1,008 matches
-
a fost un așezământ mănăstiresc ortodox situat în satul Ceahlău din comuna Ceahlău (județul Neamț). El a fost înființat în secolul al XVII-lea ca schit de călugări, dar monahii au fost alungați în anii '30 ai secolului al XIX-lea de boierii din familia
Schitul Hangu () [Corola-website/Science/327537_a_328866]
-
frasin mare. Pustnicul a avut o vedenie, în urma căreia a tăiat frasinul și a construit din lemnul lui un paraclis unde a fost înmormântat. Domnitorul Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606) a dăruit schitului lui Silvestru terenul pe care era construit așezământul mănăstiresc, această donație fiind întărită printr-un hrisov în 1612 de Ștefan Tomșa al II-lea (1611-1615, 1621-1623). Moise Movilă (1630-1631, 1633-1634) a dăruit schitului în 1631 încă o poiană și o parte din moșia Hangu. Printr-un document din 6
Schitul Hangu () [Corola-website/Science/327537_a_328866]
-
anului 1672, Șerban Cantacuzino, viitorul domn al Țării Românești (1678-1688), a fugit în Moldova și s-a ascuns la mănăstirea Hangu după revenirea pe tron a lui Grigore I Ghica (1660-1664, 1672-1673). De acolo el a trecut în Transilvania. Chiliile mănăstirești au ars într-un incendiu, iar peste ruinele lor Alexandru Ruset, fiul domnitorului Antonie Vodă Ruset (1675-1678) și ginerele hatmanului Gheorghe Coci, a construit pe la anul 1676 un zid de incintă. Deasupra porții de intrare în incintă a fost amplasată
Schitul Hangu () [Corola-website/Science/327537_a_328866]
-
învățătură, de credință și de slujbă, dintre care amintim: Cazania lui Varlaam, din anul 1643 și Liturghierul lui Macarie, de la anul 1508. Tot de numele lui Popa Pătru se leagă și prima școală de pe aceste meleaguri, probabil după modelul școlilor mănăstirești ce funcționau în Țara Românească. Alți preoți slujitori au fost: Popa Ioan, Mihai Popovici, Teodor Popovici, Ioan Popovici, Ioan Molnar Morărescu, George Molnar Morărescu, despre care se știe că a fost asesor al Consistoriului Eparhial din Oradea, ținând permanent legătura
Biserica Sfântul Dumitru din Tinăud () [Corola-website/Science/336910_a_338239]
-
spre a o reface și întreține. În 1714 existau două schituri la Pin, Pinul Mare și Pinul Mic pe ruinele căruia se află azi biserica din satul Pinu cu hramul "Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), iar după această dată complexul mănăstiresc începe să decadă, intrând în ruină, ultima oară fiind menționat ca funcțional în 1860 când era condus de un preot care nu mai avea funcția de egumen. La 1874, fiind părăsit, a mai rămas în picioare din falnica ctitorie a
Mănăstirea Pinul () [Corola-website/Science/298842_a_300171]
-
a putea fi totuși egalată, principala ctitorie a lui Vasile Lupu a fost folosită ca sursă de inspirație pentru construcția și decorarea bisericii din marele ansamblu arhitectural al mănăstirii de la Cetățuia (1669-1672) în imediata apropiere a Iașului precum și a bisericii mănăstirești de la Putna. Azi, mănăstirea Trei Ierarhi are mai bine de 350 de ani. Ea reprezintă un monument inconfundabil, care păstrează toată puterea tradiției. Patina timpului care estompează azi strălucirea decorației de altădată îi împrumută în schimb sobrietatea vârstei. Linia zveltă
Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași () [Corola-website/Science/302425_a_303754]
-
Divanului Ad-hoc din București la 29 septembrie 1857 și al Adunării elective care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. În timpul păstoririi lui, au avut loc cunoscutele reforme bisericești ale lui Alexandru Ioan Cuza (secularizarea averilor mănăstirești, Legea sinodală, Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți). În 1865 este numit primat al României. La 10 mai 1866 întâmpină pe prințul Carol care depune, în aceeași zi, jurământul de credință în fața mitropolitului. În anul 1872 s-a
Nifon Rusailă () [Corola-website/Science/310819_a_312148]
-
a lui D. Fotino, consemnează Straoști și abia "«Analele parlamentare»" semnalează Iordacheanu, cu 27 de familii, dar și Straoști cu 74 de familii și Vărbila cu numai 37 de familii. La 17/29 decembrie 1863 se votează «Legea Secularizării Averilor Mănăstirești», după care moșiile mănăstirii Vărbila trec în patrimoniul statului. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Iordăcheanu făcea parte din plasa Cricov și era formată din satele Iordăcheanu, Mocești și Plavia, adică doar cele de pe malul stâng al Cricovului Sărat
Comuna Iordăcheanu, Prahova () [Corola-website/Science/301683_a_303012]
-
rigla și compasul. În cursul sec. al XIII-lea, prin intermediul arabilor, busola este introdusă în Europa și devine un instrument indispensabil în orientare în general și în navigație în special. Cerințele navigatorilor se extind și asupra preciziei hărților. Astfel, hărțile mănăstirești și cele de tip TO nu mai răspund exigențelor vremii. Locul lor este luat treptat de un alt produs cartografic cu adevărat valoros, portulanele. Acestea erau un tip de hărți regionale care permiteau identificarea liniilor de coastă și calculul distanțelor
Istoria cartografiei () [Corola-website/Science/320390_a_321719]
-
cel Mare". Mănăstirea a fost fondată de cîțiva călugări în anul 1999 pe ruinele unei tabere pionierești. La început, mănăstirea purta hramul Cuviosului Efrem Sirul și a lui Antim Ivireanul. Ulterior călugării s-au risipit prin lume, iar actualmente obștea mănăstirească este formată din patru măicuțe și un părinte duhovnic, care se află la Cuizăuca din 2002. Conform datelor de arhivă, cu circa 300 de ani în urmă pe acel loc exista o mică mănăstire. Un hrisov domnesc din 1778 arată
Cuizăuca, Rezina () [Corola-website/Science/305197_a_306526]
-
împrumute numele moșiilor pe care se dezvoltau. Se poate aprecia că tradiția aceasta a moșiilor boierești sau domnești care determinau, în parte, denumirea localităților și a mahalalelor a durat, la noi, până în 1864, când s-a trecut la secularizarea averilor mănăstirești și când s-au desființat rangurile și privilegiile boierești, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Craiova, localitate cu tradiție medievală, centru polarizator de primă mărime în Țara Românească, a cunoscut atribuirea denumirilor cartierelor sale de început, a mahalalelor, după tradițiile
Istoria Craiovei () [Corola-website/Science/305558_a_306887]
-
Biserica Mănăstirii Humorului este așezată într-un cadru natural de o rară frumusețe, cu priveliști încă sălbatice și pitorești. Ea își are începuturile în vremea domniei lui Alexandru cel Bun, când, ascunsă între codri, se ridică aici cea dintâi așezare mănăstirească, ctitoria marelui vornic Ioan (1415). La începutul secolului al XVI-lea, în 1527, mănăstirea a fost jefuită și distrusă de tătari. Biserica fusese înzestrată cu obiecte prețioase și manuscrise, dintre care cel mai de preț care se păstrează și astăzi
Bisericile pictate din nordul Moldovei () [Corola-website/Science/306248_a_307577]
-
fost luați ca robi. După atacul tătarilor, schitul este refăcut abia în 1756 de către episcopul Inochentie și domnitorul Matei Ghica (1753-1756) care s-au retras aici din cauza unei epidemii de ciumă. Episcopul Inochentie a adus o serie de adăugiri complexului mănăstiresc, el adăugând catapeteasma (1766) și pridvorul închis (1768). Între anii 1852-1853 s-au efectuat lucrări ample de reparații, din inițiativa episcopului Meletie Istrati al Hușilor (1851-1857), care a făcut mai multe vizite la schit și a văzut starea de ruină
Biserica de lemn din Brădicești () [Corola-website/Science/317501_a_318830]
-
iar ramele pictate de ieromonahul Lavrentie. Lucrările au fost finalizate la 4 septembrie 1853, costând 9065 lei și 10 parale. Biserica a fost schit de călugări până în anul 1863, când acesta s-a desființat ca urmare a Legii secularizării averilor mănăstirești. Lăcașul de cult a devenit biserică sătească, iar, prin Legea din 1893, biserică parohială. Edificiul a suferit reparații și în anul 1883. În anul 1903 s-a făcut o nouă reparație capitală a bisericii prin contribuția benevolă a credincioșilor parohiei
Biserica de lemn din Brădicești () [Corola-website/Science/317501_a_318830]
-
numit „Cetățuie”, la hotarul administrativ dintre comunele Baia, Bogdănești și Râșca. Cu timpul, omul a intrat în amonte, pe râul Râșca, formând localitatea Bogdănești și, odată cu Mănăstirea Râșca (1542), localitatea Râșca. La început, oamenii ce deserveau mănăstirea erau călugării, robii mănăstirești și țiganii care, pe măsura înmulțirii lor, a extinderii domeniului mănăstiresc și a defrișărilor, părăsesc incinta mănăstirii, formând satul Râșca. Acesta s-a dezvoltat treptat, iar numărul locuitorilor s-a amplificat și datorită venirii unor transilvăneni (în 1699) și bucovineni
Comuna Râșca, Suceava () [Corola-website/Science/301991_a_303320]
-
Cu timpul, omul a intrat în amonte, pe râul Râșca, formând localitatea Bogdănești și, odată cu Mănăstirea Râșca (1542), localitatea Râșca. La început, oamenii ce deserveau mănăstirea erau călugării, robii mănăstirești și țiganii care, pe măsura înmulțirii lor, a extinderii domeniului mănăstiresc și a defrișărilor, părăsesc incinta mănăstirii, formând satul Râșca. Acesta s-a dezvoltat treptat, iar numărul locuitorilor s-a amplificat și datorită venirii unor transilvăneni (în 1699) și bucovineni (în 1774), când provinciile lor de origine au fost ocupate de
Comuna Râșca, Suceava () [Corola-website/Science/301991_a_303320]
-
pustie. În perioada stăreției egumenului Calistru Ene (1750-1778), mănăstirea începe să se refacă treptat, biserica este reparată în anul 1766, dar nemaireușind să-și recupereze nici vechiul tezaur al odoarelor cu care fusese înzestrată și nici vechea arhitectură a clădirilor mănăstirești care au fost în cea mai mare parte reconstruite. Între anii 1798-1799, egumenul Chiril reface chiliile mănăstirești, apoi în anul 1815 egumenul Sofronie zidește un paraclis lângă egumenia veche, care este stricat apoi de egumenul Grigore Crupenschi. Mănăstirea a fost
Comuna Râșca, Suceava () [Corola-website/Science/301991_a_303320]
-
în anul 1766, dar nemaireușind să-și recupereze nici vechiul tezaur al odoarelor cu care fusese înzestrată și nici vechea arhitectură a clădirilor mănăstirești care au fost în cea mai mare parte reconstruite. Între anii 1798-1799, egumenul Chiril reface chiliile mănăstirești, apoi în anul 1815 egumenul Sofronie zidește un paraclis lângă egumenia veche, care este stricat apoi de egumenul Grigore Crupenschi. Mănăstirea a fost prădată de către turci în anul 1821, „când numai zidul au rămas”. Pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842
Comuna Râșca, Suceava () [Corola-website/Science/301991_a_303320]
-
de restaurare au avut loc la Mănăstirea Râșca între anii 1965-1968. Printre monahii care au vieuit aici menționăm pe monahii Antonie Plămădeală (viitor mitropolit al Ardealului) și Calinic Dumitriu (stareț al acestei mănăstiri între anii 1990-1991 și viitor episcop). Complexul mănăstiresc Râșca, declarat monument UNESCO, este alcătuit din următoarele edificii: Este de remarcat decorația pictuală a bisericii, datorită fidelității cu care pictorul din 1827 a reușit să reînnoiască pe alocuri modelele originare. Reîntâlnim astfel, în cele trei registre ale absidei altarului
Comuna Râșca, Suceava () [Corola-website/Science/301991_a_303320]
-
a turbulențelor ulterioare, abația a intrat într-o nouă perioadă de prosperitate. Sub conducerea abatelui Bernhard Lidl (1727-1773) și în special în legătură cu aniversarea în 1748 a unui mileniu de la fondare, a avut loc o reconstruire a bisericii și a anexelor mănăstirești. I-a urmat abatele Opportunus al II-lea Dunkl (1773-1784), care a fost ultimul abate de Mondsee. În 1791, abația a fost dizolvată de către împăratul Leopold al II-lea. Începând din 1625 și până la desființarea sa, abația a fost membră
Abația Mondsee () [Corola-website/Science/327190_a_328519]
-
-lea, dintre greco-catolici și ortodocși. În secolul al XIX-lea era aproape pustie și administrată de preoți de mir. Curând după ce a fost trecută la ortodocși (1948), a fost desființată și alocată pentru destinații laice. S-a refăcut ca lăcaș mănăstiresc după anul 1975, cu o comunitate de călugărițe. Nu se cunosc începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ținuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locașului. Nu se poate vorbi
Mănăstirea Prislop () [Corola-website/Science/308823_a_310152]
-
-lea, dintre greco-catolici și ortodocși. În secolul al XIX-lea era aproape pustie și administrată de preoți de mir. Curând după ce a fost trecută la ortodocși (1948), a fost desființată și alocată pentru destinații laice. S-a refăcăt ca lăcaș mănăstiresc după anul 1975, cu o comunitate de călugărițe. Despre Ioan Sihastrul vorbește atât tradiția locală cât și călugărul Efrem, autor al "Plângerii Mănăstirii Silvașului", scrisă după anul 1762, prin următoarele versuri: Și atunci, un tânăr oarecare din sat <br> Numele
Mănăstirea Prislop () [Corola-website/Science/308823_a_310152]
-
în frunte cu arhimandritul (pe atunci - egumenul) Damian, numit încă de la început stareț al acestei mănăstiri. Cu străduința starețului și a fraților din mănăstire, în scurt timp s-a amenajat un paraclis, chilii, trapeza și alte edificii absolut necesare vieții mănăstirești. Cu timpul acestea au fost aduse la condiții mai bune, iar obștea mănăstirii s-a mărit, numărând în prezent 14 viețuitori, dintre care 6 sunt slujitori ai altarului. Încă de la început, Mănăstirii i s-a dat hramul general „Nașterea Domnului
Mănăstirea Zăbriceni () [Corola-website/Science/315309_a_316638]
-
crescut prin transformarea țăranilor în iobagi. Rromii erau priviți ca meșteșugari pricepuți în prelucrarea lemnului și aveau o mare valoare economică. În funcție de mai multe criterii, țiganii se împărțeau în țigani de casă sau de ogor și, respectiv, domnești, boierești sau mănăstirești. Până în secolul al XVI-lea, termenii de „rob” si „țigan” erau sinonimi cu „sclav”. Sclavii se puteau căsători doar cu consimțământul stăpânului. Dacă cei doi soți aveau stăpâni diferiți, consimțământul ambilor stăpâni era necesar, în caz contrar ei erau despărțiți
Sclavie () [Corola-website/Science/299891_a_301220]
-
păstrând construcția inițială a mănăstirii ridicate de Ianache Caradja la câțiva ani după ce devenise stăpânul satului, Matei Basarab a înălțat, în jurul anului 1634, mănăstirea cu hramul Sfinții Voievozi, înconjurând-o cu un puternic zid de incintă și adăugând, probabil, clădirile mănăstirești. Din vechea ctitorie se mai păstrează turnul clopotniței - partea inferioară - și zidul înconjurător, mănăstirea fiind reparată și refăcută de egumenul Gavril in 1836, iar ulterior, în mai multe rânduri, de către preoții slujitori, cu ajutorul enoriașilor. În secolele XVII-XVIII mănăstirea primește ca
Slobozia () [Corola-website/Science/296947_a_298276]