1,901 matches
-
unul dintre acele foarte puține substantive care prezintă o neconcordanță între formă și conținut în ceea ce privește categoria persoanei. Substantivele nu au trăsătura persoanei (verbul acordându-se la persoana a III-a, care este persoana nemarcată), însă subsemnatul, referindu-se la persoana locutorului, are o trăsătură referențială de persoană (persoana I), pusă în evidență de acord: (78) a. Subsemnatul..., domiciliat în... [...] îmi iau angajamentul de a plăti contravaloarea în lei a sumei de... (www.perfmed.ro) b. Având în vedere faptul că timp
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
s-au căsătorit / nu se înrudesc unul cu celălalt. - asociativă: cu, împreună cu, și cu; conjuncții sunt prezentați ca participând asociați în evenimentul denotat de verb. Acest lucru nu împiedică utilizarea predicatelor bievenimențiale, asocierea fiind, în acest caz, una pragmatică, modalizatoare (locutorul îi percepe pe cei doi actanți ca asociați, chiar dacă aceștia nu au participat la același eveniment): (93) a. Ion și cu Gheorghe au câștigat medalia de aur de două ori, unul în 1990 și 1991, celălalt, în 1996 și 1997
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
cu adjunct circumstanțial comparativ este reliefată de acord: la singular în enunțurile cu adjunct comparativ, la plural în enunțurile cu subiect multiplu. Utilizarea termenului cu nuanță comparativă ca subiect (într-o sintagmă coordonată) sau ca adjunct circumstanțial depinde de preferința locutorului. În general sunt posibile ambele tipuri de acord (singular sau plural). Pot interveni elemente care disociază conjuncții N1 și N2, favorizând interpretarea drept adjunct comparativ a lui N2: (97) Numirea Noricăi Nicolai, ca și cea a lui Adrian Cioroianu în
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
ca sigură 126, în (116), ea este prezentată ca o posibilitate. Diferența exclusiv vs inclusiv este reflectată în acord: la singular pentru disjuncția exclusivă, la plural pentru disjuncția inclusivă. Prezentarea unei coordonări disjunctive drept exclusivă sau inclusivă depinde de alegerea locutorului, dar și de contextul extralingvistic: în (119) nu s-ar putea aplica disjuncția inclusivă (cu acord la plural), deoarece în poziția predicatului (a complementului predicativ) este un substantiv care desemnează o funcție unică: (119) a. *Ion sau Dan vor fi
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
dar și Maria vor primi premiul I. Dat fiind acordul la plural în (146)a, se impune concluzia că sintagmele coordonate prin dar și sunt de tip copulativ. Rolul conjuncției adversative este unul pragmatic: evenimentul expeimat contrazice o așteptare a locutorului sau a interlocutorului. În schimb, acordul la singular în structurile de tip (146) este acceptabil marginal, conjuncția dar acționând ca un focalizator, care reliefează unul dintre conjuncți; acordul la singular este tot un mijloc de reliefare a celui de-al
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
mult de doi termeni. Sintagmele de doi termeni juxtapuși au o anumită intonație și lasă să se înțeleagă că aceștia nu formează un set închis (mai sunt și alte elemente în acest set, care nu sunt precizate sau cunoscute de locutor): (162) Casa, mașina au fost cumpărate prin credite în franci elvețieni. Sensul acesta de set deschis contrastează cu sensul de set închis pe care îl au sintagmele formate din aceiași termeni legați prin conjuncția și: (163) Casa și mașina au
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
contextului, a intonației, a semanticii termenilor juxtapuși se poate vedea dacă este vorba de o înlocuire a termenului, ca la tipul C sau o extindere a lui, ca la tipul B. Totuși, uneori este greu de dedus din context dacă locutorul a vrut să înlocuiască cu totul primul termen atunci când l-a utilizat pe al doilea sau dacă a vrut să-l precizeze mai bine, considerând necesari ambii termeni juxtapuși. Chiar în exemplele de mai sus (Pedepsirea politicianului corupt, excluderea sa
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
sinonimia sau echivalența semantică este, în bună măsură, un fenomen subiectiv. În (148), termenii juxtapuși pedepsirea politicianului corupt și excluderea sa din partid ar putea fi considerați echivalenți semantic, având același referent, denumit de două ori, potrivit intențiilor comunicative ale locutorului, sau neechivalenți, denumind doi referenți (mai precis, două evenimente). De asemenea, trebuie făcută distincția între relația de coordonare și relația apozitivă dintre nominalele juxtapuse. Diferența se face pe criterii semantice, în funcție de numărul referenților implicați de structura juxtapusă: elementele relației apozitive
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
relative și substantive sau grupuri substantivale) sunt nominale aflate în poziția de subiect care, fără să aibă trăsătura de persoană (I sau a II-a), acceptă acordul la persoana I sau a II-a a verbului-predicat, lectura propoziției fiind că locutorul sau interlocutorul sunt incluși între entitățile denotate de nominalul subiect. Acest tip de acord este interesant din punct de vedere teoretic, deoarece nominalul-subiect nu are o trăsătură de persoană pe care să o transmită prin acord verbului. Pentru a explica
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
vorbitorul. I.1.3. Funcția conativă Funcția conativă (injonctivă /persuasivă /retorică), de cunoaștere (de apel din teoria lui K. Bühler) orientează enunțul către destinatar (receptor). Este actualizată de "acele elemente ale mesajului care trimit direct la destinatar, în sensul că locutorul urmărește prelucrarea într-o anumită măsură a colocutorului său, angajarea lui într-un anumit fel în receptarea mesajului" (I. Iordan, V. Robu, 1978: 67). Funcția conativă derivă din funcția de comunicare și este strâns legată de funcția denominativă. Comunicarea nu
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
singurătate". Substantivul concretizează un concept abstract, iar funcția de subiect îi conferă un anumit grad de accesibilitate în percepția senzorială a lectorului. Combinarea acestuia în secvența "singurătatea se scoală-ngândurată" ia forma personificării, conferind un grad înalt de expresivitate poeziei. Locutorul devine creatorul unui cod unic, în a cărui expresie a încifrat un mesaj singular. Propunând infinite serii de echivalențe pe care le desfășoară la nivel sintagmatic, poetul transferă emoția contemplativă în planul expresivității deliberate. În determinarea valențelor originale ale textului
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
în procesul de conceptualizare, metodele și regulile descoperirii, tehnicile complexe de inovație terminologică. Selectarea bazei de date pentru transfer respectă factori de natură obiectivă, care permit o mai eficientă exploatare a ontologicului, prin generalizare/ abstractizare: stabilitatea raporturilor dintre domenii, dependența "locutorului" de stereotipurile gândirii, obligativitatea de a reflecta trăsăturile "obiectului" în condiții de transparență conceptuală etc. Interacțiunea factorilor Funcția euristică a metaforei specializate este actualizată printr-un sistem de reguli ale cercetării teoretice, ordonat în așa fel încât interactiunea factorilor să
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
dintre terapeut și pacient, sinceritatea abordării problemelor etc. Din punct de vedere lingvistic, comunicarea terapeutică respectă legile discursului, în general, chiar dacă, din anumite perspective există diferențe față de celelalte forme de discurs: dacă prima lege a discursului actual este legea informativității (locutorul nu repetă ceea ce există deja în bagajul de cunoștințe al interlocutorului), în comunicarea terapeutică, prima lege este legea formativității. Cea de-a doua lege, a exhaustivității, are funcții și scopuri diferite. În tipurile de discurs, altele decât discursul terapeutic, idealul
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
ceea ce există deja în bagajul de cunoștințe al interlocutorului), în comunicarea terapeutică, prima lege este legea formativității. Cea de-a doua lege, a exhaustivității, are funcții și scopuri diferite. În tipurile de discurs, altele decât discursul terapeutic, idealul este ca locutorul să furnizeze volumul maxim de informație, care ar putea interesa pe interlocutor (discursul politic, discursul științific). În comunicarea terapeutică, scopul este ca terapeutul să umple golurile de înțeles ale subiectului, cu propriile convingeri, la o altă dimensiune decât aceea a
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
ca terapeutul să umple golurile de înțeles ale subiectului, cu propriile convingeri, la o altă dimensiune decât aceea a minții conștiente. Cea de-a treia lege este legea modalității (D. Mainguneau, 1996), care în principiu, presupune claritatea, lapidaritatea în formulările locutorului. Și în acest punct există diferențe sensibile, subordonate scopurilor diferite ale discursului terapeutic și/sau ale celorlalte tipuri de discurs. Discursul terapeutic cultivă paradoxul, simbolul etc. - elemente ce dinamizează nivelul intuitiv. Discursul științific utilizează noțiunile, explică/ problematizează/ dezvoltă conceptele, istoria
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
sursele de forță ale creației de termeni, mijloc universal și transtemporal de completare a inventarului terminologic. III.10. Metafora specializată și problema transparenței în comunicare Caracterul motivat al metaforei specializate se află în raport de determinare cu transparența de conceptualizare: locutorul face recurs la metaforă nu numai în scopuri denominative și/ sau de conceptualizare, ci și din rațiunea de a conferi transparență limbajului și în mod special, comunicării specializate. Abordarea cognitivă pune în evidență această trăsătură fundamentală a metaforizării: raportul dintre
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
abordare a obiectului de studiu, existente între un tratat de medicină și un dicționar specializat exprimă în fapt, distanța dintre competența practică și cunoaștera teoretică. În discurs, clasa hiponimelor apare în contexte strict gramaticalizate, în funcție de situația de comunicare, de intenția locutorului, fiind marcată de numeroși indici de științificitate ai tehnicii chirurgicale. Iată câteva exemple (N.M. Constantinescu, coord., 2012): "Incizia paramediană (fig. 11.54 - B săgeata A) este trasată pe marginea medială..."/ Incizia transrectală (fig. 11.54-B săgeata B) este plasată..."/ "Incizia
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
scrisă (literatura cultă). Toate aceste forme de comunicare sunt însă dublu determinate de factori intrinseci/structurali și de factori externi/circum stan țiali ce constituie elementele situației de comunicare. Modelul funcțional conceput de către Roman Jakobson (1963) însumează șase elemente: emițătorul (locutorul), destinatarul (receptorul, interlocutorul), mesajul, codul, contactul (canalul), contextul (circumstanțele și referentul). Acestea au caracteristicile următoare. 1) EMIȚĂTORUL, actant în procesul comunicării, este cel care produce mesajul prin codificarea unei informații. De obicei, emițătorul este și sursa mesajului, dar, în anumite
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
de cuvânt, de exemplu, sau, în opera literară, a personajului narator de tip mesa ger, ori situația actorului - emițător al replicilor dramatice a căror sursă este autorul dramatic). În situația comunicării uzuale/instrumentale (nonartistice), emițătorul joacă rolul principal, atât ca locutor în cursul unui dialog/monolog oral, cât și ca autor al unui mesaj scris. Emițătorul este de cele mai multe ori individual, dar poate fi și colectiv (de pildă, DOOM, publicat în 2005 sub egida Academiei Române, a fost elaborat de un colectiv
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
comunicării lui sunt: a. contextul social - identitatea, statutul social al interlocutorilor, relațiile dintre aceștia, scopurile comunicării, reprezentările și codurile socioculturale etc.; cadrul fizic al comunicării: locul și momentul enunțării; b. contextul psihologic - supozițiile, intențiile, opiniile, orizontul de așteptare al inter locutorilor; c. contextul lingvistic - referentul/realitatea la care se referă mesajul. Fiecare dintre aceste elemente ale situației de comunicare activează câte o funcție. FUNCȚIA EMOTIVĂ/EXPRESIVĂ/ REFLEXIVĂ denotă capacitatea emițătorului de a personaliza discursul, de a se exprima clar, logic, nuanțat
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
nolog cotidian: relatarea orală, povestirea, descrierea orală, conversația telefonică, dezbaterile spontane, urările, felicitările, toasturile, anecdotele etc. CARACTERISTICI: - este puternic individualizat, având o componentă afectivă accentuată; actul de co municare cotidiană reliefează gradul de instrucție, cultura, mediul socioprofesional, trăsături ale personalității locutorilor etc.; - ilustrarea calităților generale ale stilului se realizează în grad diferit, în funcție de factorii situației de comunicare (context, tip de conversație/text, temă, scop, realizare, 35 abilități interlocutive etc.). Calitățile particulare cel mai bine reprezentate sunt accesibilitatea, oralitatea, naturalețea și expresivitatea
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
meditațiilor filozofice. În primul caz, perspectiva descriptivă a poetului este disimulată sub aparența unei viziuni nonfocalizate, chiar dacă, prin epitete calificative, prin topică afectivă se întrezărește percepția subiectivă „primară“. În al doilea caz, ideația filozofică este, de fapt, a poetului, dar locutorul liric, instanța reflexivă nu se trădează în text, discursul gnomic având astfel o maximă deschidere spre generalitate. Sensibilitatea modernă a poeților din secolul XX, fascinată de exercițiul depersonalizării, reactualizează lirismul obiectiv al parnasienilor, în poezia avangardistă sau în cea modernist
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
Act venețian) 1. sinonim neologic: cinstit - onest; a îndura - a suporta 2. Izolând interjecția de restul enunțului, primul semn al exclamării are rolul de a marca intonația ascendentă specifică. Semnul al doilea evidențiază sfârșitul enunțului exclamativ, reliefând implicarea afectivă a locutorului/conotând dezamăgirea, frustrarea. 3. Acest tânăr este fiul meu. (substantiv); Era prea tânăr pentru a înțelege totul. (adjectiv) 4. adresare directă: substantive în cazul vocativ (Signor Proveditore); verbe la persoana a II a: ești, nai găsit etc.; pronume de persoana
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
la maturitate. Apare din ce în ce mai limpede că soluțiile acestor probleme rezidă numai și numai în calea spre socialism”; sau: „Nu există nicio forță în lume capabilă să oprească înaintarea omenirii pe calea progresului”. Limba de lemn este impulsionată nu de voința locutorului de a exprima o idee personală, ci dimpotrivă, de aceea de a-și etala în mod demonstrativ ortodoxia, conformitatea cu ideologia și, înainte de toate, cu dualitatea maniheistă care articulează: „Două linii, două tendințe istorice apar din ce în ce mai clar în evoluția socială
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
și chiar a obiectivelor urmărite 25. În general, se poate constata că în aceste lucrări există o distincție pe aceleași principii între conceptele "discurs" și "text". Discursul este vorbire, o formă de acțiune, ceea ce presupune o luare în considerare a locutorului, a interlocutorului și a împrejurărilor în care are loc acțiunea, textul este un șir de enunțuri ce alcătuiesc un ansamblu coerent în vederea redării unui sens, fiind, în principiu, rezultatul discursului. La acestea trebuie adăugat însă faptul că textul nu este
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]