede-ȚI, sosi-ȚI etc. 2. imperfectul, timp indiferent, sub aspectul dezinențelor, la tipul de flexiune al verbelor: • dezinența -M, la persoana I, singular: cânta-M, lucra-M, dormea-M, cobora-M, ura-M, părea-M, vindea-M, prindea-M etc. • dezinența -Ø, la persoana a III
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prindea-M etc. • dezinența -Ø, la persoana a III-a singular: cânta, lucra, dormea, sosea, cobora, ura, prindea etc. • dezinența -®, la persoana a III-a plural: cânta-U, lucra-U, dormea-U, sosea-U, cobora-U, ura-U, părea-U, prindea-U etc. Celelalte dezinențe nu sunt specifice imperfectului și sunt indiferente la tipul de flexiune al verbului. La imperfect apare o nouă omonimie, datorată dezinenței, între persoana I, singular și persoana I, plural: (eu, noi) cântaM, lucraM, dormeaM, soseaM, coboraM, uraM, păreaM, vindeaM, prindeaM etc. 3. mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cânta, lucra, dormea, sosea, cobora, ura, prindea etc. • dezinența -®, la persoana a III-a plural: cânta-U, lucra-U, dormea-U, sosea-U, cobora-U, ura-U, părea-U, prindea-U etc. Celelalte dezinențe nu sunt specifice imperfectului și sunt indiferente la tipul de flexiune al verbului. La imperfect apare o nouă omonimie, datorată dezinenței, între persoana I, singular și persoana I, plural: (eu, noi) cântaM, lucraM, dormeaM, soseaM, coboraM, uraM, păreaM, vindeaM, prindeaM etc. 3. mai mult ca perfectul, timp indiferent la tipul de flexiune al verbelor: • dezinența
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Comun cu mai mult ca perfectul este și morfemul -R|-, caracteristic formelor de plural, prin care se înlătură mai multe omonimii: persoana a III-a plural - persoana a III-a singular, perfect simplu: cântă/cântară, la toate verbele, perfectul simplu - imperfectul, la persoanele I și a II-a, numai la verbele din tipul I de flexiune: cântam - cântarăm - cântarăți etc. • La formele de singular accentul formei de perfect simplu cade pe flectiv la toate verbele. La persoana a III-a a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
simplu), viitorul I. Planul semantic al timpurilor relative își are originea în raportarea la un alt timp verbal din structura sintactică a enunțului: „Când a venit Andrei, Tudor deja plecase.”; sunt timpuri relative mai mult ca perfectul și viitorul anterior. Imperfectul își dezvoltă planul semantic în mod curent ca timp absolut: „Se trezea în fiecare dimineață neliniștit.”, dar este întrebuințat frecvent și ca timp relativ: „Dacă tăceai, filozof rămâneai.” B. În limba română, categoria gramaticală a timpului înglobează în desfășurarea opozițiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se realizează în mod diferit în funcție de timp, mod și diateză, precum și în strânsă legătură cu conținutul semantic al verbelor. Opoziția cea mai bine reprezentată caracterizează timpul trecut indicativ: - perfectul compus aspectul perfectiv - perfectul simplu - mai mult ca perfectul aspectul imperfectiv - imperfectul În planul expresiei, opoziția aspectuală se manifestă concomitent cu opoziția temporală: cele două valori aspectuale prezintă structuri verbale cu teme primare diferite ca atare și prin sufixul tematic concret: - coborât, văzut (pf.compus) aspectul perfectiv -tema de perfect coborâ-: - coborâ-Øi
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
aspectuale prezintă structuri verbale cu teme primare diferite ca atare și prin sufixul tematic concret: - coborât, văzut (pf.compus) aspectul perfectiv -tema de perfect coborâ-: - coborâ-Øi, văzu-Øi (pf.simplu) - coborâ-se-m, văzu-se-m (m.m.c.p.) aspectul imperfectiv -tema de imperfect cobora-:- cobor-a-m, ved-ea-m La prezent, opoziția perfectiv-imperfectiv se neutralizează, în plan gramatical. Rămâne o componentă implicată în planul semantic al verbelor, în funcție de înscrierea conținutului lor lexical în opoziții precum: punctual (momentan) - durativ: cade vs alunecă. La viitor, opoziția
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
opoziția de persoană (persoana I, de exemplu, este persoana I singular sau persoana I plural), în planul expresiei, marcarea opozițiilor categoriale de persoană și număr se face, de regulă, concomitent, prin aceleași dezinențe: dezinența -i, de exemplu, marchează în structura imperfectului, persoana a II-a singular: visa-i, iubea-i etc., în opoziție cu dezinența -ți: visa-ți, iubea-ți - marcă a persoanei a II-a plural. Numai în structura perfectului simplu și a mai mult ca perfectului intervine un morfem
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-i-ți, ved-e-ți, vind-e-ți, prind-e-ți etc.; (tu) ai văzut/(voi) a-ți văzut; (tu) să soseșt-i/ (voi) să sosi-ți; (tu) a-i fi venit/ (voi) a-ți fi venit etc. La persoana I, opoziția de număr se neutralizează la imperfect și la perfectul compus: (eu, noi) cânta-m, lucra-m, cobora-m, venea-m, sosea-m, vedea-m, vindea-m, prindea-m etc.; (eu, noi) a-m cântat, lucrat, coborât, venit, sosit, văzut, prins etc. La persoana a III-a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în sistemul gramatical al limbii se actualizează, în primul rând, din perspectiva deschisă de opoziția de diateză, care marchează toate celelalte opoziții: Activ/Pasiv Prezent indicativ interpretează (sonata)/este interpretată conjunctiv să interpretezi/ să fii interpretat imperativ interpretează/ fii interpretat! Imperfect indicativ interpreta (sonata)/era interpretată etc. (Activ) Tranzitiv/ Reflexiv Prezent indicativ pictez/mă pictez conjunctiv să pictezi/să te pictezi imperativ pictează!/pictează-te! Imperfect indicativ picta/se picta etc. (Activ) Tranzitiv/Reciproc Prezent indicativ (ei) îngrijesc/se îngrijesc (unul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mă mir imperativ îngrijește!/ângrijește-te!, miră-te! Imperfect indicativ îngrijeam/mă îngrijeam, mă miram etc. (Activ) Personal/Impersonal Prezent indicativ trăiesc, scriu/se trăiește, se scrie conjunctiv să trăiesc, să scriu/să se trăiască, să se scrie imperativ trăiește!, scrie!/Imperfect indicativ trăiau, scriau/se trăia, se scria etc. MODUL Gramatica Academiei definește caracterul specific subiectiv al modului: „forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul cum vorbitorul consideră acțiunea.” (I, p. 215), dar înscrie între termenii corelativi ai
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
marcată în mod concret. Ea „există” numai în funcție de semantica verbului; aparține, prin urmare, nivelului lexical, sau semanticii textului, realizându-se numai într-o perspectivă sintactico-stilistică. La trecut, opoziția, de natură aspectuală, determină gruparea valorilor temporale de aici din această perspectivă: imperfectul (timp imperfectiv)/perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul (timpuri perfective). Prezentul În funcție de situația sintactică a verbului-predicat, prezentul poate fi un timp absolut sau un timp relativ. Ca predicat al unei propoziții nondependente, verbul la prezent are valoare de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
soartă albe fecioare și negre fecioare:” (L. Blaga) Ca timp de relație, prezentul verbului-predicat al unei propoziții subordonate, situează acțiunea în raport de simultaneitate cu momentul acțiunii verbului regent, care se poate afla la un timp trecut, mai ales la imperfect; „- Ia’ m-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc, și cât pe ce erai să mă prăpădești.” (I. Creangă), la viitor indicativ: „- Bine, dragul tatei,... alege-ți un cal din herghelie
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vìndeți, vând; prind, prinzi, prinde, prindem etc. La celelalte verbe, accentul cade pe sufixul tematic, dacă acesta este realizat pozitiv: lucrèz, sosesc, urăsc; cântàți, păreți etc. și pe rădăcina verbului, dacă sufixul tematic este - Ø: cântă, doarme, pàre, coboară etc. Imperfectul Este forma verbală în semnificația căreia aspectul și timpul s-au contopit într-o sinteză în care opozițiile aspectuale au preponderență față de cele temporale. Caracterul specific al imperfectului este exprimarea duratei și iterației, componente semantice de natură aspectuală. Prin imperfect
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rădăcina verbului, dacă sufixul tematic este - Ø: cântă, doarme, pàre, coboară etc. Imperfectul Este forma verbală în semnificația căreia aspectul și timpul s-au contopit într-o sinteză în care opozițiile aspectuale au preponderență față de cele temporale. Caracterul specific al imperfectului este exprimarea duratei și iterației, componente semantice de natură aspectuală. Prin imperfect vorbitorul exprimă acțiuni care se desfășoară, care durează sau care se repetă în trecut. Se opune prezentului și viitorului prin apartenența la grupul timpurilor trecutului: exprimă acțiuni anterioare
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Imperfectul Este forma verbală în semnificația căreia aspectul și timpul s-au contopit într-o sinteză în care opozițiile aspectuale au preponderență față de cele temporale. Caracterul specific al imperfectului este exprimarea duratei și iterației, componente semantice de natură aspectuală. Prin imperfect vorbitorul exprimă acțiuni care se desfășoară, care durează sau care se repetă în trecut. Se opune prezentului și viitorului prin apartenența la grupul timpurilor trecutului: exprimă acțiuni anterioare momentului vorbirii. Se opune celorlalte timpuri ale trecutului prin caracterul său pronunțat
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
căutam liceul, mi se mai năzărise că, prăjină cum eram, când vor afla ceilalți că m-am înfățișat să dau examen pentru clasa întâi mă vor arăta cu degetul și vor râde de mine până se vor prăpădi.” (Z. Stancu) Imperfectul este timpul verbal cu planul semantic cel mai bogat și mai complex. Polivalența lui stă în legătură strânsă cu conținutul lexical al verbului, cu relațiile sale în ansamblul contextului sintactic, cu situarea lui în diferite alte corelații specifice categoriei gramaticale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbal cu planul semantic cel mai bogat și mai complex. Polivalența lui stă în legătură strânsă cu conținutul lexical al verbului, cu relațiile sale în ansamblul contextului sintactic, cu situarea lui în diferite alte corelații specifice categoriei gramaticale a timpului. Imperfectul poate fi: • timp absolut; mai cu seamă în limbajul basmelor: „Era odată, la marginea unui drum, o fântână și, lângă fântână, ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă, și morfolea-n gingii...” (I.L. Caragiale) • timp relativ: în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
limbajul basmelor: „Era odată, la marginea unui drum, o fântână și, lângă fântână, ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă, și morfolea-n gingii...” (I.L. Caragiale) • timp relativ: în construcții sintactice mai complexe, în care verbul la imperfect se află prins, înainte de toate, într-un raport sintactic (mai ales de subordonare) cu un alt verb, la un timp trecut. Caracterul de timp relativ are mai mult o determinare sintactică, decât morfologică: „Când vedea drumeț... întindea dreapta și se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]