964 matches
-
Când viața-i un basmu pustiu și urât” (M. Eminescu, I, p. 38) Ca centru al sintagmei nominale, substantivul guvernează relații de dependență în care pot intra, ca determinanți, termeni aparținând la toate unitățile lexico-gramaticale autonome sub aspect semantic cu excepția interjecției: substantive: „Sub nisipul din câmpie cufundat e un popor.” (Idem, p. 45), pronume: „Orele și-au împletit/Firul lor cu firul mare.” (T.Arghezi, I, p. 9), verbe: „...ân neputință sufletească de a-și crea o soartă mai fericită, el
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mai rar): „Niciunul dintre studenții lui nu l-a uitat”, verbe: „În fântână mi-aplec/gând și cuvânt” (Idem, p. 117), adjective: „Căci lutul tău e slab/mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet/ce-l port.” (Ibidem, p. 61), interjecții: „Hai în codrul cu verdeață, /Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu, I, p. 54) Când ocupă, în structura sintagmei, poziția de determinant, substantivul realizează, cu foarte puține excepții, toate funcțiile sintactice care generează câmpul semantic al cazurilor, în desfășurarea componentei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
p. 130), și sintactic, prin izolarea frecventă a vocativului în dezvoltarea enunțului: „Tu, iartă-mă, fecioară, - tu, căprioara mea!” (N. Labiș, p.40), „Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume.” (M. Eminescu, I, p. 82) sau prin însoțirea pronumelui de interjecții specifice: „O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii.” (Ibidem, p. 83) La persoana a III-a, prin forme supletive se disting, ca și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
clasa adverbelor circumstanțiale) se subordonează numelui (pronumelui) prin intermediul unei prepoziții: vremurile de azi, adjectivul se subordonează direct: vremuri grele. În timp ce adjectivul se subordonează regentului semantic, morfologic și sintactic, adverbul i se subordonează numai semantic și sintactic. Mai rar, adverbul determină interjecții cu sens verbal: „Hai acolo!” CLASE LEXICO-GRAMATICALE DE ADVERBETC "CLASE LEXICO‑GRAMATICALE DE ADVERBE" Adverbul este o clasă deschisă de unități lexico-gramaticale. Pe de o parte, prin mijloace interne (derivare, conversiune, compunere) și prin mijloace externe (neologisme), vocabularul limbii se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de certitudine, al indicativului: „Firește că vin.”, în timp ce adverbele poate, probabil, pe semne îi anulează sensul specific: „Poate că vine.”, „Probabil că vine.”, „Pe semne că vine.” VII. INTERJECȚIAtc "VII. INTERJEC}IA" Gramaticile curente - între acestea și Gramatica Academiei - definesc interjecția ca și cum ar reprezenta o clasă unitară de cuvinte, „neflexibile cu valoare exclamativă, prin care se exteriorizează senzații, sentimente, manifestări de voință sau se produc sunete și zgomote din natură.” (vol.I, p. 421). Spre deosebire de poziția exprimată în edițiile precedente, ediția
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se produc sunete și zgomote din natură.” (vol.I, p. 421). Spre deosebire de poziția exprimată în edițiile precedente, ediția din 2005 a Gramaticii Academiei subliniază caracterul eterogen al acestei clase de cuvinte (vol.I,p.657) și face distincție explicită între interjecții propriu-zise și onomatopee. (Idem, p.658) Dacă se încearcă stabilirea identității proprii a interjecției, cu aceleași criterii ca în cazul celorlalte unități lexico-gramaticale, numai din punct de vedere morfologic și prozodic, s-ar putea vorbi de particularități comune cuvintelor numite
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în edițiile precedente, ediția din 2005 a Gramaticii Academiei subliniază caracterul eterogen al acestei clase de cuvinte (vol.I,p.657) și face distincție explicită între interjecții propriu-zise și onomatopee. (Idem, p.658) Dacă se încearcă stabilirea identității proprii a interjecției, cu aceleași criterii ca în cazul celorlalte unități lexico-gramaticale, numai din punct de vedere morfologic și prozodic, s-ar putea vorbi de particularități comune cuvintelor numite interjecții; toate sunt neflexibile și toate au intonație exclamativă. Invariabile morfologic, în funcție de opoziții categoriale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
propriu-zise și onomatopee. (Idem, p.658) Dacă se încearcă stabilirea identității proprii a interjecției, cu aceleași criterii ca în cazul celorlalte unități lexico-gramaticale, numai din punct de vedere morfologic și prozodic, s-ar putea vorbi de particularități comune cuvintelor numite interjecții; toate sunt neflexibile și toate au intonație exclamativă. Invariabile morfologic, în funcție de opoziții categoriale, interjecțiile sunt variabile din punct de vedere fonetic; numeroase interjecții prezintă realizări fonetice diferite ale unor consoane sau vocale din structura lor, în strânsă legătură cu intensitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu aceleași criterii ca în cazul celorlalte unități lexico-gramaticale, numai din punct de vedere morfologic și prozodic, s-ar putea vorbi de particularități comune cuvintelor numite interjecții; toate sunt neflexibile și toate au intonație exclamativă. Invariabile morfologic, în funcție de opoziții categoriale, interjecțiile sunt variabile din punct de vedere fonetic; numeroase interjecții prezintă realizări fonetice diferite ale unor consoane sau vocale din structura lor, în strânsă legătură cu intensitatea stărilor (sau manifestărilor sonore ale lumii exterioare) pe care le exprimă: of!, off!, uf
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
numai din punct de vedere morfologic și prozodic, s-ar putea vorbi de particularități comune cuvintelor numite interjecții; toate sunt neflexibile și toate au intonație exclamativă. Invariabile morfologic, în funcție de opoziții categoriale, interjecțiile sunt variabile din punct de vedere fonetic; numeroase interjecții prezintă realizări fonetice diferite ale unor consoane sau vocale din structura lor, în strânsă legătură cu intensitatea stărilor (sau manifestărilor sonore ale lumii exterioare) pe care le exprimă: of!, off!, uf!, ufff!, o!, ooo!, pâș!, pâșș!, scârț!, scârțț! Numai că
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
le exprimă: of!, off!, uf!, ufff!, o!, ooo!, pâș!, pâșș!, scârț!, scârțț! Numai că, înainte de orice altă descriere, identitatea specifică a cuvintelor din această clasă se fixează la nivelul cel mai general - de semne lingvistice. Din acest punct de vedere, interjecțiile sunt semne lingvistice (sau asimilate semnelor lingvistice) pentru care ceea ce s-ar putea numi „planul semantic” își are originea într-un raport direct limbă - lume, fără dezvoltarea procesului de conceptualizare propriu unităților lexico-gramaticale: substantive, verbe etc. Când are loc un
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau asimilate semnelor lingvistice) pentru care ceea ce s-ar putea numi „planul semantic” își are originea într-un raport direct limbă - lume, fără dezvoltarea procesului de conceptualizare propriu unităților lexico-gramaticale: substantive, verbe etc. Când are loc un proces de conceptualizare, interjecțiile devin verbe, substantive, adverbe: a ofta, a scârțâi, of-ul, scârțâit, scârțâire etc.: „Scârțâirea de condeie dădea farmec astei liniști.” (M. Eminescu) În sistemul limbii, interjecțiile se constituie într-o clasă distinctă prin: 1. esența lor (dată de raportul expresie
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
conceptualizare propriu unităților lexico-gramaticale: substantive, verbe etc. Când are loc un proces de conceptualizare, interjecțiile devin verbe, substantive, adverbe: a ofta, a scârțâi, of-ul, scârțâit, scârțâire etc.: „Scârțâirea de condeie dădea farmec astei liniști.” (M. Eminescu) În sistemul limbii, interjecțiile se constituie într-o clasă distinctă prin: 1. esența lor (dată de raportul expresie - sens), 2. prin locul și funcția lor în actul de comunicare, 3. prin funcția lor în structura sintactică a enunțului lingvistic. 1. Semnificația interjecțiilor nu rezultă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sistemul limbii, interjecțiile se constituie într-o clasă distinctă prin: 1. esența lor (dată de raportul expresie - sens), 2. prin locul și funcția lor în actul de comunicare, 3. prin funcția lor în structura sintactică a enunțului lingvistic. 1. Semnificația interjecțiilor nu rezultă dintr-un raport intern semnificat semnificant, ci dintr-o „confundare” a celor două componente ale semnului lingvistic, înscrisă într-un proces de convenționalizare lingvistică, de diferite grade, în trecerea complexului sonor din ordinea fizic-obiectivă în ordinea semnelor limbii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
două componente ale semnului lingvistic, înscrisă într-un proces de convenționalizare lingvistică, de diferite grade, în trecerea complexului sonor din ordinea fizic-obiectivă în ordinea semnelor limbii. Din punct de vedere semantic (cu modul specific de constituire și manifestare a sensului), interjecțiile reprezintă trei clase diferite: a. termeni afectivi; expresia unor stări sufletești, atitudini, senzații; „sensul” este prin excelență un sens contextual și, de aceea, acești termeni se caracterizează prin „polisemantism” sau variabilitate „semantică”: ah!, au!, of!, nț!, ptiu! etc. Prin schimbarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a. termeni afectivi; expresia unor stări sufletești, atitudini, senzații; „sensul” este prin excelență un sens contextual și, de aceea, acești termeni se caracterizează prin „polisemantism” sau variabilitate „semantică”: ah!, au!, of!, nț!, ptiu! etc. Prin schimbarea categoriei proprii, se adaugă interjecțiilor afective originare alți termeni lexico-gramaticali, substantive mai ales: Doamne!, Dumnezeule!, drace!, mamă! „Doamne, Doamne! învățat mai trebuie să fie și acel care face gramatici!” (I. Creangă) b. termeni volitivi; expresie a unui act (a unei stări) de voință: hai!, ia
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Prin structura lor, ca unități lexicale, termenii din toate cele trei categorii pot fi: • termeni simpli: ah!, ei!, st!, hai!, iată!, cucu! • termeni compuși, mai ales, onomatopeele: gogâlț-gogâlț, hodoronc-tronc!, cotcodac!, tic-tac! etc. • locuțiuni: vai de mine!, ia te uită! 2. Interjecțiile sunt specifice comunicării pe cale orală. Din punct de vedere deictic, termenii afectivi aparțin sferei locutorului, manifestare a funcției expresive, în varianta ei emotivă: „-Of! jupânneșică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie!” (I. Creangă) iar termenii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lui Gâtlan.” (I. Creangă) Prin modul specific de constituire și manifestare a „semanticii” lor ca semne lingvistice distincte în sistemul limbii și prin distincțiile de natură deictică, în raportul dintre limba orală și trecerea ei în limbajul scris, termenii numiți interjecție se pot grupa în două categorii: • interjecții (afective și volitive) • onomatopee 3. Din punct de vedere sintactic, specificul interjecției de clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de constituire și manifestare a „semanticii” lor ca semne lingvistice distincte în sistemul limbii și prin distincțiile de natură deictică, în raportul dintre limba orală și trecerea ei în limbajul scris, termenii numiți interjecție se pot grupa în două categorii: • interjecții (afective și volitive) • onomatopee 3. Din punct de vedere sintactic, specificul interjecției de clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sistemul limbii și prin distincțiile de natură deictică, în raportul dintre limba orală și trecerea ei în limbajul scris, termenii numiți interjecție se pot grupa în două categorii: • interjecții (afective și volitive) • onomatopee 3. Din punct de vedere sintactic, specificul interjecției de clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vedere sintactic, specificul interjecției de clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă vezi pentru vreun măgar, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă vezi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos... -Aș! zic eu... -Măi! adaugă el...” (I.L. Caragiale) „-Văleu! și unde-i bălaurul, moș Nechifor?” (I. Creangă) Interjecția ei realizează predicația, în enunțuri neanalizabile, fie prin intonație exclamativ-asertivă, fie prin intonație interogativă: „-Dumneata vrei să mergem la plimbare... -Ei! da... -Ei! eu merg bucuros, da’ numa călare merg... Ei? -Ei? -Ei? ia-mă dumneata în cârcă...” (I.L. Caragiale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
aud pupăza cântând: -Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” (I. Creangă) Onomatopeele, cele descriptiv-narative, realizează funcția de predicat, în enunțuri marcate exclamativ: „Noi atunci am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră.” (I. Creangă) Au aceeași poziție sintactică interjecțiile volitive, care realizează, ca și onomatopeea, funcția de predicat: „Hai în codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu) „Iată ce învăț eu de la dascălii mei, de la albine.” (M. Eminescu) Asimilabile prin funcția lor lingvistică (declanșează sau asigură desfășurarea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ca și onomatopeea, funcția de predicat: „Hai în codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu) „Iată ce învăț eu de la dascălii mei, de la albine.” (M. Eminescu) Asimilabile prin funcția lor lingvistică (declanșează sau asigură desfășurarea actului de comunicare) interjecțiilor volitive, termeni de adresare precum mă, măi, bre etc. însoțesc, fără a realiza funcții sintactice, vocative: „Bună vreme, măi băiete!” (M. Eminescu) sau se întrebuințează singure, cu același rol de adresare: „-Ho, măi! ce vă este...” (I. Creangă) „-Ia tăceți
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]