366 matches
-
relației sub forma metonimiei a reprezentat un alt moment al analizei. Aceste investigații discursive s-au conturat și într-o schiță a celor mai importante trăsături ale postmodernismului, relevante fiind în acest sens cele 11 definiens-uri dezvoltate de Hassan (precum indeterminare, fragmentare, decanonizare, ironie, hibridizare etc.), deși ele nu pot forma în mod exhaustiv imaginea unui fenomen aflat încă în mișcare și pentru care încadrările stabile reprezintă în general un nonsens. În urma acestei analize, am extras o altă direcție importantă pe
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
prima dată de către Hassan în articolul "Culture, Indeterminancy, and Immanence. Margins of the (Postmodern) Age", apărut în anul 1977. 208 Ihab Hassan, The Postmodern Turn. Essays in Postmodern Theory and Culture, p. 167. 209 Ibidem, p. 168. 210 Conceptul de indeterminare cunoaște o istorie complexă în secolul XX. El intervine cu forță în disputele epistemologice și de filosofia limbajului, că să indicăm doar două ilustrări. Quine, de exemplu, face o lectură negativă a conceptului pe aliniamentele experimentului mental propus în Word
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
intervine cu forță în disputele epistemologice și de filosofia limbajului, că să indicăm doar două ilustrări. Quine, de exemplu, face o lectură negativă a conceptului pe aliniamentele experimentului mental propus în Word and Object și care se finalizează cu teza indeterminării traducerii radicale. Această teză trebuie pusă în legătură cu aceea a inscrutabilității referinței pentru că ambele ne dau limitele încercării de construire a unei semantici a limbajului natural, în particular, respectiv limitele înțelegerii relației dintre limbajul natural și realitatea fizică, în general. După cum
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
vorbească mai ales despre sine. Nici o Încercare de a da corporalitate acestui arhetip al iubirii, de a-l „coborî” În poezie. Femeia rămîne În zona de sus a firii, ca În poezia trubadurilor („au dessous de toute pensée”) Într-o indeterminare consternantă: „Singură ești numai una, care ai luat cununa darurilor de la fire mai pă sus dă omenire!” Vede, oare, Alecu Văcărescu În Lucsandra sau Elenco un simbol de ordin religios, inaccesibil, neîntrupat? Fostul mare clucer nu-i departe de această
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Nu-i dă, cu alte cuvinte, sentimentul acelei comuniuni cordiale cu universul pe care Alecsandri Îl solicită mereu. Fapt bizar pentru un spirit romantic: Alecsandri se teme de zarea ce dispare, misterios, În fund, departe, sub cer. Dispariția, pierderea În indeterminare constituie una din figurile cele mai răspîndite În poezia romantică. Ea sugerează procesul de cosmicizare a lucrurilor. Alecsandri nu se simte Însă bine decît Într-un spațiu mărginit. Tabloul trebuie să aibă o ramură, peisajul un contur. CÎmpia este acceptată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fascinație, un refuz care sacralizează obiectul. Alecsandri n-are această sacră reținere În fața obiectului adorabil. El găsește cuvintele, numai că ele se repetă și nu părăsesc aproape niciodată sfera abstracțiunii. Cuvintele dematerializează imaginea. Ființa „albă și serafică” plutește Într-o indeterminare absolută. Îngerul n-are gen, serafia este o stare de beatitudine În care poftele trupului nu pătrund. Agresiunea instinctului se oprește (se topește) În „raiul fierbintei sărutări”. În rest o castitate totală. Erotica alecsandriană nu cunoaște nici latura demonică. Îngerul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
critic. Dar Alecsandri? La Alecsandri retorica nu e atît de originală și nici atît de bogată. Stereotipiile ei fac dificilă cercetarea În această direcție. Comparațiile În stil popular (unele preluate direct din folclor) sînt abstracte și dau acea impresie de indeterminare temporală și spațială specifică artei anonime. A compara impaciența unei fete cu vîntul ce zboară, cu pasărea ușoară și dorul ce omoară (Maghiara) este a plasa subiectul Într-un sistem de simboluri generale În care orice conotație a ideii dispare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ce curg limpede. Cine este Îngerul căzut În noroi, năzuind ca abstracta ființă argheziană, spre O lumină inaccesibilă? Poetul, creația, iubirea, existența? Alecsandri atinge În acest fragment o nesperată profunzime. O figură nouă se deschide În lirismul lui explicit: figura indeterminării și ambiguității, proprie poeziei moderne. X Spitalul amorului „L’amour étant l’initiateur de tout ce qui existe, on appellera néant l’absence d’amour. Les degrés d’existence de l’amour sont ceux de la création à l’oeuvre, sans
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe cîrja lui.” Biografii poetului semnalează faptul că, după moartea Zulniei, Conachi nu s-a hotărît, cum pretinde, să ducă o viață exclusiv canonică. CÎteva, alte, „frumușăle” i-au marcat viața și i-au Însîngerat poezia. Poezia, În vicleana ei indeterminare, rămîne Însă fidelă, pasiunii unice, dumnezeiești pentru ibovnica slăvită. După ce a trăit ca un Don Juan. Conachi arc inteligența să moară (În poezie) ca un Tristan. 13. Erotologii atrag atenția asupra dificultății de a scrie (exprima) iubirea. Subiectul amoros, atrage
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
că memoria are rolul de a anula "opoziția suflet/ trup", un exeget subtil precum Caius Dobrescu considera poetica eminesciană o poetică a memoriei par excellence, deoarece "prin puterea ei de a crea, prin repetiții continue, un câmp al disipării, al indeterminării, opus cauzalității și fatalității", memoria "este învestită în același timp cu aceeași funcție ca și poveștile Șeherezadei, aceea de a amâna și, în cele din urmă, de a suspenda moartea"145. Nimic mai adevărat. În primul roman din ciclul eminescian
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de multe ori cuvântul determină realitatea sufletească"231. Pornind de la asemenea premiză, Ligia Tudurachi se delimitează atât de perspectiva psihologistă prin care au fost interpretate romanele criticului în interbelic, cât și de teoriile structuraliste de mai târziu, ce explică fenomenul indeterminării generice ca "ilustrare a unui mecanism intertextual", pentru a demonstra în schimb, foarte convingător, valoarea pragmatică a limbajului în poetica romanului lovinescian, edificat la început pe tiparele genului dramatic (mai exact, ale tragediei percepută de Lovinescu, în opinia mea, ca
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Dobrogeanu Gherea, "Eminescu", în op. cit., p. 186. Caius Dobrescu identifica, în aceeași ordine de idei, un "complex naturalism- estetism", specific Decadenței: "Dacă Nietzsche a exaltat corpul ca pe o oportunitate și ca pe o salvare, Eminescu rămâne în sfera unei indeterminări dureroase, rezultate din efortul de a introduce în conceptele și reprezentările tradiționale o experiență emoțională, intelectivă și imaginativă cu totul nouă (op. cit., p. 17). Eminescu "consună" cu spiritul Decadenței, cu precizarea că decadentismul "nu e un romantism îmblânzit și nici un
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
o experiență emoțională, intelectivă și imaginativă cu totul nouă (op. cit., p. 17). Eminescu "consună" cu spiritul Decadenței, cu precizarea că decadentismul "nu e un romantism îmblânzit și nici un romantism înalt, ci mai curând un romantism dereglat" (p. 18) și că indeterminarea și ambiguitatea nu mai reprezintă "simptomele degenerării", ci "trăsăturile unui univers alternativ, semne ale unei lumi noi ce așteaptă să fie explorată". 132 Constantin Dobrogeanu Gherea, "Eminescu", în op. cit., p. 183. 133 Caius Dobrescu evidențiază funcția civilizatoare a poeziei de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
of the turbid confusion of function and ideal. The male, who at first tends toward sadism, inclines, at the end of the century, towards masochism". 186 Plecând de la observația că, în lirica eminesciană, "ambiguitatea e uneori asumată experimental" și că "indeterminarea relației materie/spirit, suflet/ corp", departe de a genera "o angoasă dizolvantă", oferă artistului "șansa de a exploata/inventa un nou univers", Caius Dobrescu atribuie poeziei lui Eminescu caracterul unui "roman analitic în versuri" cel mai profund și complex "roman
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
stau sub semnul oscilant al refuzului parțial sau al angajării fracționate. D. lansează formula creației arbitrare cu disponibilități de adaptare la diferite sisteme și direcții de execuție. Orice soluție (chiar și eșecul) poate fi valorificată, mergând până la anihilarea operei prin indeterminare și disponibilitate permanentă. O urmare firească este denudarea procesului creator („Nu trebuie ascunse sforile - spune Eugen Ionescu -, ci făcute mai vizibile, deliberat evidente, ajungându-se la grotescul profund, la caricaturi”) și, odată cu aceasta, prozaizarea poeziei, evadarea de sub teroarea locului comun
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286653_a_287982]
-
în mod excepțional cunoașterea amănunțită a sistemului ca atare, fiind în fapt o consecință a acesteia. Și de aici și dificultatea majoră a analizei funcționale: propozițiile funcționale, care raportează diferitele fenomene sociale la cerințele funcționale, au un grad ridicat de indeterminare empirică, fiind mai mult presupoziții speculative, puțin sau deloc verificabile (Hempel, 1965). Este clar că această dificultate nu este principială. Pe baza cunoașterii sistemelor sociale, cerințele funcționale devin tot mai operaționale, mai ușor de identificat empiric. Acolo unde cunoașterea sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fenomen oarecare este explicat prin faptul că răspunde unei anumite cerințe funcționale despre care putem spune cu certitudine că l-a produs sau că îl menține în existență. În ceea ce privește predicția, ea are un caracter principial limitat, fiind asociată cu o indeterminare structurală. Pornind de la o cerință funcțională nu mai putem identifica cu certitudine elementul care va fi selectat. Și aceasta din cauza alternativelor funcționale. În cadrul unui posibil acțional specificat, există, de regulă, maimulte elemente posibile care să satisfacă o anumită cerință funcțională
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
specificat, există, de regulă, maimulte elemente posibile care să satisfacă o anumită cerință funcțională. Robert K.Merton (1957) le denumește alternative sau substitute funcționale. În principiu, sistemul poate alege oricare dintre aceste alternative. Există un anumit grad de libertate, de indeterminare în alegerea elementului din repertoriul de alternative funcționale. Atât timp cât schema funcțională merge „înapoi” pe firul determinării funcționale, de la elementul ales la cerința funcțională care l-a constituit, determinismul este riguros. Pornind însă de la cerința funcțională spre elementele care vor fi
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
raționalitatea definită la nivelul satisfăcătorului (sistemele adoptă soluții satisfăcătoare, care prezintă deci un grad suficient de adecvare, dar nu sunt neapărat cele mai bune soluții posibile). Analizând modelul funcțional de sistem în capitolul 3, am văzut că el conține o indeterminare de principiu: o cerință funcțională poate fi realizată nu doar printr-o singură soluție (tip de element), ci de o mulțime de soluții (elemente) funcționale. Echivalența funcțională este definită însă doar calitativ (toate satisfac aceeași cerință funcțională), dar nu și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
lucrurile dintr-o perspectivă, soluția a pare a fi cea mai bună; privind însă dintr-o altă perspectivă, soluția b pare preferabilă. Dar careperspectivă este mai bună, prima sau a doua? Și în această privință incertitudinea produce o stare de indeterminare. Caracterul oscilant al ierarhizării creează mai degrabă situația că decidentul nu poate atribui preferințele diferențiate alternativelor. Lipsa de discriminare și oscilația au ca efect faptul că alternativele par mai degrabă egale. Cu alte cuvinte, ele au pentru decident o probabilitate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
relaxa și relativiza cauzalitatea rigidă, mecanicistă. Spre deosebire de explicațiile deterministe oferite de „sociologiile parțiale”, unde apariția cauzei este întotdeauna urmată de producerea efectului, modelul cauzal gustian este conceptualizat în termeni de condiționare, în care cauza clasică apare sub ipostaza de virtualități, indeterminare, probabilitate, fascicul de posibilități. Cadrele nu au capacitatea să determine în chip univoc transformări (manifestări) sociale, ele nu indică niciodată, în chip nemijlocit, o necesitate, ci doar „un câmp de virtualități ce urmează să fie actualizate” de puterile voinței sociale
[Corola-publishinghouse/Science/2236_a_3561]
-
Școlii de la Târgoviște". Precursori ai postmodernismului românesc, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu au ei înșiși un precursor în Caragiale. Prin omologii interferente și reproductive, toți trei au asimilat tipologia și intuițiile textualiste ale maestrului: "mozaicarea discursului, fărâmițarea ficțiunii, indeterminarea, ambiguizarea". Privirea globală asupra absurdului comic caragialian îi permite Loredanei Ilie să imprime o imagine valorizatoare dramei Năpasta, descalificată valoric de Paul Zarifopol, în eseul Publicul și arta lui Caragiale. Defectele amendate de critic sunt întoarse în trăsături particulare ale
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
a contabilizat deja elementele anticipatoare: "În afară de interesul pentru proza scurtă și pentru realitatea cotidiană, sunt de găsit în scrierile caragialiene o bună capacitate de autoreflecție, joc al spiritului și al scenariilor textuale, procedeul înregistrării stenografice, triumful stilului conversativ, fragmentarism și indeterminare, inserții metatextuale, referențialitate și autoreferențialitate, ironie, ambiguitate, pastișă, parodie, etc. Încât nu-i exagerat a zice, într-un limbaj de dată mai recentă, Caragiale pune în mișcare, intuitiv și deliberat, o complexă mașinărie textuală și astfel avem de-a face
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
în cel al teoriei, expusă direct în Câteva păreri și O bună lectură. În concluzie, caragialismul se manifestă în proza scriitorilor târgovișteni în primul rând prin asimilarea constructivă a unor intuiții "textualiste" precum mozaicarea discursului, inventarierea și fărămițarea continuumului ficțiunii, indeterminarea, ambiguizarea sau transparența textuală, conștientizarea actului creativ. Experimentul caragialian devine model stimulativ, exercitând, cum am văzut, o influență productivă concretizată într-un nou tip de scriitură, caracterizată esențial print-un înalt grad de originalitate în peisajul extrem de diversificat al literaturii
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
în altele, tensiunea interogativă antinomică cedează locul unei seninătăți nelumești, aproape mistice (Denii) sau sentimentului compensator al reintegrării cosmice (Moarte). Ciclul Plâns înecat - cu poeme îndeosebi erotice - este marcat de poetica simbolistă (evocarea melancolizată a trecutului instituie un univers al indeterminării și vagului, al „langorii”), ca și de maniera poeților Pleiadei, din care C. a și tradus. Izbitor e, prin modernitate, ciclul Semne pe nisip, care preludează notația cotidiană și ironică, voit prozaică, antipastelistă și antiidilică a poeților din grupul de la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286268_a_287597]