1,106 matches
-
etic este una dintre multiplele mărci ale implicării naratarului care convertește fabula într-un fel de conversație. "Excesul" sintactic pe care îl presupune folosirea dativului etic trimite la un exces mai radical, cel al enunțării narative referitoare la ceea ce este narat. Pretinzând că este doar un mijloc de a "transmite" o istorioară, de a o face plăcută, narațiunea lui La Fontaine inversează, în realitate, ierarhia tradițională: în prim-plan trece relația dintre narațiune și istorioara povestită. Numeroasele povestiri și morale din
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
asociat imperfectului, reintroduce decalajul. 1.17. Povestire și situație de enunțare În cazul unei narațiuni literare, se impune analiza relației dintre momentul și locul de unde se presupune că naratorul vorbește (scenografia narațiunii) și momentul și locul evenimentelor pe care le narează (povestirea). În acest domeniu, varietatea dispozitivelor posibile pare nelimitată. Am amintit deja cele mai simple cazuri, diametral opuse: disocierea completă dintre lumea povestită și instanța narativă, care încearcă să șteargă orice urmă a prezenței sale. Este vorba, în special, de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
povestirii. Evenimentul povestit, în măsura în care este identificat cu textul care îl reprezintă, este perceput în același timp cu momentul lecturii. O proprietate a ficțiunii este de a-și putea afirma identitatea cu evenimentul "exterior" pe care are datoria de a-l nara. Această dualitate de niveluri se regăsește în grupul nominal "eroul nostru": acest termen nu se referă la Julien Sorel decât în măsura în care acesta este personajul principal al povestirii pe care o citim. În anumite texte asistăm chiar la nașterea unei adevărate
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
nu putem reconstrui o serie coerentă de comportamente care să fi dus la gestul ucigaș al lui Meursault, în măsura în care formele de perfect compus se juxtapun pe actele sale, în loc să le includă. În aceste condiții, ajungem la concluzia că pentru a nara la persoana întâi, fără a recurge la perfectul simplu, se utilizează adesea "prezentul narațiunii", și nu perfectul compus. 2.10. Tentative de depășire Cel mai adesea, scriitorii optează fie pentru "discurs direct", fie pentru "povestire", chiar dacă acceptă numeroase interferențe între
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
În exemplul (a) este vorba despre un scurt dialog, în exemplul (b) despre o frază atribuită tinerei care a plecat. În acest text, în întregime construit pe monologul unei bătrâne singuratice, vorbele celuilalt nu sunt clar ierarhizate în raport cu instanța care narează, nu sunt spusele unor personaje exterioare, ci provin din mintea naratoarei; tocmai discursul direct liber permite evitarea plasării ei în poziție de naratoare, în sensul obișnuit al termenului. După cum remarcă Laurence Rosier, "DDL este, în limba franceză contemporană, incarnarea lingvistică
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
care le-au tradus. Lui Chaucer îi revine meritul de a fi tălmăcit în engleză Romanul Trandafirului, dar și opera lui Boețiu, De consolatione philosophiae. Cei doi scriitori se remarcă mai ales prin felul seducător în care au știut să nareze, sunt niște povestitori înnăscuți, amuzanți, ironici și spirituali. Forța narațiunilor lor uimește și peste veacuri. Au reușit să surprindă, în capodopere precum Decameronul sau Povestirile din Canterbury, o adevărată panoramă umană. Decameronul este o commedia dell’uomo, summa lui Boccaccio
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
clasa socială și personalitatea celui care 7 Judith Serafini-Sauli, op. cit., p. 105. (trad. n.) 8 Vittore Branca, Boccaccio medievale, G. C. Sansoni Editore, Firenze, 1970, pp. 28-29. 9 Judith Serafini-Sauli, op. cit., p. 6. (trad. n.) 10 Ibidem. (trad. n.) 15 narează, deși criticii literari au descoperit și discrepanțe între narator și istorisirea sa. Diversitatea originii sociale a pelerinilor este depășită sau întrecută doar de diversitatea povestirilor și a temelor acestora, deoarece scriitorul englez dezvoltă specii precum romanul curtenesc, savuroase fabliau-uri, alegorii
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
cunoaște niciun fel de reguli, mai precis le ignoră voit. Violenței personajului îi lipsește orice urmă de echilibru. Prologul și povestirea ei oferă cititorilor două posibile versiuni ale atitudinii femeilor față de violența domestică. Atmosfera aristocrată din povestirea pe care o narează pentru ascultătorii săi idealizează rolul femeilor ca forță civilizatoare în societate, încercând să înfrâneze violența masculină. Această imagine a femeii a fost dictată de clasa nobiliară, plină de curtoazie și deținând puterea politică. Prologul însă, sugerează o perspectivă mult mai
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
121, 122, Stragsburg, Heitz & Mundel, p. 14, apud ștefan Crudu, op. cit., p. IX. 236 „pagini de subtil roman psihologic”, „roman confesiv ce descrie la persoana întâi chinurile carnale și sufletești ale iubirii” Mirela Roznoveanu, op. cit. , p. 314. 237 „Protagonista, care narează la persoana întâi, este cu certitudine o precursoare a unor eroine precum prințesa de Clèves, Emma Bovary și Anna Karenina, deoarece întregul roman este o proiecție a sufletului torturat al unei femei îndrăgostite.” Judith Serafini-Sauli, op. cit., p. 39. (trad. n.
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
Al. Brătescu-Voinești, Mihail Sadoveanu, D. D. Patrașcanu, I. A. Bassarabescu, Ion Agârbiceanu. Mai mult decât aceștia, cu excepția ultimului, prozatorul din Calea sufletului își privește fără duioșie afișată mica lume de umili funcționari, militari cu grade inferioare, pensionari și alți bătrâni, narează în general fără efuziuni lirice, fără descripții ample de natură, fără nostalgia timpurilor defuncte, fără aureolarea „bătrânilor”, ca în povestirile lui Emil Gârleanu. El nu duce obiectivitatea până la impersonalitatea naratorului, asemenea lui I. L. Caragiale, insinuează chiar un palpit de simpatie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290163_a_291492]
-
ce se scurge din mine142. Cu o asemena perspectivă asupra vieții, scenariile onirice și halucinațiile proiectate subliniază clar originea lor. Încercând să definească ,,autentismul" romanelor lui Blecher, Dumitru Micu consemna că, mai ales în cazul primului și ultimului volum, autorul narează ,,sub formă de confesiune", deosebindu-se de romanele clasic încadrate în acest tipar în care autorul se distanța în mod explicit de narator. Prin practicarea unui stil neutru de a nara, Blecher, continuă Dumitru Micu, se apropie de scrierile lui
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
mai ales în cazul primului și ultimului volum, autorul narează ,,sub formă de confesiune", deosebindu-se de romanele clasic încadrate în acest tipar în care autorul se distanța în mod explicit de narator. Prin practicarea unui stil neutru de a nara, Blecher, continuă Dumitru Micu, se apropie de scrierile lui Eliade Isabel și apele diavolului și Șantier, mai mult decât de Patul lui Procust al lui Camil Petrescu. Autentismul lui Max Blecher nu constă, astfel, în redarea experiențelor dramatice prin care
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
mai mult decât de Patul lui Procust al lui Camil Petrescu. Autentismul lui Max Blecher nu constă, astfel, în redarea experiențelor dramatice prin care trece bolnavul, ci în modul în care autorul reușește în paginile sale de roman, indiferent că narează la persoana I sau a III-a, să contureze o ,,psihologie a infirmului"143. Infirmitatea adevărată a personajului constă însă în incapacitatea acestuia de a-și schimba identitatea. Soluția pe care Blecher o găsește este proiectarea lumilor iluzorii unde poate
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
în mod constant de boală. Una dintre caracteristicile fundamentale ale acestuia este obsesia exagerată pentru detalii. Din această perspectivă, proza lui Blecher se apropie de cea a scriitorului american E. A. Poe. În Hans Phall, una dintre nuvelele lui Poe, se narează o călătorie pe lună. Descrierea personajului ciudat, aflat în balonul ,,care pogorâse cam la o sută de picioare desupra pământului, îngăduind astfel mulțimii să vadă destul de deslușit persoana care se afla în el" 380, este atât de amănunțită, încât această
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
și filosofice și grafice. Perspectiva transdisciplinară pe care o avem în vedere este o perspectivă care propune ,,un dialog"402 nu numai cu celelalte arte, în vederea observării adevăratelor semnificații ale textului, dar mai ales cu experiența interioară a celui care narează. Problema cea mai importantă pe care Basarab Nicolescu o ridică în lucrarea sa Transdisciplinaritatea este cea a ,,nivelurilor de realitate". Savantul roman observa în studiul citat că știința modernă a ignorat o teorie fundamentată încă din Antichitate cea a existenței
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
evenimentul transcris, de intensitatea celui care refigurează evenimentele. Perspectiva temporală ulterioară din textul blecherian se desprinde din ,,memoria vie", ,,personală", în care uitarea nu a intervenit. Uitarea, în cazul lui Blecher, nici nu are cum să intervină. Indiferent de ceea ce narează, personajul său este contemporan cu suferința pe care o are. Refăcută, această experiență, din perspectiva unui "trecut viu", își păstrează întreg dramatismul. Plecând de la aceste considerente, ,,sacrul" poate fi identificat în romanele lui Blecher prin experiența trăită. Foarte apropiat de
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
Acest lucru privește îndeosebi toate persoanele, timpurile verbale, indicatorii de timp și de loc. În cazul dimensiunii "modale", se evaluează mai degrabă distanța care se stabilește între enunțător și enunț, mărcile subiectivității (judecăți de valoare, emoții...). Multe povestiri pornografice sunt narate la persoana întâi singular. Dar aparenta regularitate maschează, de fapt, mari disparități. O narațiune la persoana întâi singular care povestește fapte anterioare la perfect simplu și cu puține afecte (e cazul Dialogului dintre Giulia și Madalena) este foarte diferită de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
Din nefericire, băuse destul de mult de când se întorsese acasă și se certaseră. S-a împiedicat și a căzut peste pat. Am intrat în cameră și am văzut-o încercând să-i pună corsetul la loc. Dar era deja mort. Deși narată cu o desăvârșită obiectivitate, scena lasă loc speculațiilor. Cumberland nu pare să omită argumentele în defavoarea fiului său, dar întrebările se ridică de la sine: și-a ucis Betty soțul sau, dimpotrivă, a încercat să-l salveze? În oricare dintre situații, e
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Întâmplări din grădina mea (1980) și Alte întâmplări din grădina mea (1983). Proza narativă este - ca, de altfel, și poezia și eseistica - eminamente meditativă. Lirice, prin autoproiecția în fabulos, prin subiectivitate în genere, piesele ce compun Cele patru anotimpuri (1977) narează aventuri cerebrale, devenind implicit moduri ale unei interogații. Într-o capelă cufundată în întuneric, ochiul descoperă, în lumina chibriturilor, roiuri de fluturi. Desenele de pe aripile fluturilor le reproduc pe cele din vitralii. Ridicați în aer, viermii înaripați execută un dans
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285758_a_287087]
-
la interpretarea altor episoade din Biblie. În comparație cu ceea ce pare a fi jocul liber al imaginației gnostice (Însă este, după cum am văzut, un joc logic de alegeri multiple), sistemul lui Marcion ne apare rigid și Întrucîtva naiv. Inabilitatea sa de a nara se exprimă În prăpastia abruptă dintre cele două lumi, căci mitul gnostic proliferează tocmai pentru a explica legătura dintre cele două lumi. Ceea ce Îl desparte pe Marcion de gnostici nu este Însă doar slaba lui realizare ca narator. Este În
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
În cazul focalizării externe, naratorul ("extradiegetic") se postează la o distanță strategică de fapte, întâmplări și personaje, observându-le aparent neimplicat. Enunțurile sale sunt preponderent descriptive, însă degajă o forță ilocutorie specifică abordării satirice și caricaturale în genere. Cui se narează? În polemica literară, cum am văzut, beneficiarul de drept al discusului polemic este publicul, cititorul, ca instanță cu abilități evaluative, marcată sau nu deictic în discursul polemic. Un timp mai îndelungat, exegeza discursului polemic a ignorat rolul terțului "într-o
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
oaspete indezirabil în ceea ce el socotea că este propria lui țară pentru că aici s-a născut, pentru că aici a trăit și pentru că pe ea a iubit-o. Ospitalități constrânse Celebra povestire a lui Vercors 479, pe care autorul ei o narează cu o deosebită economie de mijloace stilistice, își extrage forța din caracterul lapidar al unei exprimări concise în raport cu greutatea tăcerii căreia îi dă întreaga ei densitate. Acest stil sec, cuvânt alb care a putut să-i determine pe unii să
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
noțiunii de ospitalitate. Dacă am ales exemplul romanului lui Gautier, este pentru că el pune în abis (dar o fac și multe altele) actul de lectură ca ospitalitate, cu diferitele sale ingrediente, astfel încât, cititorul, Guy de Malivert devine scriitor el însuși, narând sub un dicteu supranatural viața Laviniei d'Aufideni. Astfel noi, cititori ai lui Gautier, găzduim o carte, un personaj, Malivert care și el găzduiește o povestire care narează în mod oblic propria lui istorie și care lasă să intre în
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
diferitele sale ingrediente, astfel încât, cititorul, Guy de Malivert devine scriitor el însuși, narând sub un dicteu supranatural viața Laviniei d'Aufideni. Astfel noi, cititori ai lui Gautier, găzduim o carte, un personaj, Malivert care și el găzduiește o povestire care narează în mod oblic propria lui istorie și care lasă să intre în casa lui un spirit care îi relatează prin scris o asemenea dorință de dragoste încât frontierele morții au fost transgresate. O astfel de dorință de ospitalitate a textului
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
numele tău" (Iată). Cvasi-stănesciene sunt și modulațiile din Grup (psihologic verosimile) despre transferul de identitate: "Trăiau de mult timp împreună / Și cam începuseră să se repte: El era ea / Și ea era el. / Sau cam așa ceva..." Revelațiile din Vis sunt narate clipind dintr-un ochi; plin de sine, poetul află că "toată omenirea" se precipită să-i cunoască versurile: "Eu abia puteam stăvili valurile de oameni, / Alergam de colo-colo, asudat de tot, / Și împărțeam bonuri de ordine". Efecte de contrasens, asocieri
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]