616 matches
-
vălul/ e-aproape stins/ ascunsă fața", "viața mea e un văl ce-mi acoperă chipul": "un chip ascuns de noapte/ sau un drum/ care începe și se face nevăzut"3. Ascunderea înseamnă acum acoperirea, învăluirea în materialitatea opacă a manifestării mundane. Chipul uman nu numai că refuză distanța în care se vestește divinul, și odată cu ea înălțimea la care e chemat să ajungă; el nu cunoaște decât propriul chip, drept singura măsură a aparenței în care se închipuie în și pentru
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ar muri// iată/ se trezesc/ din țesături, din oase, din țărână/ ca dintr-un cort ies afară/ se-nalță ca o flacără lină/ și se văd/ se văd/ prima oară"15. O primă condiție este, după cum am văzut, decreația aparenței mundane, destrămarea imaginii pe care lumea o proiectează pe vălul ce ascunde chipul firii: "e drumul de la literă la duh/ și primul pas e depărtarea lumii"16. Condiție în care se poate întrevedea "ce-i dincolo/ de gânduri// în splendoare", nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Precum sufletul descoperit, ele se văd nu așa cum sunt în lume, drept apariții dispărânde ale faptului de a fi, ci ca semne ale invizibilului în vizibil, după chipul lor originar. Ce se vede e nevăzutul, dar nu în forma vizibilității mundane, ca manifestare a unei experiențe sensibile, a unui dat imediat perceptibil, ci ca devoalare a inaparentului, ca developare a imprevizibilului pe ecranul luminos al sufletului. Aici începe drumul, zborul, trezirea ("trezește zborul ce l-ai pus în ou/ gânditul ou
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
pot fi scrise, ci doar de-scrise, decreate în manifestarea lor pieritoare: "privește cum o descriu/ cele gata să piară", căci drumul spre chip "tocmai cele ce pier, ca zăpada-l/ descriu cel mai bine". Moartea fenomenului (și a perspectivei mundane a oricărei manifestări) este agentul acestei prefaceri, acidul coroziv al desfacerii care dizolvă, reduce lucrurile trecătoare la miezul netrecător, nu prin abolirea ci prin dezvăluirea lor84. Trecerea prin distanță menține distanța, dar desfășoară drumul, iar drumul străbate nevăzutul în posibilul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
pentru că - invizibilul se dă fără măsură ori cuprindere, chipul în care el se înfățișează este o apariție ne-spusă, transcendența departelui care amuțește, provocând "jubilația odihnirii", "bucuria fără margini a descoperirii", "adorație fără cuvânt". Imaginea e smulsă din natura ei mundană, silită să-și părăsească definiția, reflectarea nemijlocită a lucrurilor, răpită și înălțată la finalitatea ei absolută, la "starea transnaturală" (Maurice Blondel). Ceea ce ține acum vederea în suspensie, suspendând totodată proximitatea spectaculară a lumii, este "o depărtare râvnită", ieșirea din lume
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de fapt, aici urcarea și coborârea sunt cuprinse în acolada aceluiași act: doar privirea înclinată - închinată - poate să se înalțe mai presus de ceea ce cade în simțuri, devine vedere. Smerită, aplecată în praful pustiului și al morții, în eclipsa orizontului mundan, ea se regăsește în chipul originar al lumii 28. "Acest chip de origine îl poartă tot drumul"29, căci ceea ce luminează și cheamă vederea spre lumină deschide drumul însuși, călăuzește de la bun început dinspre departele sfârșitului. Iar smerirea în început
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ceea ce vede și cere dreptul la rostire: "Pe drum, suntem în nodul răscrucilor,/ Suntem în veșnica răscruce mișcătoare", "răstigniți pe răscruce"45. Răscrucea este refracția în care orizontul vederii se frânge, deviază și fisurează natura vizibilului. Jertfit pe crucea apariției mundane, vizibilul nu mai dă seama decât de manifestarea în bernă a dispariției. Vederea e transportată spre ceea ce se arată în nemanifestarea posibilului, golită și limpezită în spațiul nimănui, suspendată între ceea ce coboară sub orizontul apariției și ceea ce urcă fără orizont
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
fost să fie dar nu a fost, nu este în felul de a fi al realității. O ființare a posibilului înaintea ființei, căci "în serile-acelea te-ai fi înălțat/ În despletirea fără de seamăn". Înălțare nu aici-și- acum, după regulile creșterii mundane, în locul și la timpul cuvenite, ci în seara ce pune capăt zilei schimbând imaginea și sensul către început 2. Desfolierea și despletirea sunt reducții imaginante - dislocante - prin care ceea ce ar fi fost este cu adevărat real, noua realitate fără asemănare
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ca o Circe tăcerea/ neînțeleasă, ce suie și suie/ cu demoniile-i întunecate". Miezul nopții, acest climax al eclipsării, nu e o limită cronologică, punctul terminus al unei deveniri temporale. Dimpotrivă, miezul e sfârșitul și începutul, centrul eshatologic al anti-devenirii mundane. Noaptea întunecă lumea, îi șterge apariția din orizontul vizibilității; mai mult, orizont nici nu mai este, ci doar dispariție, evanescență a oricărei pozitivități în care ceva ar putea să apară. Faptul că până și acest miez e putred arată, dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
la cenușa nimicului nu e luminat; el e miezul orb prin care lumina trece răsfrântă în sine12. Dincolo de antinomia de recuzită (demonic - angelic), ceea ce strălucește în miezul dispariției și ceea ce tocmai dispariția dă de văzut e lumina inaparentă în registrul mundan, de nevăzut și de neînțeles în dimensiunea vizibilului, care face însă imagine, arată ceea ce poate fi (văzut și înțeles) doar din perspectiva inversă a trupului poetal: "Asemene glorie/ îngerii nu visează,/ asemene aripi/ n-au fulgerele Lui,/ ce răsar din
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
unui interval posibil. În el se intră în trecere, nezăbovind decât în umbra urmei, în numele unui sălaș de neștiut 36. Intervalul deschide vederea întrucât el e Deschisul întrevăzut, interfața unui revers. Nu surprinde, prin urmare, imaginea inversă a eclipsării rosturilor mundane, înclinarea perspectivei înspre pragul de jos al încă nerostitului: "Dar mijlocește, lasă pentru mine/ cuvânt la cer, să-ncline pentru noapte,/ și dealul aplecat să fie panta/ pe care sfera lumii-n asfințire/ să piară-n văi cu tot ce
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
care originea nu mai e cu putință este de fapt retragerea în lumina celor nespuse, reașezarea într-o altă structură, în substratul în care lucrurile nu pot fi spuse, ci își rostesc ele însele nespusul, prezintă imaginea întoarsă a transparenței mundane. Sub-înțelese - ba chiar pre-înțelese - revelator, se devoalează numenal în chiar eclipsarea manifestării fenomenale: "se-adună lumea-ntr-o lumină/ ca floarea- ntr-un grăunte viu/ abia atinsă de-o albină/ ce soarbe clipa din târziu...". Lumina în care se adună lumea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Iar ceea ce apare se arată între, își face loc printre, răzbate prin aparențe în distanța deschisă de intervalul pe care îl străbate pentru a ajunge la vedere. Ajunge văzut și nevăzut deopotrivă, căci nu se dă decât în eclipsarea cromaticii mundane, "când sălbăticiunile Zilei dorm", în suspensia oricărui scenariu în care lumea se dă în spectacol: "Ochii, oh, și-i ascunseră atunci/ Răsăritul său nesfârșit începu/ Peste lume, în râuri, în lunci,/ Totul în jerbe se prefăcu". Printr-o paradoxală inversiune
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de o formă aparte de comuniune în care bucatele înseamnă ceva care poartă în ele nu doar substanțele hrănitoare, ci și semințele meditației ce încolțesc și înfloresc la lumina unei contopiri spirituale, toate la un loc făcînd din acest obicei mundan un ritual insolit de comunicare- cuminecare. Rețetele, multe dintre ele de o admirabilă simplitate regească, foarte ușor și necostisitor de realizat într-o bucătărie chiar modestă, rețetele, deci, nu reprezintă un fel de accesoriu sau vreun pretext pentru prezentarea curților
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]
-
care vizează întemeierea unei fizici noi. Pentru aceasta servește în principal cogito-ul cartesian și în punctul acesta este el fundamental diferit de cel augustin. Diferența aceasta nu este însă merituoasă pentru Descartes căci el sărăcește cogito-ul, dîndu-i o folosință exclusiv mundană. Prin cogito, Augustin se înalță în sferele cele mai rafinate pe care spiritul omenesc le poate atinge. Cogito-ul său are ca scop tocmai dezvoltarea și ridicarea spiritului uman spre Absolut. Descartes a transformat cogito-ul într-o unealtă de modelare a
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
se simte nevoia coerciției. Dacă membrii unei inițiative comune văd cooperarea lor mai mult instrumental, fiecare dintre ei va fi puternic înclinat să beneficieze de inițiativă fără să îi suporte și povara. Richard Dagger (1997: p. 50 și urm.) Spectrul mundan al pedepsei, coerciția aici și acum nu este privită ca viabilă. Ca să nu apară fenomenul profitului neîntemeiat, ilegitim, ar fi nevoie de amenințarea coerciției. Dar dacă membrii acelei inițiative își văd relația din perspectiva înțelegerii reciproce extinse, ei nu numai
by Tudor Pitulac [Corola-publishinghouse/Science/1067_a_2575]
-
o variantă ce le combină și care prezintă comunitatea drept întruparea narativă a tradiției. Este de fapt "comunitatea de memorie", o istorie împărtășită, cea mai evidentă și adesea cea mai importantă legătură a comunității. Dar oricare ar fi caracterul ei (mundană ori sacră) sau calitatea ei (deosebită ori modestă), orice astfel de istorie are nevoie de aniversări, de legende și de alte maniere de reamintire, pentru că acesta este mecanismul de formare a identităților. 4.5. Cătunul global Este cu neputință de
by Tudor Pitulac [Corola-publishinghouse/Science/1067_a_2575]
-
moartea tatălui. Trei trepte ale transformării cu profund răsunet interior, în a căror succesivitate trebuie citite nu doar zguduirile care prevestesc maturizarea, ci și reactivitatea exacerbată a copilului, respectiv adolescentului, care trăiește concomitent teroarea și fascinația tutelei (paterne, în ordine mundană, divine, pe calea de consecință a epifaniei). Vizibila motilitate psihică a tînărului este motivată prin postura lui mereu dependentă și, disproporționată, forța care se opune relativului echilibru dobîndit. Copilul primește iluminarea: "...pe urmă rămase însă numai crucea aurită sus, de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
în cele două momente cheie ale romanului, reiterate în forme perceptibile ca variante de "întîlnire" hotărîtoare. Legătura între revelația dumnezeirii prin imaginea "orbitoare" a crucii și pacea din ochii condamnatului la ștreang ca și răstignit, între martiriul sacru și supliciul mundan, apare cu pregnanță. Simbolul acestor elemente citite-împreună trimite cu ușurință spre modelul christic. La timpul condamnării, Apostol Bologa se alătură, simbolic, tainei mîntuirii, paradigmei christice. I-o deslușește preotul, venit pentru ultimele sale clipe: "Popa Constantin se aplecă peste capul
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
conștiința diurnă, socotitoare. "Cheful" face să tacă, în oameni, neliniștea diferenței, interogația gravă, orice alt discurs... Sărbătoarea devine o pasageră pierdere a conturului social, ca să vorbim doar de cea mai constrîngătoare formă de raportare la colectivitate, o răsturnare a ordinii mundane și implicit o celebrare a acestei libertăți: saturnaliile implică modelul. Dincolo de toate, probabil că există populații mai dispuse la dinamica identificatorie, mai aplecate către comunicarea gălăgioasă, exuberantă, cu Ceilalți, cu lumea...Prea multă teorie pentru a defini propensiunea națională spre
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
declarată a romancierului. Romanul are de spus numai întrucît povestește și povestește numai întrucît iluzia este menținută cu toate "sacrificiile" impuse de operă. Lume nefirească prin luminile extensive ale rampei, dar aspirînd ipocrit la o anonimă contopire în nediferențiatul "tablou" mundan, romanul aruncă de la început rețele ironice , comme si de rien n'était... Pretinde serios și mimează ignoranța în privința cursului evenimentelor ș. a., ș. a. Romanul ironiei asigură protagonistului o scenă. IOANIDE ȘI SALVAREA PRIN IRONIE Primul roman românesc care invită la o
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
și mefiențe, ci primind „provocarea”, „pariul” etc. și câștigând. Caragiale, în Năpasta, a forțat; Sadoveanu, în Baltagul, nu. Drumul Ancăi duce de la confirmarea bănuielilor ei vechi la o prea sofisticată pedepsire-răzbunare, al Vitoriei Lipan, părând să se adâncească în mundan („ancheta” ei, paralelă cu cea condusă de Balmez, „reprezentația”-capcană și chiar „judecata”, una în plan moral și simbolic mai curând, al cărei „verdict” - în același plan - nu ajunge să fie pus în executare decât ca urmare a furiei oarbe
Prelegeri academice by NICOLAE CREŢU () [Corola-publishinghouse/Science/91809_a_92372]
-
pelerini, chiar dacă aceștia nu protestează în mod deschis. La un alt nivel, cred că dimensiunea simbolică a actului de „a da un acatist”, aflat în legătură directă cu logica exchange goods, se găsește perturbată prin prezența unui intermediar, care ordonează mundan un gest de comunicare directă cu divinitatea 1. Într-o discuție ulterioară cu un prieten preot, acesta 1. Problematica exchange goods (Heilsgüter, biens de salut) constituie una dintre temele centrale ale sociologiei clasice, strălucit ilustrată de către Max Weber. Opunându-se
Nevoia de miracol: fenomenul pelerinajelor în România contemporană by Mirel Bănică () [Corola-publishinghouse/Memoirs/606_a_1365]
-
de cele mai reușite „instalații” cu care au protestat, cum ar fi de pildă o oaie mică, albă, plină de ciulini, dincolo”, M. Weber arată faptul că, în toate religiile lumii, aceste bunuri sunt în raport direct cu viața cotidiană, mundană : viață lungă, noroc, bogăție etc. În „bunurile de salvare a sufletului (mântuire)” se poate surprinde diferența weberiană dintre religia „masselor” și „virtuoșii” religiei, cei care practică două forme diferite de religiozitate, în accepțiunea dată de savantul german, fac parte din
Nevoia de miracol: fenomenul pelerinajelor în România contemporană by Mirel Bănică () [Corola-publishinghouse/Memoirs/606_a_1365]
-
a ieșirii cel puțin temporare din ordinea sublunară, a evadării din Valea Plângerii, e împărtășită de mulți), ei merg acolo pentru a căuta urmele unor rupturi de nivel ori ale unor scurtcircuite între sacru și profan, ale unor contacte între mundan și supramundan, între ceea ce e sortit să existe temporar și orizontal și ceea ce este etern și vertical. În cele mai fervente momente, pelerinii vrednici de acest nume au o nădejde mai mare, unii chiar nădejdea supremă că acele urme sunt
Nevoia de miracol: fenomenul pelerinajelor în România contemporană by Mirel Bănică () [Corola-publishinghouse/Memoirs/606_a_1365]